S-a agăţat de geamuri primăvara...

S-a agăţat de geamuri primăvara
Şi stă râzând, privindu-mă tembel
Nu înţeleg, nu ştiu ce vrea să spună
Şi chiar de-aş şti, nu vreau s-ascult defel.

E soare mult şi vântul se alintă
Prin crengile cu mugurii plesnind
Dar şoapta lui nu poate să mă mintă –
Cum mă minţea când mă ştia iubind.

Nici colţul verde-al ierbii nu mai poate
Ca să trezească-n mine noi fiori
Mi-e inima-ngheţată ca de moarte
N-am nici dorinţi şi n-am nici sărbători.

De ce se întâmplă - n jur nici că-mi mai pasă
Demult pierit-a puştiul care-am fost
Feştila dragostei demult e arsă
Ochii-s de peşte – zâmbetul anost.

De-am fost viu, vreodată, nu mai ştiu…
De-am iubit, azi nu ştiu ce-i iubirea…
Ce sentiment ciudat: sunt mortul viu!
Ce-şi plimbă-n van prin lume pustiirea.

Hai, primăvară, du-te din fereastră
Îngheţul inimii n-o să-l topeşti
Hai, risipeşte-te în zare-albastră
Şi caută alt suflet să-ncălzeşti.

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând în primăvară

Nori albi aleargă vesel pe sineala
Bolţii cereşti în palid asfinţit,
Vânt cald răsuflă – şi-mi fac socoteala
Că, poate, primăvara a venit.

Din prag privesc cu albă plictiseală
Natura, ce-a schimbare, pare a sta...
Cu ochii grei, de-a iernii mahmureală,
În sânul ei, pe veci, aş adăsta.

Demult nu-mi pasă cum trec anotimpuri...
De-i iarnă sau de-i vară n-am habar,
Doar câte-un dor mă sapă în răstimpuri –
De ce mi-e dor - nici nu mai ştiu măcar.

Poate mi-e dor de alte vremi, mai calde,
Poate mi-e dor de alte înserări –
Şi sufletu-mi aş vrea ca să se scalde
În săpuneala-albastră-a-altor zări.

Se plâng de vânt uscat, în cor, castanii
Şi hornuri nu se află fumegând...
O, cum m-au nins zăpezile şi anii -
A-primăverii şoapte aşteptând!

În ciripit de păsări, la chindie,
Răsare firul verde-al ierbii, crud
Dar nu mai vreau să ştiu ce-o să mai fie -
Nici de speranţă nu vreau să aud.

Curând porni-voi spre alte meleaguri –
Senine, poate, n-am de unde şti...
Şi alţii vor veni să stea pe praguri –
Şi alte vieţi, pe-aici, s-or rostui.

Cu nouri albi, zburdând pe bolta-naltă,
Se duc şi anii noştri-n zbor uşor;
Din viaţa asta – trecem în cealaltă,
Purtând poveri de doruri ce ne dor...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Someş gânduri când se duc...

Aş vrea ca zorile să-mi spună
De ce în nopţile cu lună
Cu diamante-nnconjurată
Simt inima învăpăiată?
Când clipele, grăbit, se duc
De ce plâng florile de nuc,
Haloul lunii când s-a stins
Şi piere parcă într-adins?

Pe Someş gânduri când se duc...

E ca şi cum nu m-am născut,
Şi n-am prezent şi nici trecut,
Am fost pe-aici sau poate nu
Şi poate că nu ştii chiar tu.
Aş vrea ca mugurii să-mi zică
De ce speranţa mi-e mai mică
În nopţile când frigul strânge
Iar luna tace, nucul plânge...

Pe apă gânduri când se duc...

Şi dacă vin dureri apoi
Iar vântul şuieră prin ploi,
De unde-n coapse-mi vin puteri
Ca-n uimitoare primăveri?

.............................

Dar poate că-i mai potrivit
Să nu ştiu nici chiar la zenit
Ce sfinte taine-au fost şi-or fi,
Cât nucul mândru va-nflori
Şi undele m-or amăgi.

poezie de Gabriela Genţiana Groza (1 aprilie 2011)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai sunt tânăr, doamnă

Nu mai sunt tânăr, doamnă! în traiul meu anost
Doar serul din perfuzii îmi tropăie prin sânge.
Cum aş putea fi iarăşi Don Juanul care-am fost
Când trupul veştejeşte şi putirinţa plânge.

