Glasul durerii

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate
Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate?
Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;
Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor.

Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă,
cântă dulcea Filomela, şi-n cântare-i o dorinţă
Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,
Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin.

Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce
Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce
Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său
Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu.

Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă
Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,
Nu întrebi, plecând cu jale ochii-n jos înspre pământ
Pentru ce tot cu suspinuri se sfărşeşte orice cânt?

O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e facută,
Blânda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută,
În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta
Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albăstrelele

Printre galbenele spice albăstrele mândre cresc
Şi-n a dimineţii farmec soarele cu drag privesc;
Fermecaţi de-a lor privire şi cuprinşi de-un tainic dor,
Mii de fluturi pe câmpie s-au lăsat din al lor zbor.

Prin frunzişul des şi verde se aud frumoase cânturi
Fluturaşii stau şi-ascultă legănaţi de blonde vânturi
Lângă flori o zi de vară o petrec în desfătări
Şi-a lor dragoste de-o clipă ei le-o spun prin sărutări!

Însă iată, noaptea vine cu-a ei ceasuri de tăcere;
Fluturaşii cu-a lor jocuri s-au tot dus ca ş-o părere,
Păsările nu mai cântă şi fumoasele-albăstrele,
Dup-o zi de fericire, rămân iaraşi singurele.

poezie clasică de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La un portret

Mă pierd uitându-mă la tine
Cuprinsă ca de-un farmec sfânt,
Şi-n sufletul meu iar revine
Dorul ce-avui pe-acest pământ.

Şi c-un amor peste măsură
Dezmierd frumosul chip al tău,
Şi uit c-a fost între noi ură,
Şi uit de câte sufăr eu.

Şi te iubesc ca şi atunce
Cu tot avântu-nchipuirii
Şi cu acea simţire dulce
Ce-o da trecutul amintirii.

poezie clasică de Veronica Micle din Poezii (6 februarie 1887)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De nu ar fi pe lume

De nu ar fi pe lume animale
Nu am înţelege ce-i iubirea...
Prin ochii lor plăpânzi şi calzi
Descoperim ce-i fericirea.

De nu ar fi flori în văzduh
Nu am înţelege ce este puritatea...
Ne-am pierde ca o pulbere în vânt,
În frumuseţea lor stă însuşi Duhul Sfânt.

De nu ar fi pe lume ape,
Să murmure în prag de seară,
Ne-am pierde toţi în neant
Şi am uita dorul de ţară.

De nu ar fi pe lume munţi,
Cu creasta lor stâncoasă şi semeaţă,
Vulcani ce lecţia ne-nvaţă,
Am uita a preţui chiar propria viaţă.

De nu ar fi pe boltă soare,
Pământul tot ar îngheţa,
Dar Universul e coordonat de un mare Arhiereu
Şi-n tot ce străluceşte pe pământ se simte Dumnezeu.

Căci totul e creat cu-a lui putere,
În mâna lui Preasfântă ţine mângâiere,
Ne-a dăruit a lumii frumuseţe, dar şi puţin suspin,
Să stăpânim pământul, în veci, Amin!

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna

De la deal înspre câmpie
Zboară zvonul, susotind,
Vântul spune c-o să vie
"Ea", în vizită curând.

Vorbesc pomii, de-i asculti,
Între ei, parcă cu jale.
Cic-a fost văzută-n munti,
Coborând încet spre vale

Într-o rochie de "rugină",
Încăltată în "noroi",
Cu alura-i de regină,
În caleasca ei de "ploi".

Soarele îi face loc,
Norii, crainicii fideli,
Adunati parcă ad-hoc
O anuntă-n chicoteli.

Frunzele cuprinse-n ceată
Înteleg că... nu-i a glumă.
Au simtit spre dimineată
Pe-a lor haină verde... brumă.

Salcâmi povestesc în doi:
Ce-o să fie oare frate?
Că de-atâta vânt si ploi
Sigur vom fi "rupti de spate"!

În grădini se sterg culorile.
Gri e... noul trend la modă.
Triste-si plâng azi florile
Ultima lor odă.

