Către un amic versificator

Te-avânţi şi tu, Ariste, ca alţii spre Parnas,
Râvnind, oricum, să-ncaleci pe aprigul Pegas-
Căutător de lauri pe căi primejdioase
Dai cu-ndrăzneală lupta în critici bătăioase.

Ci lasă, tu, cerneala şi pana ta, Ariste,
Uitând păduri, pârâie şi ţintirimuri triste-
Nu cresc iubiri de flăcări în cărticica slabă.
Vezi, să nu cazi din munte! Coboară mai degrabă.
Tot sunt şi fără tine prea mulţi poeţi, şi-or fi,
Ce scot la cărţi, uitarea să aibă ce-nghiti.
Poate şi-acum, de zgomot când te retragi departe,
Având de-o muză proastă, de veşnicie, parte,
Aripile Minervei avându-le egidă
Ascunzi un tată pentru altă Telemahida.
Deci teme-te de soarta poeţilor de-ocară,
Ce cu grămezi de versuri întruna ne omoară-
Răsplata hărăzită de viitor e dreaptă
Că-n Pind aşteaptă lauri, dar şi urzici aşteaptă.
Când gloria nu-ţi vine, să te-nspaimanti! Apollo
Privindu-şi Heliconul şi dând de tine-acolo
Va clătina din capul cu cârlionţ ca,-ndata,
Cu-o joardă de răchită în geniul tău să bată.

Dar ce-i? Te-ncrunţi? Răspunsul mi-l dă sărmana-ţi pană
"Mai bine taci, vei scrie. Baţi gura de pomană!
Eu nu fac cale-ntoarsa când sorţii hărăziră
(Să ştii şi tu!) ca pururi să fiu legat de liră.
Ce-i de mă-acuză lumea când eu în mine cred?
Tu zbiară şi huleşte căci tot rămân poet!"

Artist, poet nu-i omul ce rimă o brodeşte,
Şi, scârţâindu-şi pana, hârtie cheltuieşte.
A scrie versuri bune nu e un fleac, cum crezi-
Cum Vitgenstein uşor e să-i bată pe francezi.
Pe când Derjavin, Dmitrev, Lomonosov sunt puşi
Mereu, la loc de cinste, între poeţii ruşi,
Hrănind cu minte-nălţa învăţături străbune-
Prea multe cărţi mor iute, abia sosite-n lume,
Căci opera lui Grafov, care-n deşert răsună,
Cu Bibrus şi Glazunov va putrezi-mpreună-
Nimeni n-o s-o mai ştie, şi n-o ceti proştii,
Blestemele lui Phoebus o vor pecetlui.

Ci hai să zicem însă c-ai fi în Pind ajuns,
Şi că poet, mulţimea, pe drept cuvânt, te-a uns,
Că toţi vor să citească ce scris la tine-n vers e.
Crezi tu că înspre tine-or începe să se verse,
În fluviu, avuţia- cu-avere să te-alegi,
Tu, ca poet, să cumperi de-a valma, state-ntregi,
În lăzi de fier tot galbeni răsunători să strângi,
Şi-apoi, trântit pe-o rană, să bei şi să mănânci?
Vai! Nu sunt scriitori bogaţi pe lume, frate,
Ursita nu le tăie în marmură palate,
Nici lăzi în care aur să sune şi tresalte!
Cocioaba de sub humă şi podurile-nalte
Sunt ale lor palate şi săli imperiale.
Îi laudă mulţimea, dar îi nutresc jurnale.
Roata fortunei trece, la ei nu face haltă;
Gol s-a născut, gol merse Rousseau-n lumea cealaltă,

Cu cerşetorii Camoes, sarmanu-a petrecut,
Kostrov prin pod murit-a de nimenea ştiut,
Şi mâini străine trupul în raclă i-au închis.
Viaţa lor durere-i şi gloria-i un vis.

La spusa mea, îmi pare, că stai îngândurat!
-"Atunci de ce, vei zice, sever m-ai judecat,
Ca Juvenal pe toate să mi le pomeneşti,
Când despre poezie tu însuţi îmi vorbeşti,
Certat fiind tu însuţi cu muza şi Parnasul,
Să-mi predici despre versuri îţi dregi întruna glasul.
Ce s-a-ntamplat cu tine? Îi fi smintit sau ba?"
Ariste, la-ntrebare am să-ţi răspund aşa:

Cândva,-ntr-un sat, ţin minte şi eu, ca toţi mirenii,
Trăia un popă vârstnic, albit de-amarul vremii.
Trăia-n belşug şi pace, şi cu vecinii drept,
Încât se duse vestea că-i popă înţelept.
Însă, odată, popa prea deşertând pahare
Sosind de la o nuntă, cam beat, spre înserare,
Nişte mujici, săracii, iesitu-i-au-nainte
Zicându-i cu sfială: "Ascultă-ne părinte,
Noi ştim că băutura, în predici, o-nterzici
Şi, să nu bea, aparte, oricărui om îi zici.
Noi credem, dar, ne spune, de ce chiar dumneata..."
-"Staţi şi-ascultaţi! Şi popa astfel le răspundea:
Ce spune popa, faceţi, şi nu ce popa face!
Nu pilda ci cuvântu-i urmaţi. Şi fiţi pe pace."

Eu, cu aceleaşi vorbe am să-ţi răspund, pe loc,
Dar nu să mă justific! Asta n-o vreau deloc.
Ferice-acela care, uitând de poezie,
Fără de chin şi grijă să vieţuiască ştie,
Cu ale sale ode ne-mpovarand jurnale,
Şi, fără să îşi piardă comoara vremii sale,
Nu-i place să se plimbe pe piscuri de Parnas,
Nu-i poftitor de muze, nici de focos Pegas.
Pe el, cu pana-n mână Ramakov nu-l spăimânta,
El nu-i poet, Ariste, dar duce viaţă blândă.

Ci să sfârşesc odată c-oi fi plictisitor,
Şi cu-a satirei pană n-aş vrea să te omor:
Prietene, acuma, după povaţa mea
Lasă-vei oare lira să tacă mâlc sau ba?
Alege deci: e bine când gloria-i cu tine,
Dar să trăieşti în tihnă-i de două ori mai bine!

poezie celebră de Puşkin
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crescit Eundo

Ce-i drept, e drept, poete! şi-ţi spun: eşti de talent
Dar iartă-mi vorba asta (humanum est errare
Şi toţi avem defecte) în fond, mi se cam pare,
Că eşti prea slab, şi stilul ţi-e prea neconsecuent.

