1907

Minciuna stă cu regele la masă...
Doar asta-i cam de multişor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,
De-atâtea griji e-mpresurat un rege!
Atâtea-s de aflat! Şi, se-nţelege,
Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce ţară fericită, maiestate!...
Se lăfăieşte gureşa Minciună.
Că numai Dumnezeu te-a pus cunună
De-nţelepciune şi de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,
Ce nici nu s-ar mai şti c-a fost, sărmanul,
De nu-şi afla sub schiptrul tău limanul,
De nu-ţi sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,
Sălbatici, şi mişei, şi proşti de-a rândul,
Ş-o sărăcie cum nu-ţi dai cu gândul...
Dar faci un semn, şi-ncep să se ridice

Oştiri, cetăţi, palate lume nouă,
Izvoarele vieţii se desfundă;
De pretutindeni bogăţii inundă;
Şi tu le-mparţi cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvneşte-o lume.
E-o veselie ş-un belşug în ţară,
Că vin şi guri flămânde de pe-afară.
Tot crugul sună de slăvitu-ţi nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e...
Cresc flori pe unde calci, şi râde firea.
Tu-mparţi norocul numai cu privirea.
Încai ţăranii zburdă pe la sate!...

Şi-i place regelui. E lucru mare
Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e
Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte
A fost cea mai aleasă desfătare.
...............

Măria-ta, e un străin afară,
Cam trenţăros, dar pare-un om de seamă,
Şi... Adevărul parc-a zis că-l cheamă...
De unde-o fi... că nu-i de-aici din ţară.

Minciuna palidă-şi topeşte glasul:
O, nu-l primiţi! Îl ştiu, e vestitorul
De rău, ce face pe-atotştiutorul
Şi vede prăbuşirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.
Invidia în inima lui geme
Şi gura lui e plină de blesteme.
Tu nu poţi auzi ce vorbe-nşiră...

Şi totuşi, zice regele, să vie!
Dovadă că chiar la palat Minciuna
Nu e biruitoare-ntotdeauna.
Fac şi monarhii câte-o nebunie...

Privind în ochii regelui, străinul,
Cu braţele pe piept încrucişate,
Răspică vorba: Ţara, maiestate,
E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,

Căci muzici cântă-n juru-ţi. Şi slugarnici
Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,
De nu mai poţi vedea pe cei de-afară,
Pe bunii tăi supuşi cei mulţi şi harnici.

Că n-ai cercat spre ei să-ţi spinteci cale
Să ştii şi-n ţara ta ce suflet bate,
N-ai vrut decât spinări încovoiate
Şi guri deschise laudelor tale.

Că de-a fost om să-ţi steie drept în faţă,
Ca pe-un vrăjmaş, l-ai depărtat de tine.
Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine,
Şi dureroase lucruri mai învaţă!

Părăzi, decor de teatru, luminaţii,
Tot ce pe vulg şi pe copii înşală,
Aceasta-i toată slava ta regală.
Pe tristul gol din juru-ţi decoraţii!

Tu-n ţara asta nu vezi decât raiul
Ce-ai tăi ţi-l ticluiesc într-o clipită:
Ruină-i sub hârtia poleită,
Sub crăngi de brad trosneşte putregaiul,

Dar tu eşti fericit. Linguşitorii
Înalţă imnuri proslăvirii tale
Şi fac să n-auzi cântecul de jale

Cu care-şi adorm foamea prăşitorii.
...............
Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate!

Sau nu l-ai înţeles, şi e totuna.
De sus şi până jos s-a-ntins Minciuna
Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate.

Iar ca să-ţi dea o spumă de mărire,
Ca pe-un copil te poartă şi-ţi arată
Sclipiri şi flori... Afla-vei tu vrodată
Cumplita vremilor destăinuire?...

Şi ce speranţe se puneau în tine,
Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale,
Cu pâine şi cu sare!... Osanale!

