Preţul fericirii - Nevoia de revoltă I

Cercul s-a închis,
Soarele meu a rămas pe dinafară!

În bezna rotundă,
Încerc să palpez o iluzie ereditară
Cercurile paşilor mei,
Au făcut şanţuri cu mocirlă lipicioasă
Din lacrimi, suspine şi abisuri.

Un glas a strigat că,
Speranţa nu te lasă să mori!
Dar ea, se îngroapă odată cu mine.
Mâlul mi-a ajuns la glezne,
La genunchi,
La coapse... si tot urcă sau eu cobor,
Nu mai ştiu exact.

Caut, caut o ieşire ca o idee
Dar mă afund mai mult.
Nimeni un ştie de ce suspin
Ţipătul meu seamănă a cântec
De pasăre spin!

Mi-a ajuns la piept toată mizeria
Iar inima mea, se zbate
A iubire tainică
Regăsită într-o icoană prăfuită
Ieşită precum aburii din pământ reavăn
În aşteptarea unui alt timp, mai altfel.

Îmi simt în gât,
Gustul clipelor de bucurii pierdute
Dintr-o viaţă care n-a fost a mea
Un gust sălciu, învechit, expirat...
Trag în piept noroaie
De lacrimi şi iluzii blazate
În loc de aer simt moarte!

Nu-mi mai e sete de curcubeu
Nu-mi mai e foame de apusuri roşcate.

Mi-au rămas ochii la locul lor
(porţi spre suflet... si ei rătăciţi)
Nici nu mai ştiu de ce sunt deschişi
E intuneric...
Mai bine îmi las pleoapele
Să-mi cadă a adormire
Ca un somn, ca o uitare,
Ca o moartea...

Sunt ciupita de colţul ochiului
De se clatină întunericul
Ca o undă de ape
În care cineva a aruncat o mână
Să tragă înecatul pe jumătate
Se miră ochii cu priviri mioape.

Ceva, ca un semn de întrebare
A apărut în întuneric
Cu formă de stea căzătoare
Şi culoare de cer eteric
Seamănă a Guzmania
Care vrea să crească
Sub geana mea înlăcrimata
Alungând spaima şi mânia
Înălţându-se mai mult, eliberată.

Mi s-a făcut sete
Şi-mi vine să urlu a voinţa
Am nevoie să mă revolt,
Să prind curaj, să lupt,
Vreau biruinţă!

Să sparg cercul frustrărilor
În care ieri m-a aruncat
Pe motiv că,
Am aşezat iubirea şi îngăduinţa
Mai presus de ură şi ipocrizie
Dă-mi Doamne revolta,
Să strivesc întunericul pe vecie!

Mii de bucăţi să ţâşnească
Precum artificiile
În nopţile de trecere dintre ani
Să se facă lumină
Cu forme de răsărituri şi apusuri,
Cu ploi de stele căzătoare!
Să-alerg bucuroasă pe câmpuri
Cu braţele deschise spre soare
Să-mi fac cunună din toate
Pe care să le port agăţate.

Sunt vie şi dezinvoltă,
Am mare nevoie
De-o aprigă revoltă!

poezie de Gabriela Petcu (2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preţul fericirii - Nevoia de revoltă II

Cercul se strânge.
Dincoace de mine, se naşte revolta.

Mă doare pieptul
Şi ochii mă dor... glasul meu geme.
Cad lacrimi şi suspine
Tâmplele-mi zvâcnesc a evadare
Iar lumea din mine
Este prea mică,
Prea spinoasă
Şi mă doare!

Mi-e frică...

Cercul se tot adună
Ca o spirală de sârmă ghimpată
Din fier... sau din oţel
De parcă mai contează diferenţa
Când efectul este la fel.
Mă ustură palmele
De-atâta apăsare.
E o lume sferică
Încordată
Şi tare doare!

Mi-e frică...

Cercul mă striveşte
Precum o pecete îndesată cu putere
Să stea mărturie pe suflet
Ca o boală fără uitare şi fără leac
Din care răzbate un urlet
Şi multă neputinţă.
Inima-mi moare
Ermetică
Tristă
Şi iar mă doare!