Eşti prea banal, zic unii. Eu nu sunt competent
Să judec tot; fireşte, greşeli de conjugare
Pentr-un talent ca tine sunt oricum lucru mare
Şi-apoi, o ştii tu însuţi, n-ai nici un sentiment.

Că eşti naiv, n-ai formă, e rău, dar tot mai trece
Şi nu-ţi imput nici limba, dar gustul ah, a fost
În drept să zică lumea, că eşti prea gol, prea rece!

Încolo versuri bune, cam rari şi fără rost
Din unsprezece versuri de n-ai fura tu zece!
Ce dracul! Furi întruna şi furi aşa de prost!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

Şi uneori mă-întreb de ce nu-ţi scriu,
Că ştiu a scrie-n orişicare clipă
Ori despre lume, ori despre pustiu
Şi orice gând în mintea-mi se-nfiripă.

M-am întrebat ce eşti şi ce-i cu mine,
Ce ai zidit şi ce-am dărâmat eu,
Ce n-ai făcut şi ce tu faci prea bine
Ca eu să stric şi tu refaci mereu.

Când m-am uitat în urma mea, pe tine
Nu te-am văzut că-n faţă tu erai.
Cu faptele-mi stângace, tu în bine
Drumul din faţă drept mi-l construiai.

Şi tot nu ştiu de ce cu-nviorare
Azi nu mai scriu şi nici un semn nu dau,
Dar ştiu prea bine că o îmbrăţişare
De suflete un tu şi-un eu tânjeau.

M-am întrebat ce-s eu pe lângă tine
Şi ce-am făcut de m-ai ales atunci,
Cum de Pământul pe-amândoi ne ţine
Şi cum s-or întâlni odată două stânci.

Nu scriu de frică, poate dintr-o dată
Am să-ţi arăt ce moale sunt făcut ;
Te-am protejat de mine, dragă fată
Dar m-am legat de tine, renăscut.

Te-am cercetat şi m-am găsit pe mine
Nu-întreg, ci-mprăştiat în mii de părţi,
Că de-aş avea o lacrimă ca tine
Tot n-aş cuprinde-o-n orişicâte cărţi.

Nu am mai scris de mult nici despre soare,
Nici despre dragoste nu am cuvinte,
Ori despre inimă sau despre-o floare...
Dar despre tine-am scris mereu în minte.

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul modern

În ţara noastră, mi se pare,
Că-i superfluu şi desuet
Ca să susţii cu înfocare
Românul că-i născut poet!
Când spui de X că e poet
Şi scrie versuri prin ziare,
Să foloseşti, în mod discret
Şi ghilimele de rigoare!
Că el, crezând că face artă,
Cuvinte pune-n pălărie,
Le-amestecă şi le deşartă
Apoi, pe-o coală de hârtie!
La el, aşa precum se ştie,
Sunt versuri albe reci şi goale,
Lipsite de-orice prozodie
Şi normele gramaticale.
Pe drept se spune că,-n trecut,
La şcoală ( pentru el, supliciu),
Gramatica ar fi făcut
Cu o femeie de serviciu!
A câştigat, de-a lungul vremii,
Ieşind cu,, operele"-n lume,
Trofee, diplome şi premii
Cu necititele-i volume!

La biata lui maculatură,
În lipsa crasă a ideii,
Călcându-se pe bătătură,
Se-ncurcă iambii cu troheii!

Citindu-i stihurile, zic,
Stupefiat, cu indignare,
Că unii nu-nţeleg nimic
Iar alţii, ce li se năzare!

Cum muza nu îi dă târcoale,
Oricine poate ca să spună
Că el înşiră vorbe goale
Ce nici din coadă nu mai sună!

Poeticele lui demersuri,
Citindu-le, eu am dedus
Că,, e uşor a scrie versuri
Atunci când n-ai nimic de spus"!

poezie de Ion Moraru din Colţii morarului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne ajută

E plin de flori şi de culoare pe câmpuri şi în lumea toată,
Dar tu nu vezi decât un gri şi puţin verde, câteodată.
Eu ce să-ţi fac? Tu ai ales să îl iubeşti pe el. Îţi place.
Ţi-a spus de-atâtea ori să pleci, să-ţi vezi de drum, să îi dai pace.

Nu înţelegi că-n viaţa asta, nu toţi sunt cum ai vrea să fie?
Că dacă scrii din când în când câte un vers, nu faci din ele-o poezie.
Îţi trebuie şi ritm si rimă, mai multe strofe ca să ai succes.
Cu el, nu vei putea vreodată să faci asta. N-ai de-ales.

Va trebui s-asculţi ce-ţi spune, să renunţi.
Tu vrei să muţi din loc un lucru, dar sunt munţi.
Nu e nici deal şi nici câmpie, n-ai cum să reuşeşti.
Acceptă. Mai bine fugi si lasă-l. Îl iubeşti?

Atunci să-ţi dea Dumnezeu bine, să te păzească, roagă-l tu,
Că mintea ta deşi îţi spune să m-asculţi, inima nu.
Şi tu cu sufletul trăieşti mai mult, gândeşti puţin.
Mai sunt minuni pe lumea asta. Doamne ajută. Mă închin.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri şi vise scrise

Vor trece ani, vor trece zări
Vor trece multe amintiri.
Vom scrie vise, versuri, stări
Din ale noastre... triste firi.

Vom adormi, visând, visând
Căci viaţa e frumoasă.
Ne vom trezi, cântând, cântând
Trebăluind prin casă.

Sunt amintiri, dar sunt şi vise
Ce vin, ce au trecut.
Când le uităm, rămân ucise
Un lucru neplăcut.

Bine ar fi, să le salvăm
Le scriem, să trăiască.
Farmec aparte, să le dăm
Să nu se veştejească.

Îmi amintesc... când ne iubeam
Îmi amintesc prea bine.
Din ochi, iubirea, îţi sorbeam
Îmi amintesc de tine.

Îmi amintesc, prima-ntâlnire
Iubita când îmi vine.
Îmi amintesc, plăcuta-ţi fire
Îmi amintesc, de tine.