Nu mai sunt tânăr, doamnă! băut-am cred destul
Cât să pricep căderea când nu ai echilibru.
Un pătimaş în eros, nicum n-am fost sătul
Cât să pot satisface orgoliul meu de tigru.

Nu mai sunt tânăr, doamnă! nici tânăr, nici frumos,
Beau apă cam doi litri de când sunt la dietă;
De prea multe lipide şi-o gută-nfiptă-n os
Când tensiunea creşte mă-nvârt ca-n piruetă.

Nu mai sunt tânăr, doamnă, şi de pereţi mă ţin
Când scările cobor, că-mi scârţâie genunchii;
Sunt un cadavru viu la care corbii vin
Să ciugulească gena ce-au pus-o-n mine unchii.

Nu mai sunt tânăr, doamnă, iar azi, îţi jur, mai cred
Doar în cardiologi, căci mi se pune gheara
De câte ori vâd ţâţe; de vreau să mă reped
Vin emisarii hâtrei să-mi spună: bună seara!

parodie de Elena Victoria Glodean, după Mircea Dinescu (2014)
Adăugat de EliGlodean
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marele absent

O să-nchid ochii, zic o rugăciune şi dorm apoi, că e târziu.
De tine nici o veste, eşti mort, bolnav, sau încă viu.
Nimic. Şi nici nu mai contează. În lumea ta n-am loc,
E plin. Să fii iubit, rămâi cu bine. Eu te-am dorit cu foc

Şi patimă arzând. Dar n-a fost decât vis. A fost la mine-n gând.
Eu doar aşa eram cu tine, şi nici măcar, fior plăpând.
Că de atins nu te-am putut, ai frică de blândeţe.
Tu nu ştii vorbe dulci, doar ură şi furie, rău, tristeţe.

Acum mai uit, ce bine. Nu eşti mereu prezent.
Curând vei fi din viaţa-mi, doar marele absent.
N-o să mai ştiu de tine, cum mult timp n-am ştiut.
Am vrut, tu nu, dar înţeleg... Nu s-a putut.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visez melancolii

singurătatea mă cheamă să vin acasă,
de ce să mai umblu prin lume haihui,
aş vrea să mă-nfăşor în mătasea ei
ca un fluture care aşteaptă să devină larvă.

toamne cu febră, dezolante, oarbe,
m-aşteaptă adesea la poartă,
mă calcă în picioare ca pe-o frunză moartă.

n-am năvălit în sufletul cuiva
şi n-am călcat silaba de durere,
nu am avut şi nici nu am avere,
mi-e dor de mine însumi şi încă de ceva.

nu ştiu dacă se stinge timpul lui a fi,
şi nici trecutul timp al lui a fost,
vreau să fiu eu, cel care-am fost,
şi să visez melancolii.

ştiu că nu seamăn cu străbunii
am sufletul boem de cârciumi sumbre,
şi corpul meu se clatină pe umbre,
sunt un lunatic, vecin cu nebunii.

această toamnă mă sufocă sigur,
mi-a luat tot aerul ce-l respiram,
sunt pasărea ce n-are stare
şi zboară singură din ram în ram.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (27 septembrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visez melancolii

singurătatea mă cheamă să vin acasă,
de ce să mai umblu prin lume haihui,
aş vrea să mă-nfăşor în mătasea ei
ca un fluture care aşteaptă să devină larvă.

toamne cu febră, dezolante, oarbe,
m-aşteaptă adesea la poartă,
mă calcă în picioare ca pe-o frunză moartă.

n-am năvălit în sufletul cuiva
şi n-am călcat silaba de durere,
nu am avut şi nici nu am avere,
mi-e dor de mine însumi şi încă de ceva.

nu ştiu dacă se stinge timpul lui a fi,
şi nici trecutul timp al lui a fost,
vreau să fiu eu, cel care-am fost,
şi să visez melancolii.

ştiu că nu seamăn cu străbunii
am sufletul boem de cârciumi sumbre,
şi corpul meu se clatină pe umbre,
sunt un lunatic, vecin cu nebunii.

această toamnă mă sufocă sigur,
mi-a luat tot aerul ce-l respiram,
sunt pasărea ce n-are stare
şi zboară singură din ram în ram.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (27 octombrie 2011)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Altfel

1. Te-am iubit si poate inca...
Ti-am slujit si-as vrea sa nu...
Sufletu-mi se prinde-n stanca-
-Sa-ntelegi as vrea ca tu...

