Nădejdea

Tu, duhul meu, credinţă vie,
Îmbărbătează-te-n răbdare:
Din ceruri totdeauna ţie
Ţi-au fost lumină şi-alinare.

Din mâna morţii a Cui mână
M-a mântuit, mi-a dat viaţă
Şi inima, de ură plină
Mi-a liniştit-o cu blândeţă?

A cui putere mă-nfrăţeşte
În chinuri şi în patimi grele,
Şi cine pacea îmi păzeşte
Şi curăţia minţii mele?

Din tinereţe cine-mi vede
Durerea mea în piept cuprinsă,
Şi cine arzătoarea sete
Îmi stinge de păcat aprinsă?

Din Ziditor s-acestea toate,
Însufleţiri înalte, sfinte,
Gândiri fără amar, curate,
Tot El în suflet îmi aprinde.

Dar cea mai bună dăruire
A Domnului îi vecinicie;
Când oare sfânta fericire
Mi-a da dorita bucurie?

Când fără haină pământească,
Lăsată jos, voi fi-nnoit.
Şi-n cerul Domnului suit
Gusta-voi liniştea cerească.

poezie de Konstantin Batiuşkov (decembrie 1911)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfânta Dreptmăritoare

Cât de fragilă bucurie îmi aduce vremea,
în fântana adancă mi-a fost dat să-mi scald privirea.
Maică, apa ta e bună, din piept stins-a durerea,
păcatul iertat a fost, venit-a mântuirea.

Ca fiu risipitor de taine azi mă-ntorc suflet amar,
mai sărac în Dumnezeu, dar tu maică ai pregătit,
pâinea caldă, masa plină, curcubeul în ştergar
şi viţelul Tatălui păşunat în Nesfârşit.

Niciodată casa nu mi-a fost mai albă, mai frumoasă,
ca într-o sărbatoare mare fu gătită-n neprihană.
Cu odaia-mpodobită: flori de aur şi iarbă grasă,
dulcea casă mă aşteaptă cu Fecioara în icoană.

Ochii mei din prea-ntristare sunt în lacrimi şi mai ard,
apele cele amare pe obraji îmi curg fierbinţi,
dar tu mă-ntareşti acuma cu mireasma cea de nard,
cu tăria cea din îngeri, cu răbdarea cea din sfinţi.

Maică, tu, nepământească, veşnică mult primitoare,
cu îngereasca strălucire în cernitul tău veşmânt,
lan de raze izvrorăşte din icoane. În altare,
peste daruri neîntinate se pogoară Duhul Sfânt.

poezie de Gavriil Stiharul din Poeme creştine (27 mai 2008)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Buchetul de poezii

Buchetul de poezii
Printre cuvinte şi esenţe
Eu versuri dragi îţi compuneam
Scriam adesea poezii
Buchete-n suflet de iubire
Neimpărtăsite până mai azi.
În gând sămânţa doar rodea
Apoi prin scris o aşterneam.
In drumul meu cel trecător
Nisipul fin cel din clepsidră
Se prelingea nepăsător
Între prezent şi viitor
Era destin si al meu dor.
Am scris în vers şi-n proză scurtă
A mea trăire purtată-n sânge
Ce prinde inima şi o aprinde
Adesea fără un răspuns.
Te port în al meu gând mereu
Un Înger esti tu pentru mine
Ce calea, tu, mi-ai arătat
Cu a ta iubire.
Natura, parte la miracol
M-a răsfăţat cu a ei culoare.
Iar florile îmi sunt tablouri
Pe toate le-am pictat în vers
Şi slavă eu am dat la toate.
Pe Domnul Iisus l-am venerat
Pe Maica Domnului am slăvit-o
Şi-a ei putere mi-a fost stâlp
Credinţa mi-a fost reazăm
În tot ce-am scris într-un cuvânt.
În univers îmi caut locul
Ştiind că fericirea-i trecătoare
O clipă ce o ardem
Ce nu o să revină
Cenusa ei, rămâne-n noi pe veci
O amintire cu lumină.

poezie de Maria Bem din Buchetul de poezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua mea

Cu nostalgie pribegesc prin viaţa mea
Şi comori în ani adun în ea,
O salbă de argint sunt zilele trăite
Şi de diamant sunt clipele fericite.

Urc şi urc cu paşi mici şi uşori,
Pe o scară -naltă de mătase,
Câteodată am mai şi căzut,
Firele strâns mpletite m-au salvat,
Că prin al meu destin aşa mi-a fost dat.