Şi-mi amintesc, al tău sărut
O, cât era de bine.
Şi-mi amintesc, cât a trecut
Da, mi-amintesc de tine.

Aş trece eu, să-mi amintesc
Să-mi amintesc mai multe.
Când îţi spuneam, că te iubesc
Şi cerul vrea s-asculte.

Şi-a ascultat, a ascultat
Eram, ca doi copii.
Pe braţe, eu, mi te-am purtat
Dorită ca să-mi fii.

Şi-mi amintesc, cum mă doreai
Cum mă doreai fiebinte.
În braţe, tu, cum mă strângeai
Şi îmi şopteai cuvinte:

Mai stai, mai stai, mai stai
Mai vreau al tău sărut.
Mai stai, mai stai – ziceai
Şi vremea a trecut.

Şi vremea, vremea... va mai trece
Rămân, doar amintiri.
Şi amintirea, ne petrece
Spre alte zări... şi firi.

Acum, le ştiţi: le-am scris
Le-am scris ca să le ştiţi.
Şi vor rămâne... vis
Şi voi să vă iubiţi.

Viaţa, este frumoasă
Frumoasă, când iubeşti.
Şi este, dureroasă
Când tu, o părăseşti.

Şi vine, vine-o zi
Când toţi o părăsim.
Şi ziua, n-o vom şti
Cumva, să o vestim.

Şi dacă tot, nu ştim
Nu ştim ce va mai fi.
Măcar, să ne-amintim
Când timpul, v-a muri.

Sunt amintiri, sunt vise
Sunt vise adunate.
Spre zări, vor fi deschise
Frumos poetizate.

Şi dacă se vor teme
Prin vreme, să înoate.
Nu vă temeţi... de vreme
Spunând, că nu se poate.

Se poate, dacă vrem
Şi dacă... ne iubim.
Şi amintiri... avem
Scrise, când: le citim.

poezie de Paul Preda Păvălache (15 februarie 2012)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Micul vânător

Spunea Mihnea către câine:
- "Tare sunt voios, măi Pik!
Uite-ţi dau un os şi pâine,
C-am să merg cu tata mâine
Şi cu tine merg, măi Pik,
Nu-mi mai trebuie nimic;

Am o puşcă-adevărată,
Am şi sac de vânător,
De s-ar face "mâini" odată
Să-mi văd puşca încărcată
Şi să văd şi eu cum mor
Păsărelele din zbor...

Va muri vreuna oare
Când oi da cu puşca? - Dar
Am să stau să vad cum moare?...
Că eu plâng, mai Pik, şi-mi pare
C-am să plâng şi-acuma chiar.

Plâng, dar mama-i vinovată
Că tot spune că-i păcat,
Ce, nu ştii? a plâns odată
Pentru-o pasăre-mpuşcată
Şi pe tata l-a certat
Că spunea că nu-i păcat...
Dacă spune tata, poate
Că-i aşa cum spune, dar
Bine-ar fi, măi Pik, de toate
Păsărelele-mpuşcate
Ar putea să-nvie iar...

Dar atunci la ce-ar fi bune
Gloanţe şi alici şi puşti
Daca-n sac nu ai ce pune
Când te-ntorci -? atuncea, spune,
Pentru ce să mai împuşti?

Şi cum mergi cu sacu-n spate
De n-ai gând să-mpuşti nimic,
Şi ce sac mai am eu, frate,
Şi ce haine încheiate
Cu butoni ce nu se stric'
Că-s de corn de cerb, măi Pik.

Ai să vezi tu mâni ce bine
Îmi sta mie vânător,
Merg cu tata şi cu tine
Şi-au să spuie toţi de mine:
- "Ce mai pui de vânător!"...

Pui de vânător, vezi bine,
Dar cu mila ce mă fac?
Când mi-o spune tata - "Ţine
Puşca drept, şi trage bine!"
Ce mă fac, măi Pik, ce fac
Când va face puşca PAC,

Şi-oi vedea eu păsărele
Moarte din pricina mea?...
Am să plâng mai rău ca ele...
Doamne, zău, ce de belele,
Vai de bucuria mea!...

Dar de-aş spune tatei oare
Că pân'mă deprind, aş vrea
Să merg doar la vânătoare
Şi să-mi fac o ţintă mare
Colo-n câmp să trag în ea?
Ce crezi tu, mă Pik, ar vrea?

Şi să-l rog să-mi dea şi mie
Să aduc ceva vânat?...
Uite-aşa, halal să-mi fie!
Cine ar putea să ştie
Că nu eu l-am împuşcat?

Dar de cineva mă-ntreabă
Ce aduc în sac, pot eu
Să mai fiu copil de treabă
De-oi minţi spunând în grabă
Că aduc vânatul meu?

Nu, măi Pik, întotdeauna
Le-am spus toate drept şi-acum
Să trântesc gogea minciuna
Pentr-un "bravo" luat în drum
Pe nedrept?... Ba nicidecum,

Eu răspund vorbă curată
Cum e drept, şi alt nimic; -
Că pe cei ce mint o dată
Nu-i mai crede nimeni, Pik.
Şi rămân pe viaţa toată
Nişte oameni de nimic".

poezie pentru copii de Elena Farago
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Si ploua...

O adiere-ncet îmi bate
În geamul ce cândva sticlea,
În minte-mi vine-un gând aparte
Ce-odată chiar mă bucura.

Privesc în gol, în depărtare
Alerg pe loc şi mă întreb
Cât timp voi mai trăi eu oare
Precum un singuratic cerb.

Din bezna nopţii-ntunecate
În mine s-a aprins o stea
Căci eu credeam că poate-n-noapte
Vei lumina privirea mea.

Mi-ai spus că-i soare, că e cald, e vară
Mi-ai spus că-i soarele pe cer afară;
De înţeles însă îmi dai
Că-i zi ploioasă, zi de mai.

Minţind îmi spun că nu te mai cunosc
Dar ştiu prea bine,-i fără rost;
Când îmi apari în zi sau noapte
Te simt mereu tot mai aproape

Din nou încerc să mă apropii
Te văd, aproape că-mi zâmbeşti
Dar tu mereu te ţii de şotii
Eu ştiu că tu mă păcăleşti.

Dar lângă tine când sosesc
Şi când încerc ca să-ţi vorbesc
De-odată se porneşte-un vânt
Iar de la tine nu scot un cuvânt.