Fluturii se pierd prin crânguri
Si cocori dispar în zare,
Iar broscoii din adâncuri
Îsi pierd cheful de "cântare".

Doar un greier, cu sperantă
Cântă încă la chitară,
Cu putină arogantă:
"Vesnic, vesnic va fi vară!"

poezie de Marius Alexandru
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine Toamna

De la deal înspre câmpie
Zboară zvonul, susotind,
Vântul spune c-o să vie
"Ea", în vizită curând.

Vorbesc pomii, de-i asculti,
Între ei, parcă cu jale.
Cic-a fost văzută-n munti,
Coborând încet spre vale

Într-o rochie de "rugină",
Încăltată în "noroi",
Cu alura-i de regină,
În caleasca ei de "ploi".

Soarele îi face loc,
Norii, crainicii fideli,
Adunati parcă ad-hoc
O anuntă-n chicoteli.

Frunzele cuprinse-n ceată
Înteleg că... nu-i a glumă.
Au simtit spre dimineată
Pe-a lor haină verde... brumă.

Salcâmi povestesc în doi:
Ce-o să fie oare frate?
Că de-atâta vânt si ploi
Sigur vom fi "rupti de spate"!

În grădini se sterg culorile.
Gri e... noul trend la modă.
Triste-si plâng azi florile
Ultima lor odă.

Fluturii se pierd prin crânguri
Si cocori dispar în zare,
Iar broscoii din adâncuri
Îsi pierd cheful de "cântare".

Doar un greier, cu sperantă
Cântă încă la chitară,
Cu putină arogantă:
"Vesnic, vesnic va fi vară!"

Marius Alexandru

poezie de Marius Alexandru din Doruri Sfinte-Poezii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie

Seara-nvăluie cu aripa-i
Culmile din vârf de munte,
Cetinile-n taină-ndreaptă
Înspre ceruri a lor frunte.

Şi prin ceaţa înserării,
Lumânări de ceară verde
Ele par, şi-n altă lume,
Facla ştearsă li se pierde.

În curând, pe bolta largă,
Ele-aprind sclipiri de stele;
Luna--candelă de veghe--
Lunecă pe lângă ele.

Iar prin aer, liliecii,
Ca năluci, se pierd în fugă;
Coruri de batraciene
Nalţă-n ceruri a lor rugă.

Dorul se deşteaptă-n umbră,
La izvor de-argint îşi spală
Faţa lui trandafirie.
Toţi se culcă, el se scoală.

poezie clasică de Nicolae Martinescu (1927)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un dulce adăpost

Lumea trepte urcă, eu cobor în infinit
Nu fac parte din a lor ideologie
Şi sunt aşa de mulţumit
Nu m-am înfaşurat cu-a lor frânghie.

În al meu drum, pe nimeni n-am văzut
Şi am deoparte întreaga libertate
Nu-s înecat de patimii, dar am facut ce-am vrut
Şi nici nu sunt legat de singurătate.

Când uşa fericirii, de mult tot stă închisă
La cine v-a fi cheia? Sau la cine oare a fost?
Se pare c-a pierdut-o! Şi aveţi privirea tristă
Găsiţi-vă-n tristeţe un dulce adăpost!

poezie de Ilie Dragomir (9 octombrie 2011)
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai auzit

Ai auzit vreodată a lebedei cântare,
Acel cântec de jale, ce-l cântă pân' ce moare,
Roşind recile unde cu pieptul său rănit?
O, spune-mi, acel cântec vreodat-ai auzit?

Şi-apoi ai fost spre sară singur într-o grădină,
Când vântul trist al toamnei încet, încet suspină,
Când soarele apune, când arborii şoptesc
Şi vânturile toate tainic se înroşesc?

Şi ce-ai simţit atuncea? În piept nu s-a trezit
Un dor fără de nume, adânc, nemărginit?
N-ai fi dat ani din viaţă pentru aripi uşoare,
Să zbori, să zbori departe şi fără încetare?

O, cine-l poartă-n suflet acel dor fără nume,
Nu are fericire, nu are pace-n lume!
Cât e de larg pământul, tot umblă rătăcind,
Nu ştie ce doreşte şi moare... tot dorind!