Mântuitorul lui credea că-i vine.
Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale!
...............
Şi ce credinţă trist-o să-i rămână;

Că n-ai putut spre el întinde-o mână,

Din greaua platoş-a trufiei tale!
...............
C-acestea nu l-au deşteptat pe rege,

Că Adevărul a fost dat afară
Şi slugile l-au îmbrâncit pe scară,
Fireşte, de la sine se-nţelege.
*

Trec anii. Şi ce dulce-i amăgirea!
Tu zeu eşti printre regi! Mărire ţie!...
În jâlţu-i moale, tolănită, scrie
Cu pana ei de aur Linguşirea.

De-abia se isprăveşte-o sărbătoare,
Şi-ncepe alta. Muzicile cântă...
Îmbracă-te-n podoabe, ţară sfântă,
Să nu mai ştie nimeni ce te doare!
................

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?
Ce-i hreamătul acesta care creşte?
Se zguduie pământul şi mugeşte,
Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalţă flăcări, braţe desperate,
Spre ceru-ntunecat, pustiu şi rece.
Năprasnic vântul nebuniei trece
Şi spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbuşeşte-o lume
Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!
Cum şuieră cumplita vijelie!
Sar fraţii între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăşi sânge.
Femei cu părul despletit, nebune,
Şi-asmut copiii la omor. Genune,
Puhoi de ură ce zăgazu-şi frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege
Şi, tremurând, din jilţu-i se ridică.
Au cine liniştea lui scumpă-i strică?
Ş-al vremii rost el tot nu-l înţelege.

poezie celebră de Alexandru Vlahuţă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adio, maiestate!

Un rege surghiunit, fără de ţară
Prin scăpătări de timpuri zbuciumate
Ce s-a purtat mereu cu demnitate,
Ai fost, în viaţa ta deloc uşoară,
Astral apus pe bolta milenară;
Adio, cale lină, maiestate!

N-ai să mai baţi străin la altă poartă,
Eşti mult prea sus, în zări îndepărtate,
Unde nu-s uşi de inimi încuiate,
Nici furtişag adus la rang de artă,
Iar conştiinţa nu-i o vorbă moartă;
Adio, cale lină maiestate!

Fără regat, onoruri, măreţie
Deşi prin drept erau a tale toate,
Ai acceptat pretinsa libertate
A celor ce-şi doreau democraţie
Gonindu-te să pleci în drumeţie;
Adio, cale lină maiestate!

Chiar prin trăirea ta, aşa pribeagă
Şi confruntat cu-atâta răutate,
Iubirii tale public declarate
Pentru acei ce încă te reneagă
I-ai dat temei prin conduita-ntreagă;
Adio, cale lină maiestate!

De-acum, lăsând în urmă toate cele,
Primeşte-n dar cununi de nestemate
Nepământeşti, ce nu-ţi vor fi luate,
Moştenitor de loc fără de rele,
Ca cetăţean al cerului cu stele;
Adio, cale lină maiestate!

Astăzi, pe când te odihneşti în pace,
Ţi-aduc prinos de gânduri strecurate
Prin limpezimi de lacrimi picurate
Că naţiunea-n somnul morţii tace,
Că România în ravagii zace;
Adio, cale lină maiestate!

poezie de Ionel Adrian Gugea (5 decembrie 2017)
Adăugat de Ionel Adrian Gugea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă

De poţi fi calm când toţi se pierd cu firea
În jurul tău, şi spun că-i vina ta;
De crezi în tine, chiar când omenirea
Nu crede, dar să-i crezi şi ei cumva;
S-aştepţi, dar nu cu sufletul la gură;
Să nu dezminţi minciuni minţind, ci drept;
Să nu răspunzi la ură tot cu ură,
Dar nici prea bun să pari, nici prea-nţelept;

De poţi visa – şi nu faci visul astru;
De poţi gândi – dar nu-ţi faci gândul ţel;
De-ntâmpini şi Triumful şi Dezastrul
Tratând pe-aceşti doi impostori la fel;
De rabzi să vezi cum spusa ta-i sucită
De pişicher, să-l prindă-n laţ pe prost;
Când munca vieţii tale, năruită,
Cu scule obosite-o faci ce-a fost;

De poţi să strângi agonisita toată
Grămadă, şi s-o joci pe un singur zar,
Să pierzi, şi iar să-ncepi ca-ntâia dată,
Iar c-ai pierdut – niciun cuvânt măcar;
De poţi sili nerv, inimă şi vână
Să te slujească după ce-au apus,
Şi piept să ţii când nu mai e stăpână
Decât Voinţa, ce le strigă "Sus!"