Mă înalţ anevoios şi paşii -s număraţi,
Mult a fost, puţin a mai rămas,
La liman curând eu voi ajunge,
Al meu val în mare se va stinge
Şi în alt ţinut eu voi ajunge.

În urmă mai privesc din când în când,
Să cobor desigur nu mai pot
Şi aşa eu urc, tot urc, până la cer
Şi de acolo de sus aş vrea,
Să găsesc şi să ating steluţa mea.

Acum, la senectute, mă întreb firesc,
Voi reuşi eu oare vreodată să strălucesc
Şi lumină să aduc pe acest pământ
Prin a mea viaţă şi al meu cuvânt
Aşa cum sufletul îmi spune
Că nu sunt chiar oricine -n astă lume?

Sper şi tot sper că în al nouălea ceas,
Din timpul ce mi-a mai rămas,
Luminiţa ce la naştere mi-a fost dăruită,
Să se aprindă şi să strălucească
Aşa cum a vrut Pronia cerească,
Şi cu lauri fruntea să- mi împodobească.

poezie de Georgeta Ganea (6 noiembrie 2022)
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

De azi

am decis
să trăiesc viaţa mea
voi săpa o groapă adâncă
în piept
şi voi ascunde toate iluziile
fie că vor
fie că nu
viaţa mea
e viaţa mea
şi îmi sunt datoare
să gust până la capăt
ce mi-a fost dat
nu să mă încarc cu poveşti banale
trăite de oameni
ce aleg drumul spre nicăieri

de azi
am decis să mă despart
de trecut
ca de o stare febrilă
brusc
şi fără alte explicaţii
pentru că
viaţa mea
e viaţa mea
şi îmi sunt datoare
să gust până la capăt
ce mi-a fost dat
că drumul meu
nu e un drum de sare şi apă
e un drum al cuvintelor
tăiate din carnea
unor soldaţi
ce nu se târăsc în faţa vieţii
şi nici a morţii

de azi
am decis
să trăiesc viaţa mea

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acela să mă judece

Cine mi-a potrivit cu stimă în inima stinsă,
rima versurilor ce-mi ardeau amarul din suflet,
Cine-şi legăna arcuşul pe vioara pasiunilor mele
mângâind-mi sufletul ce-şi tăia suflarea în strunele ei,
Cine-a crezut în mine şi mi-a pus un umăr sub inimă
când sufletu-mi ceda sub ascunse şi aspre poveri,
Cine mi-a cunoscut şi mi-a măsurat atent dimineţile
în care sufletul pustiit nu mi se mai putea trezi,
Cine mi-a îngenuncheat discret şi-n surdină nopţile
În care visele-mi prăpăstuiau pe deplin conştiinţa,
Cine-mi limpezea în foc şi în dragoste cunoştinţa
de relicvele ce-mi tulburau neînduplecate cugetul,
Cine mi-a vegheat îndeaproape căile primejdioase
pe care sufletul mi le torcea dintr-o soartă străină,
Cine m-a ocrotit şi m-a ferit de prăpăstiile morţii
care-mi pândeau cu lăcomie paşii pe cărările vieţii,
Cine mi-a astupat toate gropile acelea adânci
care-mi pândeau fără saţ paşii inimii în viaţă,
Cine mi-a oblojit toate rănile, când zăceam sleit
de loviturile imprevizibile ale tâlharilor din văzduh,
Cine mi-a şters toate lacrimile crunte, din sufletul
cu-obrajii încleştaţi în fastul mistic al unui zâmbet,
Cine mi-a reformat armonia şi ruinele cântecului
năruit în subconştientul inconştientului meu,
Cine mi-a măsurat supliciul obtuz de sub zâmbet
şi mi-a mângâiat cu tandreţe surâsul zâmbetului orb,
Cine mi-a potrivit cu precizie ceasul acela-a răbdării
în noaptea îndelungă-a exilului meu sufletesc,
Cine şi-a împărţit oxigenul cu mine vreodată
pe corabia clandestină, a realităţii de nimeni ştiută,
Ce-mi purta marea spre-un uscat deluzoriu,
Cine mi-a răcorit însetata frunte a sufletului
care purta în deşert arşiţa lumii cu puţuri crăpate,
Cine-a ars împreună cu mine potolindu-şi focul
cu aceiaşi stropi de vis, prelins printre degete,
Cine-a murit la fel, trăind împreună cu mine
cu mâinile întinse după-un utopic şi grav ideal,
cine-a cucerit ca mine cu duhul aceiaşi distanţă polară
şi cine-a împărţit aceiaşi nebuloasă de vise cu mine,
Cine-a zburat cu mine vreodată pe-aceiaşi orbită
de vis sideral şi-a strâns aceleaşi galaxii la piept...
Acela să mă judece şi să judece cum va vrea,
El are scopul şi dreptul real să mă judece-n toate
Şi poţi să mă judeci şi tu, dacă ştii că-am trăit
în acelaşi iad cu tine şi-ai împărţit acelaşi rai cu mine.