Mi-e frică...

Cercul mă taie
De-mi pătrunde rece sub coaste
Să-mi vestească destinul
Pe care nu am ştiut să-l înfrunt
Şi aşa s-a născut chinul.
Simt în mine blazare
E ironică
Sfidază
Strânge...
Tare mă doare!

Mi-e frică...

Cercul e în mine
Răscolindu-mă sens după sens.
Îmi pocnesc amintirile
În explozii de-mi trezeşte auzul
Şi-mi spulberă amăgirile
În ochi mirarea apare
Şi inima revine
Năvalnică
Eliberată
Mai puţin mă doare!

Mai puţin îmi e frică...

Cercul nu mai este!
S-a spulberat odată cu revolta
De mi-a înflorit sufletul
Dincoace de mine, e lumină
Şi-a renăscut cuvântul
Totul se simplifică
E mult soare!
Şi linişte
Iubire
E bine...

Nu mă mai doare!
Nu-mi mai e frică!

poezie de Gabriela Petcu (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vesperală

Femeia care mi-a vorbit aseară
De constelaţii fixe
Şi stele căzătoare
Avea figura lungă şi verde ca o pară
Şi ochii negri-galbeni ca un adânc de mare...

Femeia care mi-a vorbit aseară
De lucruri mici şi fără importanţă
Avea în glas căldura soarelui de vară
Şi-n gând accentuate propuneri de-alianţă...

Femeia care mi-a vorbit aseară
Avea idei frumoase, dar bizare...
Spunea că "plopii fără soţ" sunt vorbe de ocară,
Şi toţi Luceferii din cărţi sunt stele căzătoare...

Femeia care mi-a vorbit aseară
(Şi care o să-mi vorbească viaţa toată)
A fost odată Mamă,
Dar a rămas Fecioară...
Şi Fiul ei nici astăzi n-are Tată!...

poezie celebră de Ion Minulescu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-mi spui despre dorul de om

I
Tata a urcat un luceafăr mai sus de ceruri,
mai sus de zilele şi nopţile măcinate de viaţă.
După ultimul cer a cuprins
adâncimea timpului;
îmi vede somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
şi stelele se întunecă
în flacăra roşului apus.
Este de ajuns
că am rămas pe pământ un gând,
şi nu un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns,
copila mea.
Nu pune lacrima peste mine care mă striveşte,
rămân aşa cum sunt –
sclipitor în stele,
mugur în nuiele –
căci învelişul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt,
cu mult timp înainte
când te ridicam deasupra inimii
cu braţe largi de părinte.
Uită de timpul ce creşte între noi
şi urcă cerul tău înspre mine.
Poate oi lăsa în părul tău dorul,
iar lacrima – pământului
să urc în următorul mugur floare.
II
Tata a urcat un luceafăr mai sus
de ceruri.
După ultimul cer, l-a cuprins
adâncimea timpului dus;
îmi vede buzele rostindu-l
în somnul tulburat de plâns.
E liber (mi-a spus)
dar că m-aude uneori plângând
şi steaua lui se întunecă
în flacăra roşului apus.
E de ajuns
că sunt pe pământ un gând,
şi n-am rămas un fir de iarbă culcat de vânt.
Altfel prea multe lacrimi s-ar fi plâns.
Îţi aud plânsul fără răspuns;
aşa uşor cum sunt,
umblu în apele care ţi-au cutreierat ochii,
învelişul de pământ
mi-a fost mult prea strâmt
în vremuri dinainte.
Aş fi murit cum moare umbra în lumină
dacă zeii nu mi-ar fi aruncat în trup
suflet de părinte.
Uită de timpul ce creşte între noi,
mă vei revedea în amurg
stea fără noapte,
stând cu genunchii pe cer
ca şi cum ai veni dintr-o rugăciune
să-mi spui despre dorul de om.