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1873)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dulce luna mai

În dulcea lună Mai când iarba-n câmp răsare
Şi vesel de plăcere tot sufletul tresare,
Eu singur în mâhnire, în suferinţi şi chin
Vărs lacrimi de durere şi mult amar suspin.

În dulcea lună Mai când tainic luna plină
Şi mii de mii de stele pământul însenină
Pe cerul vieţii mele s-adună negri nori
Ce-ntunec-al meu suflet şi-l umplu de fiori.

În dulcea lună Mai când păsările cântă
Şi armonii divine natura toat-încântă
În mine-un glas de jale se plânge disperat
Ca viscolul de iarnă ce urlă-nfricoşat.

În dulcea lună Mai când dulci şi calde raze
Din soare se coboară şi totul înviază
Eu palid, in tăcere, plec fruntea la pământ
Şi-ndrept a mele gânduri spre recele morment.

poezie clasică de Iacob Negruzzi
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

O noapte la ţară

Am o inimă în lume
Care ştiu că mă iubeşte...
(Conachi)

Frumoasă e câmpia cu dulcea-i liniştire
Pentru acel ce fuge de-a lumei amăgire,
Pentru acel ce caută un trai neînsemnat!
Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat,
Şi dulce este viaţa ce curge lin, departe
De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deşarte!

Când inima hrăneşte o tainică dorinţă,
Când omul simte-n sânu-i o crudă suferinţă,
O jale fără margini, un dor fără hotar;
Când zâmbetu-i ascunde ades suspin amar
Şi mintea-i se deşteaptă din vis de fericire,
Pierzând orice credinţă, oricare strălucire,

Ferice de acela ce-n tulburare-i poate
Pe-un cal să se arunce şi prin văzduh să-noate,
Păşind peste-orizonturi, zburând peste câmpii,
Ferice care poate, departe de cei vii,
Să uite-a sa fiinţă, să peardă-orice simţire,
Să nu mai facă parte din trista omenire!

*

Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte,
Ce revărsa în lume armonioase şoapte
Şi multe glasuri blânde în inimi deştepta;
O noapte de acele ce nu le poţi uita,
Care aprind în suflet scânteie de iubire
Şi pun pe frunte raze de îndumnezeire.

Eram... parcă sunt încă!... la orele acele
Când ochiul rătăceşte primbându-se prin stele,
Şi-n toată steaua vede un chip gingaş, slăvit.
Atunci când visul zboară pe ţărm nemărginit,
Când dorul trist uneşte a lui duioase plângeri
Cu sfânta armonie a cetelor de îngeri.

Ca lampă aninată la poarta de vecie,
Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie,
Vărsând văpaie lină, ce lumea coperea.
Lumină mângâioasă! În ceruri ea părea
Menită ca să ducă pe căi necunoscute
Dorinţile-omenirei în lung deşert perdute!

*

Deodat-un glas de înger, o sfântă armonie,
Plutind uşor în aer, ca vântul ce adie,
Se coborî prin stele din leagănul ceresc.
Duios era şi gingaş acordul îngeresc,
Căci inimile noastre săltară mai fierbinte
La dulcele său cântic, l-aceste-a lui cuvinte:

„Ferice de acela ce cu-o simţire vie
Slăveşte armonia şi-nalta poezie,
Cu dismierdări plăcute de glas prietenesc
El poartă pe-a sa frunte un semn dumnezeiesc,
Şi geniul său gustă plăceri încântătoare
Zburând la nemurire ca vulturul în soare;

Dar mai ferice încă fiinţa de iubire
Ce simte cu-nfocare a dragostei pornire
Şi nencetat e gata cu drag a să jertfi!
Căci dulce-i pentru altul şi-n altul a trăi,
Şi dulce-i de a zice, când inima jăleşte,
Am o fiinţă-n lume ce ştiu că mă iubeşte!”

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Adelina V
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ochi de înger

Privesc în ochi, un înger alb, un înger luminos!
În ochii lui văd ceru-n rai, un rai aşa frumos!
Vreau să-l ating, el stă pe nori, pe norii de zăpadă
Încet cad râuri de lumină, încet, într-o cascadă!