De poţi rămâne tu în marea gloată;
Cu regi tot tu, dar nu străin de ea;
Duşman, om drag, răni să nu te poată;
De toţi să-ţi pese, dar de nimeni prea;
De poţi prin clipa cea neiertătoare
Să treci şi s-o încerci gonind mereu,
Al tău va fi Pământul ăsta mare,
Dar mai mult: vei fi Om, băiatul meu!

poezie celebră de Rudyard Kipling, traducere de Dan Duţescu
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ce se hrăneşte omul cel nou

(După câteva gânduri de T.C. Upham)

Să nu aştepţi să vezi putere sfântă în viaţa-n care "eu" şi "mine" mai trăiesc,
Unde-i iubire numai pentru sine, dar ca să sufere sau ca să moară se feresc.
Aşa după cum nu aştepţi să vezi rodire de la un grâu ce nu l-ai semănat,
Să nu aştepţi nici roadă vieţii de sfinţire, unde viaţa veche nu ai îngropat.

Zoreşte deci şi dă-o-n grabă morţii, prin pironirea eului pe cruce
Şi vei găsi comori nebănuite, numai atunci când tu le-ai socotit pierdute.
Căci viaţa-n care eul şi firea lui cea veche n-au fost înjunghiate şi puse în mormânt,
Sămânţa învierii nu va avea de unde să încolţească, dacă nu-i mortul în pământ.

Să ştii: orice durere şi-amaruri înghiţite nu sunt decât putoarea fiinţei tale vechi,
E mortu-mbălsămat ce-l strângi cu drag la piept, în loc să-l laşi acolo, în groapa lui de veci.
Căci firea ta cea veche şi eul tău cel vechi sunt cuiul lui Pepelea, pe care vechiul şarpe,
Când ţi-e mai dragă lumea, atunci el îşi atârnă produsul lui ce-mparte miros şi iz de moarte.

Şi vrei să ştii concret ce-i "eu" şi "fire veche"? E timpul tău cel liber pe care-i cheltuieşti
Cu lucruri nelegate de cer şi de Isus; sunt banii tăi ce-i dai pentru plăceri lumeşti.
Şi este de asemeni şi ceea ce nu faci pentru nevoia celor din juru-ţi şi din lume,
E tot ce faci sau nu faci, pe care Dumnezeu ştii bine că n-ar pune însemn cu sfântu-I Nume.

Să nu uiţi deci că vine în inocente haine, ba chiar îţi va apare că e binevenit.
Dar întrebarea nu e cum este-n aparenţă, ci: care-i obârşia? De unde a sosit?
Iată deci cheia vieţii şi-a fericirii tale: viaţa nouă creşte din moartea celeilalte.
Grăbeşte deci de-ngraşă pământul vieţii noi, dând voia ta cea dârză, mereu, mereu la moarte.

poezie de Valdi Herman
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mai faci, Vitoria Lipan?

Ce mai faci, prin munţi ce ţi-l ascund
pe bărbatul tău ce-a fost cioban,
ce mai faci sub cetini şi pe prund,
ce mai faci, Vitoria Lipan?

Duhul lui mereu în preajma ta
ţi-a-nsoţit umbrirea lumini
şi atât de mare se-arăta
că n-aveai nici loc să te închini.

El te-a dus pe drumu-adevărat,
el ţi-a dat şi drept să judeci tu
prefăcându-ţi dorul de bărbat
în ceva ce n-are nume, nu.