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (9 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul ploii spre asfinţit

fantomele de zi la braţ
cu arătările nopţii
s-au aşezat lângă mine tiptil
şi patul scârţâia groaznic,
iar mâna mi-a rămas încremenită
în mângâierea lor
în ochi mi-au crescut deodată priviri infirme
firave abia ce mai pâlpâiau
mioape aduceri aminte
după cum am aflat mai târziu
ochii mei sunt ferestrele cerului
prin care ne vom arunca la asfinţit

la fel am mai aflat
cum au fost îngropaţi copacii
copac în copac
apoi zece câte zece în alt copac
până a rămas un singur copac
căruia i-am dat foc spre înserat

îngerii lumină
au tot licărit în noapte
ca nişte stele căzătoare
şi se tot prăbuşeau unul după altul
încât nici nu ne mai pasă

ploaia creşte adânc în noi oceane
pe care încă mai plutesc mesaje
de pe vasul cu care ne întoarcem din timp
şi care la rândul său
habar nu avea unde urma
să se înece

hei, ştiu o uşă cu vedere la soare!

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semne de la mama

în închipuirea mea trăieşte o mamă
sigur e mama
face parte din mine
dimineaţa
la amiază şi seara
când vorbesc cu Dumnezeu
îşi pune capul între palme şi
mă priveşte tăcut
din ochii deschişi parcă
într-o altă lume
ies lacrimi

trăiesc între realitate şi vis

ferit de ochii lui Dumnezeu
îmi întorc capul şi plâng
am senzaţia unui sentiment straniu
cum parcă m-aş hrăni cu propriul
meu sânge
sub stăpânirea gustului acela
mult prea dulceag
tremur într-un ritm agonic
aş face orice ca să-mi pot curăţa
oasele de frică
aş întoarce lumea înspre marginile cerului
şi soarele către chipul mamei
locuit în mine
deşi ştiu că nu-i decât o cruce
de lemn putrezit
pe care o port ca Iisus coroana de spini
de la o vreme mă pipăi şi
mă întreb mirat
sunt eu sau nu mai sunt eu
cel care am fost
închid ochii şi sub mângâierile
imaginare o strig pe mama
o întreb
de ce s-a dus fără o vorbă
de rămas bun

ştiu că dincolo de tăcerea ei şi
de ceea ce a fost
e multă suferinţă şi iubire
nimic nu e întâmplător
zic
cu ochii aţintiţi la lumina
de la capătul nopţii
mă răstesc la Dumnezeu
spune-mi Doamne
eu
eu când o voi putea urma?
am obosit să mai cred în tine
Doamne!
sufletul nu mi l-ai citit de mult
mă simt ca un tren oprit
într-o haltă fără călători
cineva trece tăcut şi mă priveşte
din mers
ştiu că nu poţi fi tu
Doamne
şi mai ştiu că
nu îmi vei răspunde
nu-mi rămâne decât să aştept
sau să fac ceva ce ştiu cel mai bine

până una-alta
o să cobor în mine şi
câte puţin în fiecare zi
voi roti soarele după umbra mamei
şi în cele din urmă o voi ruga
să-mi lase un semn la orele 12 fix
ca să am puterea să privesc pe fereastra
altui cer

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plansul unui ciob de lut...

Trupul mi-e tăiat în două,
mi-este smuls şi dus departe.
Mi-a ramas doar jumătatea,
care este-acum pe moarte.
Smulsă-i carnea de pe mine;
nici măcar nu curge sânge,
Numai sufletul se zbate
şi cu lacrimi grele, plânge.
Cum să-mi înţeleg destinul,
cum să cred că-mi va fi bine,
Cînd din tot ce-a fost odată,
sunt doar lacrimi şi suspine?
Cum să mai privesc în mine,
dacă-n jur e totul gol,
Seara când merg la culcare...
dimineaţa când mă scol...?
Şi-n zadar întind eu mâna;
nu e nimeni s-o atingă,
Numai credinciosu-mi câine,
e alături să o lingă.
Să te smulg bătând, din mine,
inimă, să te sfâşii,
Ca să-mi pot trăi tot restul
zilelor reci şi pustii!
Ce mai sunt, fără de tine,
ce mi-a mai rămas întreg?
Care gând şi care faptă,
mă va face să-nţeleg?
Acum sunt un ol de jale,
ce de lacrimi e umplut;
Glas de chin şi disperare,
înălţat din ciob de lut.
Doamne, de mi-e asta soarta,
putregai dacă am fost,
Şi-am trăit un sfert de secol
doar o viaţă fără rost,
Doamne, ia-mi azi lutu-n mână
şi frământă-l cu putere,
Ca să vărs şuvoi de lacrimi
şi o mare de durere.
Lasa-mă să plâng de-a pururi
şi tot nu va fi destul.
Lutul... cere multe lacrimi,
până când va fi sătul!