Îţi spun că multe vreau mereu
Ca să-ţi transmit din gândul meu
Dar tu priveşti în depărtare
Numai de mine nu te doare.

Şi astăzi totul e la fel
Căci soarele-i pe cer afară
Îţi spun că tu eşti al meu ţel
La tine însă plouă iară…

poezie de Cristian Olaru
Adăugat de Miruna Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e Iubirea

Iubirea nu există,
E doar o poezie tristă
Scrisă de un poet îngândurat
Care prin veacuri a rămas uitat.

Iubirea-i o poveste începută
De cineva care-a iubit odată,
Dar a murit şi a rămas uitată,
Azi nu există iubire-adevărată.

E un cuvânt ce spus la întâmplare
Adesea te răneşte şi-apoi moare.
Se pierde-n timp, şi e purtat de vânt,
Căci pân' la urmă e doar un cuvânt.

Şi peste timp rămâne doar uitarea
Şi amintirile care se pierd cu zarea.
Ce e iubirea nimeni n-o să ştie,
Şi la final rămâne-o poezie.

Pe care un poet începe a o scrie
Şi scrie rând cu rând neîncetat,
Iubirea e un gând necugetat
Ce la final rămâne-a fi uitat.

E scrisă printre rânduri şi-n poeme,
E discutată printre multe dileme,
Şi s-a vorbit de-atâtea ori despre iubire
Ca mai apoi să fie-o amintire.

Crestată pe pereţi şi pe copaci
Când din iubire nu mai ştii ce faci,
O spui, n-o simţi şi nici nu vei simţi
Ceea ce simţi atunci când vei iubi.

Rămânem la cuvântul aruncat,
Ce spus de-atâtea ori e neînsemnat,
Şi până la urmă iubirea e... se ştie,
O strofă tristă dintr-o poezie.

poezie de Alexandra Grigoreanu
Adăugat de Alexandra Grigoreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În umbra anilor deşerţi

Vor trece anii fără rost
Ce-i cauţi printre stele,
Şi regreta că nu ai fost
Loială gândurilor mele.

Nu vreau ca-n părul tău bălai
Să-ţi veştezească crinul,
Apoi … uitării să mă dai
Sfidându-mi iar destinul.

De ce oare mă ocoleşti
Şi-mprăştii tot norocul?
El îţi surâde să-l doreşti
Iar tu! Te joci cu focul.

Nu-l agita căci arde rău
Când lava te atinge,
Cu toată apa din pârău
Nimeni nu-l poate stinge.

Nu înţelegi şi nici nu vrei
Să vezi poteca dreaptă?
Ai prea mulţi sfetnici? Dar şi ei,
Ca să greşeşti aşteaptă.

De ce tu grija nu mi-o porţi
Ce-o ştii că-i pentru tine?
Şi măsori anii pentru morţi
Crezând că aşa-i mai bine.

Când peste timp vei regreta
Şi-mi vei lansa chemarea,
Va fi târziu, eu n-am uitat,
Dar n-o să-mi schimb părerea.

Nu ştiu de azi sau mâine mor
Şi nu voi să-mi rămână,
Chipul în mintea tuturor
Nici măcar o fărâmă.

Tot ce-n oracol mi-a fost scris,
Viaţa-mi mai mult sumbră,
Eu am visat, dar n-a fost vis,
Rămână ca o umbră.

În umbra anilor deşerţi
Ai să te-ntorci vre-o dată?
Putea-vei dragostea să-mi ierţi
Atunci, ca niciodată?

Semnal speranţei ţi-am cerut
Căci nu te pot uita,
Te vreau şi… tot mereu te-am vrut
Dar nu mai eşti a ta.

Întreb mereu, şi-am întrebat
Dintre pereţii reci,
Dar nu-mi răspunzi, că m-ai uitat,
E un reproş pe veci.

Să vii totuşi la căpătâi
Când valuri se vor stinge,
Pe pleoape-mi, numele să-ţi scrii
Căci nu te mai pot plânge.

Gropari la ţintirim m-or duce,
Sau la o margine de drum,
Să-ţi ceri iertare printr-o cruce,
Mi-o fi mai bine, ca acum.

Din zări un stol de ciori s-apară,
Rotindu-se şi peste nori,
In fiecare zi, spre seară,
Lansând semnale de fiori.

Tu… Draga mea, rămâi o floare,
Ca liliacu-n luna mai,
E prea târziu să-ţi ceri iertare,
Sunt veşnicie… Nu mă ai.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de dor - antologie (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plonjare în inconştient

Motto: Cea mai importantă în viaţă este Rătăcirea, dar ea este inutilă fără Regăsire...

Şi dacă tot ce-am vrea ar fi iubire,
Şi dacă ne-am fi mulţumit şi cu puţin...
Am face mari averi în fericire,
Dar fericirea... e un concept divin!

Nu toţi ne recunoşteam fericirea...
La fiecare ea se scrie în alt fel,
Ferice de cine-şi acceptă rătăcirea,
Căci fără ea, nu te cunoşti defel!

Nu poţi să te cunoşti mergând numai în lume,
Cutreirând şi socializând mereu!
Stai şi cu tine suflete şi te ia la palme,
Alegând ce-i place mult Lui Dumnezeu!

Stai mereu şi judeci tot ce vezi şi-auzi,
În loc să stai cu tine... s-nveţi să te-asculţi!
Stai printre orbi şi surzi şi simţi că eşti deasupra...
Dar eşti la fel ca ei, unul dintre sluţi!

Cât timp petreci cu tine, singur... şi să-ţi placă?
Ce mult fugi de tine, de nu poţi să-ţi rezişti,
Refugiindu-te în lumea ta săracă,
Unde doar acolo ştii ca să te mişti!...

Eşti limitat în sine, vezi lumea, dar nu vezi,
Ce este important: să te cunoşti pe tine!
Te dai judecător, dar de fapt visezi,
Doar conştiinţa vie te scapă de ruine!

Şi tot ce trebuie să faci: e să accepţi ce eşti!
Degeaba în oglindă te vezi cel mai frumos...
Degeaba crezi c-ai tot, când ai numai lumeşti,
Lucruri, scopuri, ţinte... ce n-au niciun folos!

Uiţi că trupul ţipă când sufletul ucizi...
Uiţi că spiritul îţi animă corpul!
Toate câte ai, totul ai să pierzi...
Şi numai sufletul îşi caută rostul!