Iernile sunt tragice în munţi,
de când este muntele sub cer,
numai la botezuri şi la nunţi
şi la moarte rudele te cer.

A trecut sazu n-a trecut un an?
Ai aflat, sau n-ai aflat ce-a fost?
Ce mai faci, Vitoria Lipan,
judecata are totuşi rost.

În prăpăstii viscolite rău,
pe cărări uitate şi de paşi,
va mai fi fiind bărbatul tău,
cum să-l poţi uita şi cum să-l laşi?

N-are nimeni nici puterea ta,
nici credinţa de-a umbla pe jos,
în prăpăstii, spre a ţi-l afla
pe ciobanul tragic şi frumos.

Turme vor mai fi şi vor muri,
oameni se vor stinge peste tot,
munţii se vor sparge într-o zi,
or să poată cei ce nu mai pot.

Dar credinţa ta că el e-aici
va rămâne până la sfârşit,
n-ai să oboseşti şi n-ai s-abdici,
vei iubi mereu ce ai iubit.

Şi mai trec un secol şi un an
şi în munţi legenda va da glas,
cum că tu, Vitoria Lipan,
credincioasă ţie ţi-ai rămas.

Şi-ntr-o zi ai să te stingi şi tu
terminându-ţi drumul pe pământ,
când lătratu, spre un punct bătu,
unde Nechiforul tău e frânt.

Munţii ţi se clatină-n priviri,
te măriţi din nou cu omul drag,
sunteţi împreună iarăşi miri,
sângele s-a şters de pe baltag.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către viitorime

Voi, care vă veţi naşte de-aci-într-un veac sau doi,
Voind s-aveţi ştiinţă de cine-am fost şi noi,
Luând spre desluşire istoria, — îndată
Simţirea noastră-ntreagă, de fală îmbătată,
Striga-va:,, Ca străbunii să fim de glorioşi,
Pe când am fost cu toţii mişei sau ticăloşi."

Mai mult decât minciuna nimica nu răpune...
E aspru adevărul, dar trebuie a-l spune
Da, ţara noastră toată, din cap pân' la sfârşit
În zilele de astăzi e stârvul otrăvit,
Din care sântu soare cu flacăra-i suavă
Nu poate să mai scoată nimic decât otravă.

Şi mişuie asupra-i un şir de viermi greţoşi
Ce-l sug până la oase sătui dar lipicioşi,
Blestem care desigur îşi are începutul,
Îşi are şi prezentul, îşi are şi trecutul,
Pe când sfârşitul, — zilnic chemat şi nesosit,
Se pierde printre veacuri, rămâne neghicit.

Dar cum? Din timpul nostru nimic nu va rămâne
Ca moaşte respectate a zilelor bătrâne?
Ce? Zidurile Plevnei de sine au căzut
Şi moartă ne-a fost ţara soldaţi când am avut?
Ce? Poate să existe mai mare bărbăţie
Decât să-ţi dai sfârşitul pe câmp de bătălie?

Ei! Da. Prin vânt, pe zloată, flămânzi şi dezbrăcaţi,
Martirii ce avurăm rămân necontestaţi...
Zburară, se luptară, muriră; foarte bine
E drept că au fost ieftini cu sângele din vine,
E drept că fiecare a fost un semizeu,
Dar pentru ce, şi cine, nu ştiu nici ei, nici eu.

Urmaşi, oricât de mare veţi crede-a noastră fală,
Feriţi-vă de-a trece sub poarta triumfală
Prin care-această ţară de-un veac a defilat,
Căci dacă avem astăzi şi rege şi regat,
Putem de azi pe mâine s-avem şi-mpărăţie,
Dar fără libertate şi fără Românie.

poezie celebră de Alexandru Macedonski din Excelsior (1895)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai strigat... şi Ţi-a răspuns

Ai strigat în toiul nopţii
Când inima-ţi era plină
De adânca beznă-a morţii
Şi-ai primit pe loc lumină;
Domnul ţi-a îndreptat iar sorţii
Pe cărarea Sa divină...