poezie de Aurelia Tarniceri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet de fum

Simt parcă picioarele adânc în nisip înfipte
şi-n ochi lumina ce-mi sădeşte, lacrimi nedorite
Multe din ele au rămas necurse şi secate
căci timpul de multă vreme, nu le mai socoate
Vreau să-mi deschid pentru ele, noi ferestre
să nu-mi las în nisipuri de timp, gânduri înrobite
Privirile în ocean vreau sau în deşert de lumină, să se-adune
far de izbăvire pentru şirul lung din lume de iubiri, ce-s nebune
Sita vremurilor acum văd că nu mai lasă decât ca să treacă
iubiri desperechetate, care pe mese
nu pot fi, nici măcar disecate
Podeaua lumii încet se aglomerează vrând să se prăbuşescă
în neat de hăuri, în goluri de întuneric, cu răsărituri şi apusuri furate
Am pictat amintiri pe fuioare de timp şi pe mici, de viaţă fragmente
cuvinte de-ale mele, încrucişate, în zone de timp interzise
Am luat scara vieţii şi privesc fiecare treaptă, de-i strâmbă
şi dacă umbre de întuneric în furtună, la colţuri pe ea se adună
Şi-acum timpul meu pe mine la margini de ape mă-aruncă
şi-mi strigă supărat, dute acolo chiar de n-ai, măcar nici-o vină!
Un pantof încovoiat şi uscat lângă urma sa, stă pe-o plajă pustie
şi nu mai are lacrimi, decât uscate, sub nisip cu durere-ngropate
Lumina din ochii lui încet se stinge şi cu ce dor, ar mai vrea
iubire în viaţă şi-n cuvinte să poată pe cer, încă să dea şi să scrie
Valurile dinspre ocean din lacrimi izvorate sunt acum la mică distanţă
dar setea şi durerea, arşita, îl ard şi-n rug de foc
încă se zbate şi nu vrea ca fără rost, iubirea, să-o părăsească
Timpul şi clipa au sosit, scrum şi cenuşă albă lasă
şi-aşteaptă ca cineva pe plaja pustie cândva, mergând îngâdurată
dând cu piciorul în vânt să ridice o iubire de arşită arsă
în formă de mâini spre cerul albastru şi cu-n suflet, în fum ce se roagă

poezie de Viorel Muha (iunie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă florilor şi culorilor

Mă strânge-o tâmplă, şi-ncă una
Şi am să-mi alung cu flori furtuna
O, Doamne, bunule ceresc
Mă las-atunci când fi-va să pornesc
Să-mi iau cu mine toate florile
Să-mi lumineze-n beznă, dorurile

Şi lasă-mă în lumea drepţilor
Din adormită viaţ-a morţilor
Să plec cu salbe din petala lor
Să nu simt, Doamne, al miresmei dor
Să nu devin un suflet pustiit şi gol
Să-mi pun pe cap, cununa florilor
Că ai să-mi iei la schimb lumina ochilor

Dar fie, Doamne, voia ta cea dreaptă
Că tu m-ai plămădit
şi-ţi sunt în mâini, unealta
Mai ştiu că nu-mi va fi greu nici aşa
Că tu m-ai învăţat să văd culori cu inima

De n-am să văd cu ochii
c-aşa-i lăsată rostuirea
N-am să mă plâng de asta
cum este-a lumii firea
Eu vin când zici în lumea ta cea dreaptă
Doar dă-mi, te rog, culori
pe suflet lasă-mi-le pată

Vreau roşu, galben, verde, vreau nuanţă
Te rog, doar lasă-mi dreptul la creanţă
C-ai răspândit culoare-n fiecare floare
Şi le-am simţit în viaţă binecuvântare