Ah, aş vrea să mori!... Să vezi că-i altă lume,
Unde ştii ce-i clar şi ce e de prisos...
Oare de ce trăieşti doar îmbrăcat în spume,
Ale unui val având scopul pietros?...

A fi plăcut de lume, nu e scop divin!
Căci, lumea şi Lumina, nu au scopuri comune!
De ce nu-ncerci mai bine să faci ce e sublim,
Şi să suporţi povara, ca rodul să se-adune?!...

Dreptatea şi iubirea este ţinta noastră!
Şi de le-ndepărtezi... te pierzi odat' cu ele...
Vei trece doar prin starea cea neagră şi albastră,
Ce mult vor apăsa... consecinţei grele!

De nu ai fost să fii vreun aur scos din foc,
Poţi să-ţi doreşti să-ţi vezi numele înscris...
Să-ţi capeţi veşnicia ce încă nu-i faci loc,
În viaţa ta măruntă, a nu pieri-n abis...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de Daniela S
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mamă

Trec anii-n zbor
Şi timpul în neştire trece
Însă numai un singur dor
Cu viaţa timpul şi-l petrece.
Mi-e dor de tine, mamă dragă,
Mi-e tare dor; Ce mult mi-e dor!
Aş vrea să ştie o lume-ntreagă,
Că fără tine pot să mor!
Dar viaţa merge înainte,
Iar timpul zboară fără habar
Şi de ţi-ai pierdut dragul părinte
Inima-ţi plânge în zadar.
Căci nimeni înapoi n-aduce
O fiinţă a cărei vieţi s-a stins;
Degeaba sufletul îmi plânge,
Pierdută ai fost, oricât am plâns.
De atunci mult timp a mai trecut
Şi a fost mai mult un timp pierdut.
De atunci lacrimile s-au uscat,
Dar dorul tot n-a încetat.
Căci toată viaţa dor îmi va fi,
Cât pe Pământ eu voi trăi.
Mereu eu numai tristă sunt,
Dar oamenii-s nepăsători;
De toţi ar fi nemuritori,
Ce-ar mai fi viaţa pe Pământ?!
Dar tu te-ai dus înaintea lor
Şi m-ai lăsat c-un singur dor.
Şi acuma orice veselie
E ca şi cum n-ar exista;
Nimic nu-mi mai place mie,
Decât doar amintirea ta...
În mintea mea tu eşti tot vie
Şi vei trăi o veşnicie!
Aceasta-i unica bucurie
Ce poate să-mi mai placă mie.
Mi se întâmplă foarte rar
Un zâmbet şters să mai schiţez,
Mi se întâmplă mie, dar,
Mai mult nu pot să-mi imaginez.
Nici nu pot să râd voios,
Nu am puterea să o fac,
Din când în când zâmbesc frumos,
Însă numai când mă prefac.
De nimeni nu sunt înţeleasă,
Poate că le par prea voioasă;
Ei nu ştiu ce-n suflet se ascunde,
Căci nimeni în suflet nu pătrunde...
Doar tu adânc mi l-ai străpuns
Şi-n inima mea ai pătruns.
Eu nu sunt singura din lume
Ce a pierdut pe cineva
Şi nu-i de ajuns un singur nume
Izvorul vieţii a-l seca.
Mai sunt mulţi care-mi sunt aproape
Şi unii chiar mă înţeleg,
Dar numai tu ai fost tot ce se poate
Chema mai bun, mai înţelept.
De lângă mine ai plecat
Dar, mamă, eu nu te-am uitat!
Eu mă gândesc mereu la tine,
Tu eşti mereu doar lângă mine...

poezie de Cornelia Georgescu din Tăcere... (2006)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şalom Sabat

Eu sunt un vultur plin de măreţie,
Trăiesc din ameţeala cerului;
Tu eşti o pană dintr-o aripă
De altă culoare:
Nepotrivită, zbârlă, purtată de vânt,
Ce-şi caută locul prin aripi străine,
Iar eu nimic n-aş da pe tine.

De la o vreme, însă,
Eu zbor cu şoimii şi areţii,
Căci mi-am pierdut o pană care
M-ar fi purtat unde mi-e locul,
Cât mai apropiat de soare.

De la înălţimea la care m-am coborât,
Văd mai bine
Că pana ta e tot ce îmi lipseşte,
Că sunt condamnat la picaj,
Că ai o misiune mai înaltă
şi, oricum ai fi, nu sunt fără de tine
Decât o eclipsă, pana mea lipsă.

Când nu pot să zbor, de tine mi-e dor;
Facem parte dintr-un tot,
Fără el să zbor nu pot,
Nici tu nu zbori,
Şi mor, şi mori.

Fie-ne ţărâna uşoară
Ca pana ce zboară,
Ci nu atât de grea
Ca tine, pana mea,
Şi nici la fel ca mine
Când zbor lipsit de tine.

Sabat Şalom!

poezie de Marius Robu din Aproape alb (28 noiembrie 2012)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încurajările unui viitor bunic

Fetiţa mea aşteaptă un copil
Şi-aş vrea să-i spun de-acum, ca ea să ştie
Că-s bucuros de asta şi doresc
Să-l ţin în braţe când e mic, fragil,
De va dori să mi-l aducă mie
Pe nepoţel să-l cresc.

Sugar fiind, va sta-n pătuţ frumos,
Legat, normal, căci eu n-aş vrea să cadă,
Să capete cumva vreun handicap,
Că şi eu am căzut, dar, norocos,
Am doar un semn ce-i singura dovadă
Că sunt căzut în cap.

Ea o să-şi vadă de serviciul ei,
O ştiu cum e: şi ea, ca orice mamă,
Iar laptele, mai ştiu cum l-am tot dat
Cu biberonul la copiii mei:
Nu s-a-ntâmplat nicând să fie-o dramă
De-a fost puţin stricat.

Am să-l răsfăţ, am să mă port frumos,
Îl voi plimba în zilele senine,
Dar ştiu că toţi copiii sunt zvârlugi;
De va cădea suzeta lui pe jos,
Am să o curăţ cum ştiu eu mai bine:
O frec uşor de blugi.