De vrăjmaş întemniţat
Şi legat în întuneric,
Ai văzut când ai strigat
La Domnul Atotputernic,
Cum ţi-a fost iluminat
Iar sufletul cadaveric...

Ai fost groaznic înrobit,
Prins în cursă, la răscruce,
Cu tot sufletul zdrobit...
Dar când te-ai plecat la cruce
Dumnezeu te-a izbăvit
Şi ţi-a dat o pace dulce...

Ai strigat în viaţa ta
De nenumărate ori
La Domnul cu inima,
Strâns de-ale vieţii vâltori
Şi-ai văzut tăria Sa
Chiar cu ochii-ţi muritori!

Ai strigat la Cel ce-aude
Şoapta din inima ta
Şi suspinul ce se-ascunde
De atâtea ori în ea
Şi-ai văzut cum îţi răspunde
Domnul în dragostea Sa...

Ai strigat din strâmtorare
Şi întorsuri fără ieşire
Către Cel plin de îndurare,
Bunătate şi iubire
Şi-ai văzut ce Mână tare
Ţi-a dat grabnic izbăvire!

Ai strigat când lupta vieţii
Era aşa de înverşunată
Încât "Zorii Dimineţii"
Nu părea să-i vezi vreo dată,
Dar lumina libertăţii
Ţi-a fost grabnic arătată!

Ai strigat învins de lipsuri
Către Cel ce totul poate
Şi-ai văzut frumoase visuri
Împlinindu-ţi-se toate
Căci din orişice abisuri
Domnul pe ai Lui îi scoate!

Ai strigat când Mărturia
Se izbea de ziduri reci
Şi tu nu găseai tăria
Peste-acestea să mai treci,
Dar Domnul ţi-a dat bucuria
Să-aduci roadă pentru veci!

Ai strigat când disperarea
Sfredelea-n sufletul tău
Şi din umbră încercarea
Te îmbrâncea din rău în rău
Şi atunci ţi-a schimbat starea
Dumnezeu cu braţul Său!

Ai strigat când neputinţa
Ţi-a îngenuncheat din plin
Perspectiva şi fiinţa
Şi-ai văzut Harul divin;
Ţi-a dat Domnul biruinţa
Izbăvindu-te deplin!

Aminteşte-ţi şi răspunde
Înaintea Celui care
Vede totul şi aude,
Şi în bunătatea-I mare
Niciodată nu Se-ascunde
Refuzându-ţi vreo chemare;

Ai strigat la El mereu
Şi-ai primit întotdeauna
Ajutor când ţi-a fost greu
Ori te sugruma furtuna...
Dar faţă de Dumnezeu,
Tu te-ai răzvrătit întruna.

Ai strigat când ţi-a fost greu
Şi-ai primit răspuns de sus
Însă, ai uitat mereu
Să-I dai slavă lui Isus!
L-ai păstrat cumva pe - eu
Totdeauna mai presus!"

Ai strigat din groapa morţii
Şi-ai privit la Cel ce aude
Şi cu drag îndreaptă sorţii
Celor morţi pe căi zălude...
Ţi-A răspuns şi-n miezul nopţii
Dar tu tot nu-I vrei răspunde...

Ai strigat din încercare
Surprins de boli fără leac
Şi-izbăvirea ţi-a fost mare
Căci din veac şi până-n veac
Domnu-I plin de îndurare,
Dar tu-L tot respingi buiac...

Ai strigat când te îngrozea
Valul morţii, furios
Şi-ai putut mereu vedea
Slava lui Isus Hristos,
Dar te complaci în a cădea
Iar în spaţiu întunecos...

Dus de marea înfuriată
Ai strigat întotdeauna
Din bărcuţa inundată;
Domnu-A potolit furtuna,
Nu te-a lăsat niciodată
Dar Tu L-ai rănit întruna...