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Reflexii
Adăugat de Cătălin Dunca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu cunosc singurătatea!

Când mi-a fost dor,
marea m-a învelit cu valul ei.
Când mi-a fost dor,
cerul mi-a picurat din stropii săi.
Când mi-a fost dor,
muntele însuşi m-a chemat spre creste!
Când mi-a fost dor,
nu m-au lăsat însingurat.

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde şi albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu am un Tată

Eu am un Tată scump în cer
Şi-un Sfânt Mijlocitor mai am,
În încercări eu nu disper
Căci nu mai sunt cel ce eram.

Isus Hristos m-a mântuit
Şi viaţa veşnică mi-a dat,
De făr'-de-legi m-a izbăvit,
În sânge haina mi-a spălat.

Cum voi putea să-I mulţumesc
Că pentru mine a murit?
Cum aş putea să-L părăsesc
Când pentru mine s-a jertfit?

Pe lemnul crucii El a plâns
Nu pentru El, ci pentru noi,
C-atât de josnici am ajuns,
La suflet şi la minte goi...

Eu, dezbrăcat de caracter,
Înconjurat de laşitate,
N-am mai avut ce să-I ofer,
Doar pizmă, ură, răutate...

Dar El, plângând cu mult amar,
Cu sângele-I curgând pe cruce,
Îndurător fără hotar
Îmi spuse-atunci cu voce dulce:

"Eu vin la tine să te iert
Iar tu cu pietre-arunci în Mine,
În gură ai veninul fiert,
Îţi fierbe sângele prin vine.

Să nu uiţi însă niciodată
Că ai un Tată scump în cer
Şi-o dragoste nestrămutată
Eu azi pe cruce îţi ofer."

Nu meritam să fim iubiţi
Ducând o viaţă de păcate,
De-aceea suntem fericiţi
Că ne-ai salvat, Sfânt Împărate.

Pe Golgota, acolo, sus
A fost iertat păcatul meu
Prin jertfa Domnului Isus
Pe lemnul crucii gros şi greu.

Smerit, vin astăzi – ca şi El –
Să-I mulţumesc o veşnicie
Căci însăşi jertfa Lui de Miel
M-a adăpat din Apa Vie.

poezie de Dorel Puchea din Seminţe de Rai
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cristinel

Ochi frumoşi,
Suflet curat,
Maica Domnului
Mi-a dat
Prunc din Ceruri
Minunat...
Să mă bucur
Neâncetat!

Băieţel voios,
Duios...
Ce-ar putea fi
Mai frumos
Când te trage
Viaţa-n jos
Şi-ţi merge totul
Pe dos?

Îngeraş
Cu zâmbet drag
Mi-a trecut
Al casei prag...
Când va şti
Câte le trag
Cum i-o fi
Al vieţii larg?

poezie de Mariana Bendou din Poezia culorilor (2012)
Adăugat de Mariana Bendou
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celula-i rece şi pustie

De-o noapte-ntreagă plâng într-una,
Din nou sunt iarăşi osândit.
Privesc prin gratii pe cer luna
Ce după un nor iar sa pitit.

Degeaba-i cerul plin de stele,
Degeaba -ncerc să le vorbesc,
Aş vrea să stau mereu cu ele,
Dar... dimineaţa se topesc.

Un soare cald din nou s- arată
Şi... iată vine o nouă zi.
Dar ce folos... e-nourată
Şi raze... nu pătrund aci!

CELULA-i rece şi pustie,
Betonul... ud mucegăit,
Iar pixul meu... abia mai scrie,
Că trupul mi s-a-mbolnăvit.

Un înger însă mă păzeşte,
E îngerul meu păzitor.
El zi şi noapte mă însufleţeşte
Şi-mi dă putere să nu mor.

Mi-arată calea spre credinţă,
Îmi spune... că am câştigat.
Că diavolul fuge de mine
Şi nu mai pot fi atacat.