De cer prea mult, te rog, atunci mă iartă
Dar vina n-am că-n flori e-o colorată artă
E arta pe care, tu Mărite, ai creat-o
Pe care-n lumea vie cu respect, am adorat-o

Şi să nu-mi spui, Doamne, că nu e nevoie
Că ştiu că n-am să mor de bunăvoie

Nu cer, o Doamne, mult prea mult
Vreau doar culori în suflet să-mi ascult
Să mă-nvelesc cu tot ce mi-e mai sfânt
Să-mi fac din flori, un giulgiu ca veşmânt

Să nu mă laşi în negru doar
Că îmi va fi, Prea Bunule, amar

În lumea celor ce nu mai cuvântă
Tu lasă-mă să-mi duc culoarea sfântă
Şi am să vin desculţă fără să crâcnesc
Dar lasă-mă în roşii flori să mă-nvelesc

Vreau pete, de culoare vie
Vreau flori când nu va fi să-mi fie

Îmi plâng în braţe toate florile
Ascultă-ne acuma, şi-mi iartă rugile
din lacrimi dulci şi picături de rouă
Dar ştiu că, după moarte, încep o viaţă nouă.

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cade

cade zăpadă multă să ne-ajungă...

nici nu ştiu dacă te mai iubesc
nici nu ştiu dacă mai am nevoie de mine
în toiul iernii cad mă rătăcesc
sunt şi pădure şi izvor dar şi tăciune

să cazi e simplu să te ridici e greu
caut un prieten să îmi fie aproape
nu ştiu unde mai sunt cine sunt eu
ştiu totuşi că nu pot să calc pe ape

iarna e mai tăcută ca nicicând
fulgii tot cad şi cad ca o perdea
frigul când e tăios când e mai blând
pe-afară nu se-arată nimenea

doar oamenii de nea au mai rămas
să ne aducă aminte că sunt vii
au gânduri multe chiar dacă n-au glas
îi înţeleg doar cei ce sunt copii

mi-a picat aşa ciudă pe iarnă
că vrea să-mi intre-n casă şi în suflet
în loc să stea afară şi să cearnă
iar inima să-mi bată fără sunet

nu mai cădea zăpadă, ne-a ajuns...

poezie de Mihai Chira
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ferice norocul...

Să nu laşi, clipă,
Tristeţea să mă doboare,
Să nu-mi lăsaţi, ochilor,
Gândul meu în aiurea să zboare,
Să nu mă duceţi, paşilor,
Pe urmele cele mai bizare!
Lăsaţi-mi doar o lacrimă cuminte,
Mie să-mi cadă
Şi inimii mele în zbucium
Să-i fie de alinare!

Ştiu
Nu e bine să plâng...
Ştiu
Soarele mai răsare în crâng!
Ştiu
Sunt prea mulţi... culori de curcubeu!
Ştiu
O rază de soare trebui-va să fiu eu!

Ispite prea multe,
Uneori mă apasă,
Se-ntâmplă, să nu le mai văd
Uneori, nici nu-mi mai pasă,
Înot între cer şi pământ!..
Şi braţele să-mi cadă ajung,
Pe ai mei, doi genunchi!

Şi întreb răspunzând,
Mă întrevăd săgetând.
De vorbă cu mine
Mă găsesc murmurând:

Sunt eu?
Ce vreau?
Cine sunt?!...

Zefirii de ploaie
Bat creştet de geam...
Ferice Norocul
Şi clipa
Ce am!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Niciodată

Ştii câte zări am numărat tot căutând cocorii care plâng şi mor tăcând?
Te căutam în mine murind a mia oară şi nu ştiam ce porţi se-nchid în univers
Şi pentru cine pustiul înseamnă-acasă şi iar mă văd aicea pe pamânt plângând,
De nu mai ştiu nici eu pe unde încă să te caut şi unde-i fericirea mai ales.

Niciodată cuvintele nu-mi sunt de-ajuns când nu ma regăsesc în mine
Un cerc de foc în jurul meu mi-a ars cărările spre ţărmul căutat
Degeaba plouă-n alte zări, degeaba jumătatea mea o porţi cu tine,
Căci stele cad lăsând în urmă, un cer pustiu şi-atât de-ndepărtat.