2. Intr-o zi visat-am ca...
Si-am zambit in zbor ferice.
Un sarut voit-am sa...
Dar visu-mi in iad se stinge...

3. Intreband din ochi in ochi,
M-am izbit de crudul "dar"...
Sa cred nu pot in deochi...
Sa zambesc cand plang nu s-ar...

4. Inima-n doua mi-o tai,
Caci e prea mare sa fie...
Jumatate n-o s-o mai....
Cealalta mi-o tin doar mie...

5. Imi doresc sa uit cuvinte:
"Da", "nu, "poate", "inca", "nu stiu";
Amintindu-mi nu vreau sa te...
Uitand tot mi-e greu sa nu fiu...

6. Nu-nteleg nici eu cum pot
Nici de ce, nici cand, nici cum...
Din minte vreau sa te scot,
Din suflet nu pot oricum...

7. Jucat-am un joc ca sa...
Am cazut caci n-am stiut...
Chinuind prea mult sa iasa,
Pierzi si ce nu ai avut...

8. Si-acum vreau inima-mi de...
Caci in doua viata n-are.
Iubind vreau sa nu mai te...
Ci s-alerg prin ploi si soare...

poezie de Gabriela Chişcari (15 noiembrie 2008)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai ştiu

Nici nu mai ştiu de ce, în seara când
Am stat cu tine-n braţele din gând,
Făcusem foc înalt la ceas târziu,
Căci nu era nici frig şi nici pustiu.

Erau atâtea stele peste noi
Şi peste cortul nostru din zăvoi,
Atâţia greieri într-un singur cânt,
De mă credeam în Rai, nu pe Pământ.

Mă-ntreb şi-acum de n-o fi fost un vis
Ce mi-a rămas adânc în minte-nscris,
Dar nu mai ştiu nici dacă ne-am iubit
Sub stele,-n cort, şi nici cum am dormit.

Ce ştiu cu siguranţă, e că eu,
Te văd tot mai frumoasă,-n visul meu,
Şi îţi aştept sosirea cu nesaţ
În nopţile când îmi adormi pe braţ.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Repere

Trăiesc imperceptibil doar printre puncte de reper
ce mi se dau încă; multe primite, neîntrebat de le prefer.
Nu am ştiut nimic -şi-i despre mine- şi niciodată nu voi şti
cum m-am născut, când am ieşit, intrat, venit şi nici când voi muri...

Nici cel puţin de cât de bun am fost nu ştiu... sau cât de rău;
n-am calitatea să mă judec singur, altul mi-e călău.
Nu ştiu, oricât m-am pregătit -şi cât m-am pregătit- de-am competenţă...
Până şi-n dragoste cutume mi s-au dat... Şi mi s-a luat din existenţă.

Mă uit pe cer 'ntr-o noapte, asta, într-o primăvară, după ploaie;
ce neînsemnat sunt, nici măcar un punct, nici cel puţin un licărit-văpaie...
Ce mult aş fi dat totul, m-aş fi dat pentru-a mă şti, pentr-o părere,
să ştiu mult peste timp, cândva, de voi fi parte din repere?...

Dar n-are rost să m-amăgesc, în fond sunt două emisfere
ce greu, ce greu le-am câştigat şi-s primele ce-mi pierd, cele mai efemere.
Noroc că singur mi-am fantomele de libertate, mă strecor citindu-mi ere
ce-am moştenit şi-aşa-mi mai prelungesc pulsaţii de pulsar, în lungile-mi artere..

... Mă-ntind un scurt popas, parcurs de suflet nevăzut ce-i la vedere,
încorsetat printre piroane, răstignit pe-o cruce sângerândă de repere...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (10 mai 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Primăvară...

O nouă primăvară, să se reverse - pare,
Căci curg, pe văi, şuvoaie şi păsări sparg văzduh...
Dar trecătorii străzii, păşesc cu nepăsare –
Semn clar că poartă-n suflet al iernii aspru duh.

E-un fel de letargie – deşi, e soare mult
Şi nimeni nu arată, nu pare bucuros
Că s-a trezit natura, cu râvnă şi tumult,
Că iarba din ţărână ţâşneşte viguros.