Parcă... prind din nou putere,
Isus... din cer mi s-a... arătat.
El a venit prin a lui vrere,
Să mă ferească de păcat.

Mi-a spus cu glasul lui cel dulce,
O doamne...! ca să te slăvesc.
Când sunt la greu şi-s la răscruce
Numele tău să îl rostesc.

Mă tem că nu prea îmi dau seama,
Cum în celulă mi-a intrat?
Şi ce putere mi-a dat oare...
Că sufletul meu e Salvat.

Eu... am greşit... şi îmi spăl vina,
Oricât de mult m-aş tot ruga.
Nu e îndeajuns doar rugăciunea
Să spele vina grea a mea.

Dar... deschid ochii, văd o rază,
Ce îmi pătrunde în celulă.
Şi-apoi... văd cum întreaga noapte
S-a liniştit de a ei furtună.

Noaptea o închei prin rugăciune,
O doamne...! ţie-ţi mulţumesc.
Că m-ai ales pe astă lume
Prin scris să pot să te slăvesc.

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima mea învăţătoare

-Ştiţi voi, cine mi-a fost oare
Prima mea învăţătoare?
Vă spun sincer, a fost ea-
Scumpa bunicuţă a mea!

Ea m-a învăţat prima dată
Să rostesc o poezie.
,, Vine raţa de la baltă''
Şi cu,, Moşul de la vie''.

Şi tot când eram micuţă
Îmi povestea despre Guguţă.
Cum încăpeau sub cuşma lui
Toţi copiii satului.

De la ea am auzit
De cuvintele de aur.
Căci sunt de nepreţuit
Pe pământ-ele-s tezaur!

M-a învăţat cu bunătate
Să salut bătrâni, copii...
Să fac numai bune fapte,
Să aduc lumii bucurii!

Dar când am crescut oleacă
Mai în glumă, mai în şagă-
M-a învăţat bunica dragă
A bucătăriei artă!

Cum se cerne făinuţa,
Cum se face măliguţa.
Cum se frământă aluatul
Şi cum se coace cozonacul.

Plăcintele cum se prepar
Şi cu bostan, şi cu mărar.
Cum se împleteşte un colac
Şi biscuiţii cum se fac.

Tot ea mi-a pus cârligul în mână
Şi m-a învăţat să împletesc
Colţuni din cei mai groşi de lână
Ca iarna, nu cumva să îngheţ!

Priveam cu drag la a mea bunicuţă
Cum ţesea la covoare.
Apoi cosea în,, cruciuliţă''
Perne şi ştergare.

Mai croşeta ea horboţele
Ca neaua albe şi frumoase.
Apoi înfrumuseţea cu ele
Prosoapele din casă.

Harnică era bunica,
Precum albina şi furnica.
Tot aduna să-mi facă zestre...
Dar s-au pierdut toate fără veste!

Bunica multe m-a învăţat,
Dar vremurile s-au schimbat.
Cândva ce s-a numit valoare,
Cu an ce trece tot dispare!

Dar amintirile pe care le am eu
Le port în suflet, ca într-un muzeu,
Căci cu regret şi, din păcate,
Se pierd tradiţiile toate!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintre toate fericirile care pot fi trăite pe pământ, cea mai mare este bucuria învierii Domnului. Învierea Domnului este putere cerească în toate dimensiunile sale. Prin El, dreptatea vine să mântuiască sufletul omului.
Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului – credinţă sublimă în Tatăl Ceresc rămâne cea mai extraordinară fiinţă care a străbătut vreodată pământul. Învierea domnului este un adevărat imn al vieţii, evidenţiată prin frumuseţe, încântare şi speranţă. Omul fără credinţă este izvor de nefericire, îmi frânge inima...

Camelia Opriţa în Înaripată de speranţă (aprilie 2020)
Adăugat de Ioan Maria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Isus, prima mea lumină

În prima zi a vieţii mele
Pe Isus Hristos l-am întâlnit.
M-a îndemnat să nu fac rele,
Cu blândeţe multă mi-a zâmbit.

A fost prima mea lumină
Primită de la Dumnezeu.
Am văzut giulgiul, hermină,
Ce-învăluia trupşorul său.

Mi-a deschis drum luminos,
În viaţă ca să-l urmez.
Să-i fiu ucenic sfios,
La rându-mi să luminez.

M-am apropiat de cruce
Şi privind la chipul său,
Am jurat, când mă voi duce,
Să-l port în suflet mereu.