Îmi creşte-n suflet dorinţa de a mă regăsi tot cautându-te pe tine,
Şi să rămâi al meu oricăt de greu ar fi luptându-ne cu disperarea,
Eu sunt văzduhul şi întunericul şi raza de lumină ce către tine vine,
Căci te doresc să vii, să numeri stelele, şi te aştept odată cu-nserarea.

Trec ca o umbră pe trotuare pline de-ntunericul bolnav şi de tăceri,
Ecou sălbatec lasă-n urmă paşii mei, ca un suspin scăpat întâmplător
Şi mult prea mult te vreau iubite pe ţărmul viselor cu nestatornice păreri, Ca Ca să-mi răpeşti singurătatea şi să mă pierzi printre cuvintele ce dor.

Niciodată cuvintele nu-mi sunt de-ajuns când nu mă regăsesc în mine,
Un cerc de foc în jurul meu mi-a ars cărările spre ţărmul căutat
Degeaba plouă-n alte zări, degeaba jumătatea mea o porţi cu tine,
Căci stele cad lăsând în urmă, un cer pustiu şi-atât de-ndepărtat.

poezie de Florentina Crăciun Fabyola (februarie 2009)
Adăugat de Florentina Crăciun Fabyola
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamnă

Doamnă, cât de străină vreţi să-mi păreţi, atât
de pur şi inocentă vă simt, cât de străină vreţi
să îmi fiţi, Eu atât de mult vă simt şi mă pierd
doar la gândul că totuşi îmi veţi răspunde în
scris ori verbal într-o zi spre sfârşit de timp ori de Noi!

Doamnă, îmi imaginez regăsirea dintre Doi
oameni pierduţi în timpuri trecute, îmi imaginez
regăsirea pe ultima clipă sau pe un ultim
anotimp ruginiu cu frunze uscate, căzute,
precum suntem şi Noi amândoi, în clipa de faţă!

Doamnă, sunt sigur că ochii dumneavoastră
sunt ca întâia oară, pătrunzători şi la fel de
,, necopţi", mai bine zis, verzi, iar zâmbetul... cu
câteva riduri, cu ceva toamnă venită cu trecerea
timpului, iar vocea, să-mi mai vorbiţi o dată!

Doamnă, să-mi mai vorbiţi o ultimă dată şi
să-mi mai trăiţi o ultimă clipă şi promit că îmi
va fi îndeajuns să iert şi să accept trecerea
timpului în care a lipsit dimineaţa şi toamna,
zilele toate şi toate anotimpurile dintr-o dată!

Doamnă, să nu ştiu acea dată, nu vreau şi nici
să vreau a şti, să nu-mi spuneţi, oricum, sunteţi
tăcută, retrasă, într-un fel ascunsă de lume... de
mine, cine mai ştie de cine, oricum, aşteptarea
mă domină într-un fel de neexplicat şi acum!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai dă-mi răgaz

Nu mi-a ajuns copilăria, Doamne!
Când a zburat, că eu n-am observat?
Când am trecut de la fete, la doamne,,
Căci jocul mi-a rămas neîncheiat.

Tinereţea a fost şi mai grăbită,
Până să muşc adânc din al său măr,
Brusc, mi-am găsit speranţa ostenită,
Aveam gânduri triste şi-argint în păr!

Iubirea... n-o s-ajungă niciodată,
Ştiu că mi-ai dat mai mult decât la mulţi,
Doar că eu am împărţit-o pe toată,
La Feţi-Frumoşi şi la copii desculţi...

Ce să fac, nu-mi ajunge ziua, Doamne,
Din noapte câte-un ceas, ca hoţul, fur;
De ce şi primăverile-mi par toamne
Şi planurile-mi nu mai au contur?