Ochii n-au văzut, vreodată, vreodată, o altă lume
Lumea lor! Ce-i lumea lor, cine ar putea spune?
Lumea noastră-i lumea noastră, aşa de colorată!
Dar lumea lor, în lumea lor, mult prea minunată!

Se văd culori, ce curg, vărsate, vărsate în lumină
Pe-o mare de tăcere şi-o linişte deplină
Doar cerul înstelat, el ştie să-ţi vorbescă
Ce visul nu cuprinde, nici mintea omenească!

Dincolo de nori e cerul, dincolo de cer e noapte
Unde gândul nu mai zboară şi cuvintele sunt şoapte
Şi din noapte poţi ajunge, până-n răsărit de soare!
Unde vântul nu mai bate şi nimic nu te mai doare!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, fugi

Am urât această lume!
Şi cum pot să n-o urăsc?
Un necaz nu se sfârşeşte,
Alte-n loc se pregătesc!

Şi sperând de-o zi pe alta
Văz că sper tot în zadar,
Căci în loc de vreun bine
Chinul meu e mai amar,

De aceea, eu adese
tot suspin după sicriu;
Dar... ah! cine-mi poate spune
Şi-n mormânt cum o să fiu!

Poate-acolo mă aşteaptă
Un necaz cu mult mai greu;
M-am deprins cu chinul lumii
Moarte, fugi când te chem eu!

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ai şti…

De-ai şti, iubite, cât de mult
Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,
Ai veni pe-aripi de vânt
Şi mi-ai spune un cuvânt.

Vorba fie rea sau bună,
Am vorbi-o împreună,
M-ai vedea, eu te-aş privi,
Vorbele s-ar înmulţi.

Tu mi-ai spune una mie,
Eu ţi-aş spune multe ţie
Făr-de rost şi chibzuire,
Însă toate de iubire.

Vino dar pe-aripi de vânt,
Vin de-mi spune un cuvânt,
Că mi-i dor atât de mult
Glasul tău să-l mai ascult.

poezie clasică de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La moartea lui Neamţu

Lăsaţi clopotul să plângă cu-a lui voce de aramă,
Lăsaţi turnul ca să mişte a lui inimă de fier,
Căci de stele mai aproape el dă acuma samă
Că un suflet bun şi nobil se îndreaptă cătră cer.

Clopote, tu simţi durerea şi urmezi cu-a ta cântare,
Când din stea în stea se suie sufletul într-un avânt,
Pe când noi urmăm cu pasul cel rărit de întristare
Lutul palid, fără suflet, să-1 depunem în pământ.

Ochii? Câte dulci imagini au sorbit a lor lumine!
Capul? O, de câte gânduri el a fost împopulat!
Inima? Câtă simţire frământat-a ea în sine?
Sufletul? Câte speranţe, câte visuri a păstrat?

Si-azi nimic. Lumea gândirei e o lume sfărâmată,
De lemnoasa mân-a morţii inima e stoars-acum,
Şi imaginele-s şterse, ce prin el treceau odată,
Sufletul (dacă există) pintre nori îşi face drum.

Ai ştiut tu, scumpe frate, că pământu-i o ruină?
Că-i o sarcină viaţa? Că-i-martiriu să trăieşti:?
Ai ştiut tu cum că moartea a un caos de lumină,
Că la finea veciniciei te-aştept stelele cereşti?

De-a vieţii grea enigmă ţie-acuma nu-ţi mai pasă,
Căci problema ei cea mare la nimic o ai redus,
Pe când noun-ncă viaţa e o cifră nenţeleasă
Şi-n zădar cătăm răspunsul la-ntrebarea ce ne-am pus.

În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,
Să citim din cartea lumei semne ce noi nu le-am scris,
Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm maşina lumei cu acea măsurătoare
Şi gândirile-s fantome, şi viaţa este vis.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1870)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inimă de părinte

Precum este mama, nime-n lume nu e!
Sau precum e tata! Doamne, dă-le lor
O cărare lină, nu poteci să suie
Iar in ochi, lumină, nu lacrimi de dor!