Atât de tristă-i lumea şi fără nici un chef
De viaţă şi de faptă – de parcă, sub senin,
Doar scârbe se brodează, pe-al zilelor gherghef –
Iar soarele, azvârle, nu raze – ci venin...

Aş vrea ca primăvara – această reînviere -
Cu viers de veselie – şi tandru, s-o descriu...
Dar nu simt veselie şi parcă n-am putere,
Ca să-mi alung din suflet al zilelor pustiu.

E soare... Şi ce dacă?! În inimă, eu, port –
Asemenea cu pomii ce-au fost înfrânţi de ger,
Un duh de-ncremenire, căci sufletul mi-e mort
Şi orbeşte-mi târăsc paşii pe sub seninul cer.

Eu ştiu că, niciodată, de-a binelea n-am fost
Învins... şi în picioare, mereu, tot am căzut
Din scârbe şi belele – dar traiul meu anost,
M-a ros şi mă tot roade, setos, neabătut.

Mi-e firea cârcotaşă – sau veacul e beteag?
Mă-ntreb tot mai adesea, dar nu aştept răspuns...
Şi-mi fâlfâie în ceafă al morţii negru steag –
Iar fâlfâitu-i spune că am trăit de ajuns.

... Dar ducă-se-n pustie cernitele-mi gândiri!
Mai pot păşi prin viaţă cu calm şi nepăsare...
Nu-mi pasă că am hâde şi negre presimţiri –
Când noua primăvară, să se reverse – pare...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradoxul creaţiei

Păşeam agale- în iulie de foc -
Cu soarele în explozie de atom.
Şi mă gândeam; ce mic sunt, deşi-s om...
Mai mic, decât un câine, hârjonind de joc.

Cu creierul- fierbinte de amintiri-
Găseam că sunt total în handicap.
Uitat pe aici, de lume... de nu încap;
N-am loc, nici cum cel câine, printre firi.

Căci limba nu serveşte la nimic,
Chiar de vorbeşti, căci nimeni nu ascultă.
Nici nu mai ştiu, ori lumea-i foarte multă?
Ori spaţiul, ce mi-l cer, devine mic?

Nici nu mai pot să-mi stăpânesc, în piept,
Dorinţele nebune- câştigate...
Ce-am învăţat, mulţi ani, când făceam carte...
Şi mulţi apoi, gândindu-mă deştept...

Şi poate sunt, c-am trecut milioane...
De întâmplări- ce tot planificam.
Şi niciodată, ţel, nu reuşeam,
Ci un produs... a sute de persoane.

Nu ştiu de fel, cum, leul din savană,
E programat, mai bine de cât mine!?
Să fie rege, de când timpul ţine...
Şi timp, nu iroseşte de pomană!

Nu sunt nici cum furnica fără creier,
Ce poate face totul, fără minte.
Ce ştiinţa... îmi povesteşte? Se dezminte!
Nici ca să cânt, nu ştiu, precum un greier.

N-am nici talent, sau poate, n-am curajul
Cuvântul ac să-l fac- când mă susţin...
Cum scorpionul varsă prin venin
Dorinţa de-a învinge- nu sclavajul.

Abil, ca şarpele să pot să mă strecor,
Prin apă să înot- ca prin nisip...
Nu-s efilat, iar membre- de-am primit;
Târâş mă mişc, nici pom nu urc uşor.

Şi chiar cu sticle de dublez vederea,
Şi aripi de metal mă poartă în zbor...
Nu pot plana, în picaj, precum cocor,
Şi nici distinge, chinul, sau plăcerea.

Şi chiar muncind, nebun, până a piere,
Ca să adun rezerve, să fiu bine...
Eu, mulţi de-aş fi, mai mulţi decât albine;
Tot nu aş umple univers... de miere.

Iar dacă aş fi Chanel, Armani... toţi,
Cu averi imense şi laboratoare;
N-am cum s-ating esenţele de floare,
De la magnolii, ori tulipa de doi coţi.

Chiar galaxie, de buchet, de-aş da în dar,
Eu dragoste nu pot, să răspândesc;
Aşa cum Panda- simbol chinezesc-
Inimi înmoaie... în spectrul planetar.