Pe-acasă îl mai las şi pe covor,
Şi-o să-i mai dau şi câte-un colţ de pâine,
Chiar de nu-mi place frimituri s-adun,
Îl ţin curat, dar nu prea mă omor,
Şi îi mai scutur părul scurt de câine,
De Paşti şi de Crăciun.

Promit ca, dimineaţa, la cafea,
Să stea sub masă ori mai bine-afară,
Că dimineaţa sunt cam indispus
Şi n-aş putea, oricât de mult aş vrea
Să beau cafeaua fără o ţigară
Iar fumu' n-o ia-n sus.

Ne vom plimba pe-afară mai târziu,
Când va mai creşte, am să-l las la joacă,
Va fi murdar, dar n-am să-l cicălesc,
Voi încerca şi doctor să îi fiu
Şi, pentru orice boală îl atacă,
Eu am să i-l călesc.

Aş vrea să merg acum la fata mea
Căci ea, curând, o să devină mamă
Vreau s-o ajut, dar liniştitu-mi trai
Îmi spune: "Stai acasă, vine ea!"
Şi-acum închei, dorindu-i: "Fără teamă!
Încredere să ai!"

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune universală

Tată a toate! Adorat
În orice loc, mereu, mereu,
De înţelept, de ignorant,
Iehova, Zeus, Dumnezeu!

Cauză Primă, drag străbun
Ce minţii mele pui hotar
Vreau doar să ştiu că Tu eşti bun
Iar eu sunt orb şi n-am habar.

Dar chiar şi-n beznă tu ai vrut
Să văd ce-i rău şi ce e bine
Şi Trupu-n Soartă l-ai ţesut
Însă Voinţa mă susţine.

Şi ce-mi dictează Conştiinţa
Eu fac sau mă feresc a face
De Iad îmi protejez fiinţa
Şi caut Raiul care-mi place.

Îmi dai atâtea lucruri bune
Cum aş putea să le arunc?
Căci Dumnezeu mereu ne spune
Să fim supuşi precum un prunc.

Nu mă lăsa să fiu legat
De-acest pământ, fii bun cu mine!
Căci sigur sunt, nu m-ai uitat
Chiar dacă toate vin la Tine.

Să nu laşi mâna mea cea slabă
S-arunce fulgerul tău drept
Să-i pedepsesc pe-aceia în grabă
Care te-au scos din al lor piept.

De am dreptate Tu dă-mi har
Ca în dreptate să rămân
Iar de greşesc şi n-am habar
Arată-mi care-i drumul bun.

Şi scapă-mă de-a mea Trufie
Şi de Mâhnirea păcătoasă
Ce-nţelepciunea nu ţi-o ştie,
Nici bunătatea cea aleasă.

Ce-i jalea unui om mă-nvaţă
Şi cum să-ndrept ce e greşit
Să ofer milă şi povaţă
Ca să-mi revină însutit.

Deşi sunt rău, nu-s rău de tot
Căci duhul Tău este în mine
Tu poţi să mă îndrumi socot
În viaţă şi când moartea vine.

Pâine şi tihnă-i tot ce vreau
Căci toate câte-or exista
Tu ştii de-i bine să le iau
Eu fac mereu doar voia Ta.

Tu, care ai Spaţiul ca templu
Şi ca altar cerul, pământul
Ridică-ne, dă un exemplu!
Că toate-n lume-ţi ştiu Cuvântul.

poezie de Alexander Pope, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recviem pentru poetul poeziei

Am aşteptat să treacă timp destul
Pentru-a putea în linişte închide,
Ca pe-un zăvor de taină, glasul meu,
Plângând pe cel din urmă Philippide.

Cei ce i-au luat din drept îmbracă azi
Ca pe-un efect ce i-ar purta departe,
Tristeţea lui de om însingurat,
Mantaua lui, de veghe şi de moarte.

Poporul meu, tu nu ştii ce-ai pierdut,
Te-ai învăţat cu morţile trucate
Si n-ai mai dat crezare tristei veşti
Ca el, murind, se sting, o clipa, toate.

Uzinele electrice clipesc,
Pisicile din ochi işi pierd din rază,
O-nvălmaşeală-n creier toţi simţim
Parcă nici luna nu mai luminează.

În toate câte-au fost era şi el,
Cu partea lui de linişte şi bine,
Ce n-a putut la alţii pedepsii
El a tăcut şi-a pedepsit în sine.

Şi-atât de bun, şi-atât de împăcat
Nederanjându-si epoca-ncordată,
Încât el - mort de mult ni se părea
Şi-acum murind murea încă o dată.

Am aşteptat să tacă surzii lui,
Ce-n remuşcare nu sfârşesc a-l plânge,
Dar boala lui nu-i boala pentru ei,
Că-n vine au cerneala şi nu sânge.

A fost boier, dar şi mai mult poet,
Atlant de iluzorii Atlantide,
Da, Doamne, vreme bună-n Univers
Pe unde-i sufletul lui Philippide.

Pentru-nceput înalţă mila ta
Sa-i dea ceva să simţă si sa scrie,
Si vei vedea ca însuţi de cuprinzi
De omeneasca lui melancolie.

Apoi, când te vei supăra pe el,
Ca are dor de cărţi si dor de ducă,
Să-i interzici să scrie ca poet,
Dar dă-i ceva, în ceruri, să traducă.

Şi pedepsit, ca şi pe-acest pământ,
Neştiutor de uneltiri perfide,
Din când în când, mai dă-ni-l în vreun vis
Şi nouă pe poetul Philippide.

Psihoza buletinului de ştiri
Produce-un fel de rea imunitate,
Nici nu mai ştim ce-i grav si ce-i uşor,
Ce-i râs, ce-i tragedie dintre toate.

O zi ca multe altele a dat
Furtuni, răpiri, ciocniri, efemeride,
Şi între doua ştiri despre petrol,
" A încetat din viată Philippide".

Deloc orgolios şi agresiv,
Dispus mereu în taină să şi moară,
Să nu cumva să credeţi, scribi mărunţi,
Că acţiunea voastră-i mai uşoară.

Un ultim Philippide a murit,
Căzând scârbit în mit şi-n transcendenţă,
Dar alţi poeţi au răsărit pe loc
Să umple dureroasa lui absenţă.