Nu-mi mai ajunge viaţa, pentru toate;
Vezi câte mă apasă pe grumaz,
N-aş vrea să las lucrul pe jumătate,
Te rog, Doamne, mai dă-mi puţin răgaz!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am jucat prea mult pe tabloul lucidităţii şi am pierdut. Va trebui să-mi obişnuiesc ochii cu întunericul ce se lasă. Va trebui să cuget la somnul firesc al tuturor lucrurilor, pe care lumina le ordonează, dar le şi oboseşte. Viaţa nu începe decât în întuneric. Puterile ei de germinare nu sunt decât obscure. E o noapte pentru fiecare zi, este o umbră pentru fiecare lumină. Nimeni nu-mi va cere să primesc aceste umbre cu bucurie. E destul că le primesc. Să te predai ploilor şi vânturilor, să te supui nopţii care vine, să te pierzi în mulţimea care trece, nimic mai odihnitor. Nu voi încerca să-mi mai caut drumul care duce spre mine. Dar nici nu pot aştepta să se desprindă din neant, zări care încă nu se văd. Desperarea e un entuziasm pe care l-am reprimat din vreme, ştiind cât de apăsător este într-o sensibilitate de evreu. Nu mă voi întoarce la nălucile de care m-am despărţit. "Seara cea mare" vine? N-are decât. Dar până va veni îmi rămâne un lung sfârşit de zi, pentru ceea ce am iubit şi încă iubesc.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărtăşire

( când nu te visez, când nu te simt, te trăiesc prin moarte...)

Prea mult de împărtăşit n-a mai rămas
în prima noapte fără mine;
mi-a trântit pământul inima din piept
şi bâjbâi cu un trup cleios întunericul sub pas,
ţărâna mă apasă în neştire.
Un elan izbit de pretenţia sărmană de a fi cu tine,
mă întoarse în nopţile în care nu visam
că pot deveni pâmânt însufleţit,
dar nicio îmbrăţişare nu-i eternă.
Mi se stinge sângele-n mormânt,
plătind tributul cel dintâi,
şi anotimpul împrospătează florile sub care mă descompun.
Eu m-am iertat şi te-am iertat demult,
tu care n-ai plecat din mine...
Adie trist a primăvară
în cimitirul bătut de clopote şi liturghii
şi nimeni nu priveşte în urmă,
spre lumea fără căpătâi.

De-ai să mă uiţi, tu să nu mori fără iubire -
în moarte nu rămân;
timpul stinge clipa şi orice împărtăşire,
dar mi-a rămas speranţa şi parcă sunt mai demn
în adâncimea nimicului:
te iubesc şi te trăiesc în moarte
sub crucea mea de lemn.
Trăiesc îmbrăţişarea ta
preaplin de tine, prea gol de mine;
buzele mi se-nroşesc în fire de ţărână
şi eşti atât de-aproape...
De m-ai regăsi
undeva, cândva,
în groapa cerului,
renăscut din ape,
atunci ai să ştii
că poţi respira din mine lumina
înaltă cât un vis,
tu - care mi-ai rămas în moarte,
ne întrupăm din veşnicie şi abis.

poezie de Ştefan Radu Muşat din LitArt - martie 2015 - Revista USR Mureş (29 iulie 2010)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am iubit zborul cu fiecare pasăre

Mă doare gândul ce-mi scormoneşte-n memorie,
speranţa respiră prin trupu'-i fusiform,
lumina mă cheamă prin cuvinte.

Am iubit zborul cu fiecare pasăre,
m-am silit să capăt aripi,
am căpătat doar forma lor
în mâinile care prind între degete vântul,
noaptea mă leagănă cu întunericul cernut
în site mişcate de stele.

Nu ştiu să mă desprind singur de pământ,
ce am visat s-a contopit în iubire,
continui să mă caut în întrebări şi răspunsuri
şi răzbesc din ce în ce mai greu.

Moartea îmi pare şi ea nefolositoare şi duşmană
pentru colţul care-l dai degeaba
în momente nepotrivite pentru toţi.

Fug departe de singurătate,
dar o preamăresc în clipele de răvăşire,
tu ştii câtă dragoste acumuleaz în suflet
încât nu-mi schimb starea în care mă afund
cu nici o formă cunoscută de fericire.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Preţul fericirii - Cutia Pandorei

Lacrimi,
Suspine,
Iluzii blazate...
Patimi,
Ruşine,
Dureri adunate...