Ai strigat... căci deznădejdea
Te-a înfrânt şi umilit
Dar când în Hristos nădejdea
Ţi-ai pus, ai fost izbăvit,
Dar n-ai fugit de primejdea
De-a fi iarăşi înrobit....

Ai strigat... şi Ţi-a răspuns
Totdeauna Dumnezeu,
Dar lăsatu-te-ai pătruns
De răspunsul Lui, mereu,
Sau încă nu ţi-a ajuns
Bunătatea Lui la – eu?!

O, părăsit şi uitat de lume
În necazuri şi la greu...
Domnul te-a strigat pe nume
Şi te-a căutat mereu,
Să înţelegi un lucru anume:
- Eşti iubit de Dumnezeu!

Eşti iubit de El şi-aşteaptă
Să iei azi o hotărâre
De-apuca pe calea dreaptă
Fără nici o şovăire...
Şi cu inimă înţeleaptă
Să răspunzi la Mântuire!

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Vasile Brendea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă azi mai eşti în viaţă

Dacă azi mai eşti în viaţă
Încă nu eşti chiar pierdut
Căci ţi sa mai dat o şansa
Să răscumperi ce-ai pirdut.

Iar acesta este timpul
Cel ce a trecut mereu
Dar tu n-ai luat aminte
Şi-ai făcut numai ce-i rău.

Ţi-ai ales cărări straine
Departe de Dumnezeu
N-ai vrut ca să iei aminte
La jertfa Fiului Său.

Inima ţi-a fost departe
Să faci bani, să faci avere
Nu uita căci tot ce-ai face
În lumea aceasta piere.

Catva timp poate ţi-e bine
Dar cu timpul vei vedea
Căci un gol îţi va rămâne
Şi pace nu vei avea.

Se va apropia şi ziua
Când linie vei trăgea
Se va cântarii atuncea
Tu cu ce vei rămânea?

Astăzi vezi, încă se poate
Răscumpără tot ce poţi
Adunaţi in Cer comoara
Nu te trudi pentru hoţi.

Căci acol-unde-ai comoare
Va fii şi inima ta
De-o îndrepţi spre veşnicie
Viaţa ta se va schimba.

Dumnezeu încă te aşteaptă
Nu mai sta nepăsător
Alearga cât se mai poate
a bunul nostru "Păstor".
AMIN

poezie de Elena Fărăgău (2009)
Adăugat de Alexandra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mult se-ndreptăţeşte omul...

Ce mult se-ndreptăţeşte omul că n-a ucis şi n-a furat
Că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat
Că n-a nedreptăţit pe nimeni luând ce nu era al lui.
Oricând s-ar măsura cu alţii, ca el pe lume nimeni nu-i.
Se poate n-a ucis cu parul, se poate n-a furat comori,
Dar cu cuvântul şi cu ura el n-a ucis, de-atâtea ori?
Se poate n-a prădat avutul cel pământesc al nimănui,
Dar n-a furat el de la Domnul când dezbina lucrarea Lui?

Se poate n-a făcut păcate cum face orice vinovat
Dar când putea să facă-un bine şi nu-l făcea, n-a fost păcat?
Când el vedea că alţii sufăr bolnavi şi singuri şi trecea
Şi-ar fi putut să facă-un bine dar n-a făcut, el ce făcea?

Când va veni Hristos în slavă la judecata Lui
Atunci nu de păcate-o să ne-ntrebe, ci de-ale dragostei porunci
Nu pentru rele-o să ne-alunge, ci pentru binele ştiut
Putând la semeni a le face, dar noi trecând, nu l-am făcut.

O, nu te-ndreptăţi pe tine că n-ai aprins şi n-ai furat
Că este decât toate-acestea un mai amar şi greu păcat:
Acela de-a nu face bine când ştii şi poţi trăind mereu
Mulţi credincioşi o să-i alunge, pentru acesta, Dumnezeu.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crescit Eundo

Ce-i drept, e drept, poete! şi-ţi spun: eşti de talent
Dar iartă-mi vorba asta (humanum est errare
Şi toţi avem defecte) în fond, mi se cam pare,
Că eşti prea slab, şi stilul ţi-e prea neconsecuent.