Atunci, ce sunt, de ce susţin că-s primul?
Căci nu pot depăşi, nici un- nici unde?!...
Dar mintea, caldă, din străfund răspunde;
Doar suflet... ce-ai primit în dar... el e divinul.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (17 mai 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea travestita în iubire

Se mută dintr-o noapte într-alta ca
durerea dintr-un os într-altul
curge veninos prin vene
înspre târziul din mine
gângăvesc ceva dar
nu spun nimic
renunţ la tot şi-mi fac socotelile...
nu datorez nimănui nimic
poate lui Dumnezeu cu o întrebare
şi atât
de aia nu sunt trist deşi
mi-aş fi dorit să ştiu
cât de mult am fost iubit

am renunţat să mai ştiu de mine
de fapt nici nu ştiu cât mai sunt de uman
am corpul fleşcăit de întrebări
şi nu contest nimic

e şase dimineaţa şi restul din mine
încearcă un zâmbet
poate mint sau poate nu am curajul
să mă reîntorc înspre ceea ce am fost

pe noptieră lângă veioza aprinsă
am o fotografie un bileţel şi
o întrebare

nimic mai mult
la distanţă de-o lacrimă sunt doar eu şi Ea

uneori mă întreb dacă e bine să aleg
nici nu ştiu dacă
m-ar ajuta la ceva
ştiu însă că
la marginea timpului meu sunt două umbre...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea travestită în iubire

se mută dintr-o noapte într-alta ca
durerea dintr-un os într-altul
curge veninos prin vene
înspre târziul din mine
gângăvesc ceva dar
nu spun nimic
renunţ la tot şi-mi fac socotelile
nu datorez nimănui nimic
poate lui Dumnezeu cu o întrebare
şi atât
de aia nu sunt trist deşi
mi-aş fi dorit să ştiu
cât de mult am fost iubit
am renunţat să mai ştiu de mine
de fapt nici nu ştiu cât mai sunt de uman
am corpul fleşcăit de întrebări
şi nu contest nimic

e şase dimieaţa şi restul din mine
încearcă un zâmbet

poate mint sau poate nu am curajul
să mă reîntorc înspre ceea ce am fost

pe noptieră lângă veioza aprinsă
am o fotografie un bileţel şi
o întrebare

nimic mai mult

distanţă de-o lacrimă sunt doar eu şi Ea

uneori mă întreb dacă e bine să aleg
nici nu ştiu dacă m-ar ajuta la ceva
ştiu însă că la marginea timpului meu sunt doi gemeni

poezie de Teodor Dume (2015)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demnitate

La poartă vine-un bătrânel,
Gârbov de ani, ca… Vai de el.
Pare sleit, un cerşetor,
De drumul lung, obositor,
Mai mult desculţ, cu capul gol,
La vorbă-i? Ca un mieluşel.

Pe o bordură din granit
Se aşează jos, mai liniştit.
Şi, întrebând un trecător, mai rar:
Nu-l ştiţi pe Gheorghe din Ghelar?
El este fiul meu! Hoinar.
Demult... De mult m-a părăsit!

- Ridică-te de-aici bătrâne!
De nu pleci iute! Chem un câine,
Să te jupoaie chiar de viu,
Nu vezi că s-a făcut târziu?
Nu te cunosc şi nu te ştiu
Dar … Hai să-ţi dau o pâine.

- Nu vreau, nu sunt un cerşetor,
Nici boschetar, nici impostor,
Dar... Plec. De tu o zici că-i bai
Şi pe-o bordură dacă stai,
Probabil strada voastră-i rai,
Iar eu… Un simplu muritor.

Spune-i lui Gheorghe! Dar să-i spui!
Că ştiu că asta-i „vila” lui.
Eu… Om sărac… Precum mă vezi,
N-o să-i cerşesc bancnote verzi.
Iar ţie? Sincer, să m-ă crezi,
Că... Nu cer mila nimănui

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Freamăt de gânduri Lacrimi de dor (2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţe

Aş vrea să fiu cum sunt şi cum am fost!
Cumva, din fiecare, partea bună,
Sau, poate, amândouă împreună,
De s-ar putea şi nu s-ar cere cost,

Căci tot ce-a fost... a fost din plin plătit
Cu anii ce-au trecut sau cu schimbarea
La trup, la suflet, chiar cu renunţarea
La tot ce niciodat' n-aş fi gândit.

Dar, ce-aş putea să iau de-atunci, demult?
Dorinţa de-a avea mereu mai mult,
Sau de-a spera în ce va fi să vină?

Şi ce-aş păstra din viaţa de adult,
Când nu mai ştiu ce-i bob şi ce-i neghină?
Nu ştiu ce vreau. Pe cine să consult?