Îşi ascund povara aşteptării terne
De-i întrebi ce-i doare, spun că n-au nimic;
N-or să-ţi pomenească bolile eterne
Sau de ce-a zis vraciul:... că mai au un pic.

Uneori se ceartă, dar cu gingăşie,
Că s-a-nchis portiţa prea de timpuriu.
Ochii li-s în lacrimi! Ora-i prea târzie
Să le vină fata, să le-apar-un fiu.

Des mai lăcrimează! Sufletul lor ştie
Că de-acum sunt singuri! C-or muri de dor!
Casa, plin-odată, azi, este pustie.
Le-au plecat copiii; au căsuţa lor!

Iar când aşteptarea pare să-i doboare,
Pregătesc bagaje pentru-a doua zi...
Dar spre dimineaţă, plumb au în picioare,
Şi dureri... şi junghiuri. Nu au cum porni!

Apoi, la culcare, în genunchi se roagă
Să-i mai lase-o vreme Domnul pe Pământ
Măcar până-n clipa-n care-o să-şi revadă
Ce-au mai scump pe lume, ce-au mai drag, mai sfânt!

O ultimă-ntâlnire! Stând cu toţi la masă!
Ea s-aducă tortul, el să toarne vin,
Râsete, cântare, voie bună-n casă!
Apoi... de-o vrea Domnul: jale şi suspin!

Şi mai au o rugă fiecare-n parte!
Să nu plece primul de lângă celălalt!
Împreună-n viaţă, împreună-n moarte;
Căci singurătatea greu e de-ndurat!

poezie de Ovidiu Donisă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crescură paltinii, crescură cum alţi paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iară în crepetul zorilor, când se strâng stelele pe cer, trei ani într-o clipită. Când se împliniră trei zile şi trei nopţi, cei doi paltini erau mândri şi nalţi, ridicându-se cu crengile lor până la fereastra împăratului. Şi apoi, când adia vântul şi se mişcau frunzele, împăratul asculta, asculta zile întregi la şoptirea lor. Îi părea că aude un suspin neîncetat, ca o plângere pusă în vorbe neînţelese, pe care numai sufletul lui o simţea ca o simţire ascunsă şi nepricepută, care ziua nu-i lăsa odihnă şi care noaptea îl ţinea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei şoptiri şi totuşi îi părea că n-ar putea să fie fără de ea.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio

De-aş trăi cât lumea-ntreagă,
Gândul meu la tine, dragă,
Vecinic, vecinic va zbura,
Ş-orice e mai sfânt în mine,
Dulce înger! pentru tine,
Pentru tine-l voi păstra.

Cea mai blândă-a mea gândire,
Cea mai gingaşă simţire,
Cel mai falnic dor al meu
Ţie numai, numai ţie
Le închin pentru vecie
Ca la însuşi Dumnezeu!

Tu, fiinţă de slăvire!
C-un cuvânt, cu o zâmbire,
Cu un dulce sărutat!
Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viaţă,
Şi a raiului dulceaţă
Tu în sânu-mi ai vărsat!

Tu mi-ai dat cu-a ta iubire
Acea naltă fericire,
Acel simt dumnezeiesc
Ce puternic ne supune
Şi ne-naltă de ne pune
Sus, pe tronul îngeresc!

Tu, Eleno!... dar, vai mie!
Într-o noapte de urgie
Cerul crud ne-a despărţit!
Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită...
Fericirea-mi nesfârşită
Într-o clipă s-a sfârşit!

Aşa-i soarta! aşa-n lume
Tot ce poartă-un dulce nume,
Tot ce-i falnic şi frumos
Curând trece, curând moare,
Ca un cântec, ca o floare,
Ca un fulger luminos!

Steaua vine, steaua piere!
Astfel dulcea-mi mângâiere
A pierit de pe pământ;
A pierit, s-a dus cu tine
În locaşul de lumine...
Şi eu plâng pe-al tău mormânt!

Singur, singur cu-a mea jale,
Rătăcit pe-a vieţii cale,
Ca un orb nenorocit,
Viaţa-mi scade, jalea-mi creşte,
Ş-al meu dor în veci s-opreşte
Pe mormântul tău iubit!