Iar când viaţa-îmi va fi cruntă,
Să-l am aproape zi de zi.
Să-i urmez credinţa sfântă,
De a ierta, de a iubi.

Toate-acestea, vă spun sigur,
De la Isus le-am aflat,
În biserică, desigur,
În genunchi când m-am rugat.

De trăim frumos pe lume
Lui Isus îi datorăm.
Cu El avem zile bune,
De la El multe-învăţăm.

Ca un bun mântuitor
Mi-a luat din suflet jalea.
Nu vreau să-i rămân dator.
Cu credinţă-i urmez Calea.

Credinţa îmi e comoara
Care îmi ţine lumina.
Maica Maria, Fecioara
Îmi infloreşte grădina.

poezie de Dumitru Delcă (5 aprilie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

ochiul văzduhului vede
plângerile mele aride
lacrimi ce ne desparte
tot ce ne-a ţinut aproape

timpul încă prea devreme
prin moara lui mi-a luat din zile
prin fragmente prea mărunte
m-a stins încet prin grele clipe

gheara mă strânge cu durere
inima-mi tresaltă bătând cu putere
sunt fiinţa plăpândă ce alergă prin viaţă
nu cred că mai am şi-o altă şansă

balustrada vieţii mele
strigă la mine cu putere
toboganul îmi aduce aminte
că am fost de multe ori fără minte

vreau să-n-torc timpul spre început
să mut acele timpului cu cei sfânt
nu mai vreau clipele ce-au fost în urnă
vreau mintea mea cea de pe urmă

poezie de Viorel Muha (septembrie 2008)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu mi-a dat...

Dumnezeu mi-a dat cuvântul,
mi-a dat lacrima şi gândul.
Mi-a dat zâmbetul copilăriei
şi puterea bărbăţiei.
Mi-a dat avântul tinereţii
şi liniştea bătrâneţii.
Mi-a dat visul înălţării
şi măreţia afirmării.
Mi-a dat aripi ca să zbor,
curajos, cutezător.
Cu zâmbetul m-a înzestrat
şi chipul mi-a luminat.
Pentru fapta-i nobilă, măreaţă,
smerit, acum, îi mulţumesc!
De la El am primit viaţă,
porunca Lui împlinesc.

poezie de Dumitru Delcă (3 iulie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mângâieri de foc

Ce vremuri de criză! Ce de nenoroc!
Zadarnic picătura de voinţă...
Incinerând această lume...-n loc,
Ne vom zidi cenuşa-n suferinţă.

Se zbat în noi furtuni, vulcani, cenuşă.
N-avem cui plânge... Umeri nu mai sunt.
Doar către Cer ne-a mai rămas o uşă.
Ne sapă-n suflet fiecare vânt.

Avem o schijă-n inima ce plânge,
Pulsând speranţe, vise, adevăr...
Dar moartea parcă tot mai mult ne strânge,
Iar eu duc grija pentru-acest popor.

Aici, la noi, încă domneşte ura
Şi focul vieţii mi-a pârlit lumina.
Îţi simt pe suflet, iar, mângâietura.
Dar, vezi, cine să-mi ude rădăcina?!

Sunt urme de ruşine pe retină.
M-a scormonit un sentiment ciudat
În goana după fală şi lumină
Şi pe retina mea s-a-ntunecat.

E glaucomul dragostei de sine...
Nimic nu este azi ca la-nceput.
Mi-a mai rămas o pată de ruşine
Şi-n mine m-am închis şi plâng tăcut.

Mă tem că-mi este rău când îmi e bine.
Şi plec la îngeri să mă spovedesc,
Dar mint că e O. K. fără ruşine.
Că-mi este bine vreau să dovedesc.

Şi mulţumesc când plec... dar ce minciună!
Sunt iar murdar din cap până-n picioare
De boli, incest, durere, lacrimi, ură
Şi spini se-nfig în carnea tălpii goale.

Mi-e iar război şi diavolii din mine
Mi-alintă plânsu-n mângâieri de foc.
Şi când mi-e rău, atunci mi-e cel mai bine...
Voi nu vedeţi că nu mai am noroc?!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuiul lui Pepelea

Ca s-o-ngrop la ţară, creştineşte,
Soacra mi-a dat tot din prima zi.
Chiar ceva ce azi îmi prisoseşte;
Mi-a mai dat şi... mâna fiică-sii.

epigramă de Valeria Moroşan (2011)
Adăugat de Valeria Moroşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Doar un păcat mi-a mai rămas ascuns la colţul inimii...
un singur fior...
strălucire desprinsa din Rai dă ochilor mei...