Eşti prea banal, zic unii. Eu nu sunt competent
Să judec tot; fireşte, greşeli de conjugare
Pentr-un talent ca tine sunt oricum lucru mare
Şi-apoi, o ştii tu însuţi, n-ai nici un sentiment.

Că eşti naiv, n-ai formă, e rău, dar tot mai trece
Şi nu-ţi imput nici limba, dar gustul ah, a fost
În drept să zică lumea, că eşti prea gol, prea rece!

Încolo versuri bune, cam rari şi fără rost
Din unsprezece versuri de n-ai fura tu zece!
Ce dracul! Furi întruna şi furi aşa de prost!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă nouă

Motto:
Drag Poet, de când ai plecat...
În ţară nimic nu s-a schimbat

"Vreme trece, vreme vine..."
Cu minciuna cât mai ţine?
"Toate-s vechi şi toate-s toate..."
Se descurcă cine poate.
"Ce e rău şi ce e bine?"
Când trăieşti viaţă de câine.
"Tu te-ntreabă şi socoate..."
De-ţi ajung banii ne moarte.

"Nu spera şi nu ai teamă!..."
Când poliţia te cheamă..
"Ce e val cu valul trece..."
Vorbe-n vânt cu apă rece.
"De te-ntreabă, de te cheamă..."
Te miri ca la panoramă.
"Tu rămâi la toate rece..."
Nu un an, de trei ori zece.

Ce le pasă dacă ţie
Ţi s-a stins orice dorinţă...
La tâlhari cu-a lor hoţie,
N-ai nici milă, nici credinţă..

Huzuresc împărăteşte...
Cu minciuna cât le ţine;
Alţi flecari, altă poveste...
Vreme trece, vreme vine.

Se descurcă cine poate –
Cel care a tot furat...
De-aşa vremi avurăm parte,
Şi întruna-am îndurat...
Unii mor..., s-au săturat,
Alţii dau abil din coate;
Ce-aţi crezut că s-a schimbat?
Toate-s vechi şi toate-s toate.

Fratele ce-ţi fuse bun
Ani în şir, chiar mama ta...
Nu te vor! Aşa o spun
Mulţi tribuni de mahala.
Poţi avea pe cin' să crezi!...
Când trăieşti viaţă de câine;
De eşti treaz, parcă visezi –
Ce e rău şi ce e bine...

Că pământul nu-l mai vrei,
Nici recolta s-o culegi;
Asculţi vorbe la mişei,
Te căzneşti şi nu-nţelegi

Să-ncropeşti un parastas...
Îţi ajung banii de moarte?
Doar atât ţi-a mai rămas –
Tu te-ntreabă şi socoate.

Că te apără de rele
Şi dreptate ţie-ţi face,
Te fereşte de belele...
E activă doar când tace..
Ce e rău în toate astea?!...
Azi poliţia ţie-e mamă;
S-o iubeşti, asta-i năpasta...
Nu spera şi nu ai teamă.

Că aştepţi apa să intre
Iar în matcă, între maluri;
Unii spun că nu ai minte...
Marea naşte alte valuri.
Vorbre-n vânt şi apă rece –
Din belşug la fiecare...
Mulţi neghiobi pământul are,
Ce e val cu valul trece.

Ce-a putut ochiul să-ţi vadă,
Câte ai să pătimeşti...
Ţi se pare-o promenadă?
Cine-o face, nu ghiceşti!...

Te-ngrozeşti dar nu mai strigi,
Stai mirat la panoramă...
Nu te mişti, ce-ai să câştigi?
De te-ntreabă, de te cheamă.

Vezi că lumea-i trecătoare...
Unii şi-au ieşit din minţi,
Căci minciuna-nşelătoare –
Tu la prag acum te uiţi.
O să-mi dai cu capu-n grindă...
Nu un an... de trei ori zece,
Asta bine o să-ţi prindă –
Tu rămâi la toate rece.