Adio! pe-aceste maluri
De-ale Bosforului valuri
Îngânate lin, uşor,
Te las, înger de iubire!
Cu a vieţii-mi fericire,
Cu-al meu suflet plin de dor!

poezie celebră de Vasile Alecsandri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Eminescu

Suspină-n codru amintirea doinită-n versul său,
Luceafăru-i scânteie somnul, plutind pe-al său ecou,
Când sufletul visează veşnic prin ochii săi cuminţi,
Cărări şi taine îi vorbesc cu stelele-n dorinţi.

Pe tâmple,-n vrajă-i, curge cerul, prin stânci înnourate,
Izvoarele îi cântă-n murmur prin fire lungi de ape,
Prin munţi cutreiera la stâne, când ramu-i duce dorul,
Din piepturi îi răsună Doina ce-a dezmierdat poporul.

Pe câmpuri vers vuieşte vântul şi buciumul răsună,
Sunând în taină-a sa sosire cu basmele-i cunună,
Un mândru călător ne-aduce, prin slove,-a sa psaltire,
Nemuritor îi e românul prin gând de prorocire.

La teiul cel bătrân soseşte în fiecare vară,
Din ram mirosul îl pluteşte în valuri dulci de seară.
Pe frunte-l răcoreşte umbra cu florile-n pământ,
Ţinut de amintiri cuvântă din sufletu-i adânc.

Trec gândurile sale-n zări înspre întinsa mare,
Istorii vechii îi poartă paşii din chipuri de popoare,
În împrejuru-i se înalţă oştiri de-nvăţăminte,
Şi-n pântec timpul îl străpung cu chei din vechi cuvinte.

Ce-a fi fost lumea fară el şi ce va fi-'n milenii?
Cuprinsă-n duhul său aprins cu imn de căpetenii,
Pe raze soarele-l cuvântă cu aripi de copii
Şi luna-n aura sa blândă-l cuprinde în vecii.

Iubiri de îngeri mistuindu-l, valsând cu-al lor amor,
El glasul lirei-i o dezmiarda-n nestinsul foc de dor.
În cuget îşi scălda fierbinte ispite şi poveşti,
Pe buze însetate-i pildă prin vetre ţarănesţi.

A fost odat' un visător, un soare-al al conştiinţei,
Ce a rămas nemuritor prin cartea suferinţei,
Românilor le este-n veci însemnul rădăcinii,
Română este casa lor, Eminu-i glasul pâinii!

miercuri, 14 iunie 2017

poezie de Aurel Petre (14 iunie 2017)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tristeţi şi suspin

De tristeţi le frânge vântul
Pe nişte măicuţi, bătrâne,
Când muncesc, tăcând, pământul,
Secerând snopii de grâne.

Ca o scoarţă de copac
Li-s obrajii arşi de soare,
Plâng măicuţele şi tac,
Când muncesc cu sârg, ogoare.

Degetele răsfirate
Prin pământuri, colb şi tină,
Pare că au fost uitate
Între pom şi rădăcină.

Iar din mâini bătătorite
De la truda ce-au trudit,
Chinuite şi zbârcite,
Pâinea noastr-au plămădit.

Ramuri fremătând în vânt,
Par că tânguie a jale
Când se lasă spre pământ
Ca pe ceafa lor, basmale.

Domnii trec cu nepăsare
În costumele curate,
Prea departe de ogoare,
În maşini, înspre palate.

N-ai putea să-ntorci, Tu, Doamne,
Soarta, ca de-acu-nainte
Să plângă şi ei de foame,
Să se mai înveţe minte?

poezie de Florentina Mitrică (22 aprilie 2020)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea lăcrămioarelor

Floricelele mult smerite
Pe sub tufe taăinuite,
S-au ascuns de ochii lumii
Şi de cursele minciunii.
Ele-n liniştea lor mare
Au privit din depărtare
Rele-n lume câte sunt,
Chinuri câte-s pe pământ.
Şi când ceasul de-nflorire
Le sosi, fără de ştire
O durere le-a cuprins
Şi din sânul lor aprins,
Şir de lacrimi, lăcrămioare,
A curs lin, răcoritoare....

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!