Când nimeni nu mă vede
îl las sa curga pe buze şi-l murmur încet...
cald, departe, dar cald...

Un singur păcat mi-a mai rămas
de purtat
adânc în suflet...
Toate celelalte s. au stins in focul lacrimilor mele...
Când voi muri,
păcătoasă, cu acest păcat în brate sa plec,
sa plec cald şi departe...

Oamenii nu iartă păcatele,
insă Cerul se deschide in fata strălucirii pacatoasei iubiri...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pedepsi-m-aş, şi n-am cui!

Pedepsi-m-aş, şi n-am cui,
pedepsi-m-aş codrului,
unde e frunza mai deasă,
cu iubita cea aleasă,
făr-averi, şi făr' de casă,
şi să scriu, din iarbă, rugă,
că mi-e tare dor de fugă!
Pedepsi-m-aş, şi n-am cui,
pedepsi-m-aş, dorului,
numai el îmi dă povaţă
în amara mea de viaţă!
Pedepsi-m-aş, şi n-am cui,
pedepsi-m-aş verdelui,
şi culorilor albastre
cu tril de păsări măiastre!
Pedepsi-m-aş, şi n-am cui,
pedepsi-m-aş, Domnului,
rădăcină de altar,
să mai fiu, o zi, măcar,
trup curat, din viţă nouă,
să mă tăvălesc prin rouă,
nu cu una, ci cu două,
asta vă doresc, şi vouă!
Pedeapsă-mă, Doamne, acum,
aprinde-mi iubirea din scrum!

poezie de Ion Ţoanţă din Templul devenirii noastre (2014)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate îmi par minunate

Toate îmi par minunate
Şi cu Domnu-s împăcat,
Simt un iz de libertate
Şi simt că sunt mai curat

Totul I-am mărturisit
Domnului, mă simt mai bine,
Despre toate I-am vorbit
Chiar, dacă mi-a fost ruşine

Minciuna şi lăcomia
În care eu am trăit,
Îngâmfarea şi mândria
Ce odată m-au robit,

Răutatea, răzbunarea,
Patimi, ce m-au măcinat,
Intriga şi desfrânarea
Eu cu totul le-am lăsat.

Nu mai vreau să ştiu de ele
Eu de tot le-am părăsit
Toate păcatele grele
Le-am lăsat, şi-s liniştit.

Un exemplu vreau să fiu
Cei din jur să vadă-n mine
Că sunt credincios şi viu
Viaţa mea îmi aparţine.

Doamne, viaţa mi-ai schimbat
Sunt atât de fericit,
De ce-a fost rău, m-ai scăpat
Salvatorul meu iubit!

Amin

poezie de Florenţa Sărmăşan (23 decembrie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima mea cea nouă...

Cred că e foarte neplăcut şi nedrept
Să-ţi ia prin surprindere inima din piept.
Apoi te trezeşti fără a fi anunţat
Că inima ta e la cine nu a meritat.

M-am întâlnit cu el într-un bar,
Inima am reuşit s-o ascund într-un pahar,
O clipă n-am fost atentă la ea
Şi nu ştiu cum acum el o avea.

Am încercat timp îndelungat,
Inima să-mi recuperez de la cel ce mi-a luat,
Apoi l-am rugat să-mi dea inima lui,
Dar era ceva neobişnuit, din a spaţiului.

Nopţile nu am dormit pentru c-am plâns,
Cum se poate, el cu două când una e deajuns.
Gândindu-mă din nou, supărată atât de tare,
Am primit de la un înger o inimă mai mare.

Aveam acum inima împăcată
Că cealaltă era frântă toată,
Aveam încă răni şi sânge,
De data asta sper că mi-ajunge.

Te-am aşteptat din nou o vară,
Se pare c-am fost înşelată a doua oară
Şi-am alergat apoi până când inima a-nceput să doară,
O toamnă întreagă cu viaţa amară.

Când inima ţi-o ia cine nu trebuie
Afli totul de la nişte prietene
La care la fel inimile au fost luate,
Dar îngerul le-a dat inimi noi evoluate.

Cred că ar fi bine să ne ascundem inimile
Şi-n suflet şi-n inimă îngerul să ne dea iubirile,
Să ne vindece de cei ce sunt de gheaţă
Durerea şi dorul să iasă din viaţă.

poezie de Eugenia Calancea (16 noiembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!