El v-a iertat, dar nu va iarta ei,
Că umiliţi şi-aţi umilit poeţii,
Poetul poeziei a căzut,
Dar îl vor răzbuna poeţii vieţii.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să tac

Tu spui că sunt o enigmă vie...
Că pot cu gândul mereu scrie.
Că sufletul îl am prea apăsat,
Că nu prea cred să fiu salvat.

E drept ai uneori dreptate,
Nu pot să tac, vorbesc de moarte.
Dar oare tot ce ne înconjoară...
E adevăr... sau apă chioară?

Cum pot să tac... când tot e strâmb?
Când n-avem loc pe acest pământ.
Că fără milă îl călcăm,
Nimic nu vrem ca să salvăm.

Noi suntem nişte trădători.
Pământul ne-a primit cu flori
Cei care mâine vor veni
Pe ce pământ vor mai trăi?

Ei unde oare vor pleca
Dacă pămînt n-o exista?
Gândiţi şi daţi-mi un răspuns
O viaţă aveţi... şi nu-i deajuns.

Sunt cred... cel mai înverşunat,
Dau foc la tot ce e stricat.
Sunt chiar furtună în deşert,
Şi vreau pământ fertil nu sterp.

Îmi spui să cred că voi răzbi...
Şi dragoste voi întâlni...
Speranţa mea... un vis pierdut
Cum să o iau dela'nceput?

Probabil s-o schimba ceva...
Când eu... nu voi mai exista.
Nu pot să tac e prea târziu,
Mi-e teamă de ce pot să scriu.

Mi-e teamă... chiar şi să vorbesc
Pot multe inimi să rănesc.
Aşa că tac şi mă ascund
În jur e Răul până-n fund.

E seară... v-am cam pluctisit,
Am spus doar ce eu am gândit.
Vă mulţumesc anticipat
Nu tac... dar totuşi am plecat!

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, om!

O, om, ce mari răspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui, în scris sau grai
De pilda ce la alţii dai,
Căci ea, mereu, spre iad sau rai
Pe mulţi o să îndrume.
Ce grijă trebuie să pui
În viaţa ta în toată,
Căci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus... în veci nu-l mai aduni
Şi vei culege roada lui
Ori viu, ori mort, odată.
Ai spus o vorbă, vorba ta,
Mergând din gură-n gură,
Va-nveseli sau va-ntrista,
Va curăţi sau va-ntina,
Rodind sămânţa pusă-n ea
De dragoste sau ură.
Scrii un cuvânt... cuvântul scris
E-un leac sau o otravă,
Tu vei muri, dar tot ce-ai scris
Rămâne-n urmă drum deschis
Spre moarte sau spre paradis,
Spre-ocară sau spre slavă.
Ai spus un cântec, versul său
Rămâne după tine
Îndemn spre bine sau spre rău,
Spre curăţie sau desfrâu,
Lăsând în inimi rodul său
De har sau de ruşine.
Arăţi o cale, calea ta
În urma ta nu piere,
E calea bună sau e rea,
Va prăbuşi sau va-nălţa,
Vor merge suflete pe ea
Spre cer sau spre durere.
Trăieşti o viaţă... viaţa ta
E una, numai una,
Oricum ar fi, tu nu uita
Cum ţi-o trăieşti vei câştiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.
O, om! Ce mari răspunderi ai,
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus, prin scris sau grai
Sau laşi prin pilda care-o dai
Pe mulţi, pe mulţi, spre iad sau rai
Mereu o să-i îndrume.
Deci nu uita!... Fii credincios
Cu grijă şi cu teamă
Să laşi în urmă luminos,
Un semn, un gând, un drum frumos,
Căci pentru toate, neîndoios,
Odată vei da seama.

poezie de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ
Adăugat de Laura Stifter
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ly: Dar chiar Lia mi-a spus că ar fi rău şi periculos, deci...
To Kuny: Se referea la cu totul şi cu totul altceva, dar are dreptate; tu nu poţi înţelege! Tocmai de aceea ai interpretat totul greşit... Scumpo, hai să pornim totuşi înapoi, spre navă, împreună!
Ly: Nici nu mă gândesc!
To Kuny: Bine... Cum vrei... Dar hai să-ţi spun ceva, care sper că te va ajuta să înţelegi; deci... Dacă tot e să consideri pe cineva drept "rău", atunci, doar eu pot fi acea persoană.
Ly: Tu, tati?! Rău?! Ce vrei să spui?
To Kuny: Da, draga mea, eu. Sau uiţi cum eram înainte de a fi plecat de pe Terra?! Un deţinut evadat. O persoană privată de libertate. Un puşcăriaş. Un fugar... În plus, un răpitor, doar v-am răpit pe voi doi, pe tine şi pe fratele tău, din sânul familiei voastre şi v-am luat cu mine, obligatoriu, fără aprobarea nimănui... Deci, da, eu pot fi considerat drept un tip rău, foarte rău. Nu şi comandantul misiunii!
Ly: Dar, în cazul tău, a fost vorba doar despre o greşeală, o neînţelegere. Eu ştiu că nu-i adevărat, că nu poţi fi aşa.
To Kuny: Greşeală sau nu... Asta e irelevant! Eu pot fi considerat drept un element rău, negativ. El... Ce-a făcut atât de rău? Să vedem... Te-a sărutat doar... Eh, desigur, n-a fost foarte frumos din partea lui, ştiind că eşti iubita colegului său de echipaj, Mihai, dar... Asta nu-ţi dă dreptul să-l judeci şi să-l clasifici drept un tip rău, periculos... Frumos, da, poate. Cum i se spune printre colegi?! Ah, da; Don Juan... Asta explică chestia cu sărutul... Dar nimic mai mult! E un băiat minunat, cu un suflet de aur şi un caracter ireproşabil!
Ly: Cum poţi să spui aşa ceva, tati?
To Kuny: Am discutat în multe rânduri cu el şi am avut ocazia să constat cu cine am de-a face. Nu mă înşel în privinţa lui. Deci, te rog, hai înapoi la petrecere şi n-o mai supăra pe Lia! Rămâi cu ea în cameră şi n-o mai cicăli! Pricepe că Lucian nu-i un tip rău, în nici un caz! Şi n-ar face niciodată ceva care să-i pună viaţa Liei în pericol. Nici ei, nici altcuiva! Trebuie să înţelegi asta.
Ly: Off, tati... Nu ştiu... Mi se pare atât de dificil! Cum să înţeleg?!
To Kuny: Încearcă măcar, scumpo! Acum hai înapoi, în nava lor! Te rog!
Ly: Bine, pentru că insişti... O să rămân la petrecerea lor. Cât despre Lia, evident că aş vrea să mă-nţeleg cu ea, dar...
To Kuny: Nu! Fără "dar", scumpo! Bine?!
Ly: Bine, tati.
To Kuny: Aşa te vreau, draga mea.
Ly: Dar tu tot nu eşti rău, în nici un caz!
To Kuny: Nici comandantul lor, scumpa mea. Nici el.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit de an

Să ştii, iubito, florile sunt dalbe,
Se termină şi începe un nou an.
Pe vârfuri, toate dealurile-s albe,
Aşa erau şi când eram puştan.