Îmi caut eu-ul prin zdrenţe de viaţă
Mi-e silă să-ating micimea, am greaţă!
Un rânjet al clipei, colţul înfige
În urlet, în chin şi soarta atinge!

Temeri,
Gelozie,
Născociri deşarte...
Chinuri,
Agonie,
Vrajbă şi moarte...

În piept îmi bate Cutia Pandorei
Îmi picură-n vene tic-tacul orei.
Adun ce-a rămas cu mare căinţă
Strang pumnii-a speranţă şi umilinţă!

poezie de Gabriela Petcu (2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce faci la ora când mi-e dor de tine?

Ce faci la ora când mi-e dor de tine
Şi niciun fel de răni nu te opresc
Să-mi reconstitui trupul în ruine
Şi să-mi refaci tot viciul omenesc?

Eşti ţipătul plăcerii îndrăzneţe
Şi te implor, ca într-un turn complex,
Să-mi regăsesc plăceri din tinereţe,
Să-mi pun cu moartea focul meu în sex.

Mi-e teamă de o vârstă fără milă
Când am să cad la pragul tău, înfrânt,
Şi-ai să-mi dedici tandreţea ta umilă
Să mă mai scol nebun de la pământ.

Nu ştiu ce faci când eu îţi caut gura,
Cu nebunia de soldat bătrân,
Ce-şi vindecă în cer harababura
Şi-mi dai motiv în viaţă să rămân.

Ce faci, adolescentă numai noapte?
Din jaful care n-are niciun rost,
Te recompun cu gust de mere coapte
Şi nici nu ştiu, de fapt, ce fruct ai fost.

Eu te iubesc cu lipsa de ruşine
A unei făr'delegi cu chipul tău
Şi-atât cât te blestem, îmi este bine
Şi-atunci când nu te simt, îmi este rău.

De sus, din avionul ce m-aduce
În vatra ta, te văd şi te rescriu,
Eşti condamnată la aceeaşi cruce
Pe care-mi este scris să mă simt viu.

Şi nu-nţeleg ce poţi acolo face
Fără întregul meu absurd blestem,
Hai, neagra mea, arată-te încoace
Şi-aş vrea sorbindu-ţi noaptea să mă tem.

Ce faci la ora când mi-e dor de tine?
Iubirea mea, orgoliul meu e frânt,
Te gust pe nesimţite şi mi-e bine
Şi te găsesc intrată în pământ.

Eu simt că mor păzindu-te de toate
Şi n-am să mai rezist măcar un ceas
Să te culeg din tot ce nu se poate
Şi să mă-nchin la tot ce mi-a rămas.

O, negricioasă fără de lumină,
Mă tem că, într-o noapte, vei pleca
Şi-atunci te rog, din marea mea ruină,
Închide viaţa mea cu viaţa ta.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe această lume în care nu aveam ce căuta

nu mai vreau decât un colţ întunecat
de unde să-mi chem moartea ca pe o binecuvântare
cu o jumătate dintr-o lacrimă amară o să plătesc cucul
să-mi cânte alintat balada impară a cuiburilor străine
cu ce mi-a rămas din toată bucuria florilor de cais
o să răsfăţ câmpiile sub care îmi vor creşte munţi din suflet
aşa ca să aibă cărarea neumblată unde căuta vârful
apoi ca şi când aş număra invers toate stelele necăzute
o să-mi numesc gândurile iarbă
şi le voi cosi dimineaţa
înainte să-mi cânte toţi greierii a dincolo
pe această lume în care nu-mi găsesc locul
o să-mi dau şi jumătatea dulce din lacrimă
pe un cântec de privighetoare
cât să-mi crească înapoi tăcerea

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am primit iertare

Mă simt singur
rămas în noapte,
văd întunericul,
îmi este frig,
îmi este foame.
Un păcatos aşa de mare
c-un suflet întunecat.
Spun o rugăciune,
evocând pe Domnul
şi cer să mă ierte.
Simt cum respir
un aer curat
şi văd o lumină,
ea vine spre mine,
iar sufletul mi se-ncălzeşte.
Acum Îl simt pe Dumnezeu
aproape de mine,
devin alt om,
iertarea mi-a dat iubire.

poezie de Ion Răduţ
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!