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada unuia ca tine

Nu sunt erou, dar nici vreaun vagabond,
Nu am iubit şi nici n-am fost iubit...
Mereu fost-am îndrăgostit,
Când prea roşcat, brunet, sau poate blond.

Nu am cules doar o singură floare,
Nu m-am oprit doar la frumos şi blând;
Ori mult am mers, ori mult prea stând,
Am cunoscut şi dulci şi-amare.

N-am fost vreun prototip care să-l placi,
Dorit, de nepătruns, fără s-aleg...
Tot de isteţ pe cât am fost de bleg,
Printre bogaţi şi printre săraci.

N-am fost văpaie, dar nici un invizibil
Şi am trecut prin vieţile a mulţi...
Lipsit fiind, le-am dat tot la avuţi
Văzut ca-nflăcărat, sau impasibil.

Nu sunt iubirea cuiva, cum n-am iubire...
Nu caut să mă vezi, sau să mă şterg.
Nu stau... dar poate nici nu merg,
La fel ca toţi şi unic prin trăire.

Mă poţi cunoaşte dacă te uiţi în tine.
Sunt genul cel iubit şi cel respins...
Pe cât de intangibil, cât cuprins,
Ascuns, sau la vedere, întru sine.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curvar n-am fost, n-am fost nici sfânt

Cât fost-am pe acest pământ,
Curvar n-am fost, n-am fost nici sfânt,
Căci sigur ar fi fost păcat,
Frumoase de-aş fi refuzat,
Când dragoste mi-au dăruit
Şi-atât de mult am fost iubit.

pamflet de George Budoi din Femeia de la A la Z în Aforisme, Epigrame, Poezii, Pamflete şi Satire (23 iunie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mult nu mai ştiu ce se petrece în lume, nici în Rusia, nici aici. Uite, am străbătut Dresda şi nu-mi amintesc cum arată Dresda. Ştii şi dumneata ce mă absoarbe. Întrucât n-am nici o speranţă şi în ochii dumitale sunt un zero, ţi-o spun deschis: pretutindeni nu te văd decât pe dumneata, de rest nu-mi pasă. De ce şi cum te iubesc, nu ştiu.

Dostoievski în Jucătorul (1867)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credinţă oarbă

Merg de-a-ndărătelea de când mă ştiu,
Şi-această funcţie, născând organ,
Mi-a dezvoltat la spate ochiul viu
Ce se transformă zilnic în ochean.

M-oi fi-ntâlnit în cale cu iubirea,
Pe care-oi fi călcat-o, căutând
În faţă, dar în spate cu privirea;
Ocheanul meu să vadă neputând.

De-acum e tot mai clar şi mai agil,
Arareori mai dau în gropi, de prost,
Crezând că, minte-ngustă de copil,
Urmează ce-a mai fost sau n-a mai fost!

Ocheanul meu, (de nu mi-ar fi crescut!),
Mi-arată că nimic din ce-am văzut,
Nici n-am avut, nici nu mai am, nici n-am pierdut,
Ci, orbital, orbeşte am crezut.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (23 martie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu ştiu

Eu nu ştiu cum să mă numesc,
Nici nu ştiu ce-i omenesc.
Nici lumea nu o recunosc,
Nici viaţa ce o trăiesc.

Eu nu ştiu uneori ce mai gândesc,
Nici ce-mi doresc, ce pot să iubesc.
Nici focul ce arde în mine,
Nici cine-l aprinde, cine-l întreţine.

Eu nu ştiu de unde tot vine
Atâta dor în zile senine.
Atâtea lacrimi transpuse în rime,
Atâta chemare de tine.

Eu nu ştiu cine mă cheamă,
Cine visele tot îmi destramă.
Cine îmi alungă liniştea în penumbră
Pe unde gândurile îmi tot zburdă.

Eu nu ştiu cine mai sunt,
Ce legământ am pe acest pământ.
Cu cine l-am făcut, cine la hotărât.
Cine înaintea mea a ştiut.

Eu nu ştiu ce-i început, când a-început
Cum toate se-nvârt într-un tot nesfârşit.
Nu ştiu unde am greşit, dacă am greşit,
În tot ce-am făcut, în tot ce-am iubit.

Eu nu ştiu când m-am pierdut atât de mult,
Prin atâtea cuvinte tăcute doar pentru tine.

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!