Cum cenuşii trec toate, clipa -- anul!
Dar bine e că, încă, mai trăiesc.
Ştii, câteodată, aş vrea să dau cu banul:
Să te iubesc -- să nu te mai iubesc?

Vezi, tu, e tot mai greu despre iubire
Să pomeneşti -- dar încă s-o trăieşti,
Căci lumea noastră lunecă-n neştire,
Către genune... Tot mai triste veşti.

De pretutindeni, vin să ne despoaie
De-orice speranţă -- deşi, nu le ascult,
Şi atunci, cum poate inima-mi vioaie
Să-ţi dăruiască multul ei tumult?

Se duce înc-un an şi an nou vine,
Nu sunt bătrân -- dar nici nu-ntineresc,
Decât când mă gândesc, duios, la tine,
Şi-am dat cu banul: vreau să te iubesc.

Să-ţi spun, banal, cum toată lumea spune,
Iubita mea, "la mulţi şi frumoşi ani"?!
Nu, o să-ţi spun: să ai doar zile bune,
Un an e mult -- darmite, mai mulţi ani!

Să ştii, iubito, florile sunt dalbe,
Se termină şi începe un alt an,
Pe vârfuri, toate dealurile-s albe --
Aşa erau şi când eram puştan.

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Conversaţie-n trei

De mult doream să stăm la masă,
Doar noi trei, încuiaţi în casă,
Nu vreau să fim cumva deranjaţi,
Vă atenţionez că o să plecăm bulversaţi!

Suntem ca oglinzile ce se privesc cu dor,
Tu trecut, prezent şi necunoscutul viitor,
Vorbim pe rând, avem ce să ne arătăm,
Suntem impulsivi, nu vreau să ne certăm!

Trecutule, noi nu prea avem ce povestii,
Mă bucur totuşi că ne-am putut reîntâlni,
Vreau să îţi cer scuze, dacă se poate,
Ai avut vise şi eu le-am spart pe toate.

-Nu de la mine trebuie să îţi ceri scuze,
Doar viitorul are dreptul să ne acuze,
Cât despre vise, rău nu prea îmi pare,
Ai luptat mult, nu te credeam în stare...

-Totuşi cam mulţi oameni parcă ai rănit...
Şi pe toţi eu chiar i-am iubit,
Poate îmi explici tu de ce ai procedat aşa,
Pentru că vina cred că este doar a ta...

Aici o să te contrazic, şi îţi explic de ce,
Multe învelişuri calde cu interior rece,
O să încerci să le repari pe toate chiar,
Şi o să te răceşti, că nu lucrezi după tipar.

Am în schimb o mică rugăminte,
Nu mai crede nesincere cuvinte,
O să te rănească, rând pe rând,
Şi-o să ai doar amintiri în gând.

O să dai de vremuri negre câteodată,
O să înveţi cum să faci din ele artă,
O să te consumi ca cerneala din stilou,
Şi o să dai negrul într-un alb cadou.

Vreau doar să te mai întreb ceva,
Când pleci definitiv din mintea mea?
Te-am tot pus în versuri şi pe foi,
Dar mereu cumva te întorci înapoi.

-Mă faci să rănd, la fel de comic ai rămas,
Plec mereu, odată cu secunda de la ceas,
Ăsta e blestemul, nu mă întorc vreodată!
Şi doar tu crezi că nu plec niciodată.

Tu viitor ce faci? sper că eşti bine!
Sper să merite la câte fac pentru tine,
Noi doi nu ne-am văzut până acum,
Spune, talpa tot singură calcă pe drum?

-Măi băieţi, nu vă mai bateţi pe coroană,
La aceste lucruri deja am fost la pomană,
O să se ducă, mai devreme, mai târziu,
Dar la toate acestea promit că vă scriu!

-Vă ascult cuminte, pe amândoi,
Dar eu sunt victima din acest război!
Oare nu vreţi voi să faceţi pace?
Să fiu şi eu bine, tare mult mi-ar place!

Deci nu sunt bine, nici măcar în viitor,
Asta înţeleg din vorbele ce dor,
Speram ca măcar cu tine să pot relaţiona,
Şi să înţelegi că repar greşelile "altcuiva"...

-Amândoi greşiţi şi eu încă greşesc,
Dar această luptă trebuie să o sfârşesc,
La trecut nu am ce să schimb, e departe,
Dar tu prezentule, tu le poţi face pe toate!

-Ştiu deja unde o sa ajungi, nu îţi spun,
Aş strica drumul bătut până acum,
Ştiu că nu o să renunţi şi nu e defect,
Ăsta este şi motivul pentru care am efect.

Înţeleg, spune-mi doar ce e bine să fac,
La ce să renunţ şi mai ales unde să atac?
Deja ai trecut prin toate cele,
Ce rost are să mă lovesc şi eu de ele?

-Eşti naiv să crezi că ţi-aş spune,
Şi cele rele când o să se adune,
O să-mi facă bine, încă nu ai aflat,
Că sunt suma a tot ce s-a întâmplat.

Te las să pleci, cred că ai multă treabă,
Sper că eşti mândru când cineva întreabă,
O să îmi amintesc zâmbind de mine,
Când o să mă întâlnesc cu tine.

Trecutule, tu oricum eşti plecat,
Mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat,
Cu tine nu o să mă întâlnesc vreodată,
O să te vorbesc frumos cu "a fost odată".

Despre mine, cel prezent, am ce spune?
Sau sunt aievea pe aici prin lume?
Poate nici nu exist şi sunt ca o punte,
Între trecutul grăunte şi viitorul munte.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (8 octombrie 2020)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!