Nu un an, de trei ori zece
Stai mirat la panoramă;
Vorbe-n vânt cu apă rece,
Când poliţia te cheamă.
De-ţi ajung banii de moarte
Când trăieşti viaţă de câine...
Se descurcă cine poate –
Cu minciuna cât mai ţine.

poezie de Marin Voican-Ghioroiu
Adăugat de Marin Voican-Ghioroiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii Domnului străbat tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă Înaintea Lui

Priveşti? Cu toţii Doamne în suflet avem pete
Dar Tatăl Nostru pare mereu să ne tot ierte,
Dacă avem credinţă ne sprijină. Tu cere
Putere-n trup şi suflet, de vrei să ai putere.

Înţelepciune, milă, dreptate şi tărie
Pe toate-n timp, în lume le vei avea cu tine
Şi cupa vieţii tale cu câte se va umple
De vei avea credinţă şi nu avea răbdare.

Inima ta întreagă-i? Iertarea unde-i oare?
Domnul te are-npreajmă? Îl vezi în depărtare?
El nu-i decât un spirit urmat de noi... Cetate
În care stau ascunse inimi nevinovate...

Nici veşnicia nu va fi de-ajuns
Spre a cunoaşte totul despre lume
Dar de acolo, din adânc, de sus,
Tot ce putem zări sau nu
Îşi are rostul lui şi are-un nume
Sunt stele care au murit de mult
Dar existenţa lor rămâne trează
Căci ele-s rostul nostru pe pământ...
Când le privim, visăm la nemurire
Şi inima de dorul lor vibrează

De m-aş ascunde-n mare, din nisipul
Atâtor zeci şi mii de molecule
Ce nu pot fi de nimeni numărate
Dar au, acolo, sus, şi ele-un nume
Eu mi-aş putea. răni... integritatea

Dar rostul nostru-aici e de-a muri
De-a nu purifica sufletul meu în două
Căci jumătate-i spre a suferi
Iar alta-i pentru-o lume pură nouă
Promisă..... într-o zi

Tatăl trimis-a Fiul ca dovadă...
Exemplul lui să fim şi să luptăm,
De Duhul Sfânt să fim tot mai aproape

Şi tot ce-i rău în noi să aruncăm
Voinţă avem? E de ajuns... Priveşte...
Întinde-ţi mâna către Tatăl Tău
Căci El te va susţine în credinţă
Şi-atunci nimic nu o să-ţi pară greu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Lucirea tristeţii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un imn femeii credincioase

Tu ai fost creată de Mâna Celui Sfânt
Coroana frumuseţii ţi-a pus în chipul tău
Eşti darul cel mai scump şi ajutorul potrivit
Ca să creşti copii şi să-i aduci la Dumnezeu.

Nu totdeauna drumul tău ţi-a fost uşor
Dar te încuraja mereu puterea rugăciunii
Încredinţată în Domnul aveai un singur dor
Ca să fii tare... să poţi ţine piept minciunii.

Tu ai crescut eroi... ce au păstrat credinţa
Persoane importante dar şi simpli lucrători
Şi în rugă pe genunchi tu ţi-ai dăruit fiinţa
I-ai binecuvântat... şi ei au fost biruitori.

Numai tu alini dureri şi inimi întristate
Iar printre lacrimi doar tu poţi să zâmbeşti
Tu îţi creşti copiii cu dragoste şi bunătate
Şi eşti gata pentru pruncii tăi să te jertfeşti.

Eşti nor de martori a fiicelor lui Dumnezeu
Ce au sfărâmat puteri prin post şi rugăciuni
Tu n-ai dat înapoi când ţi-a fost în viaţă greu
Dar ţi-ai păstrat căminul de a lumii stricăciuni.

Multe lacrimi din ochii tăi frumoşi au curs
În suferinţe... pe obraji... în clipele durerii
Tu toate pe genunchi lui Dumnezeu i-ai spus
Şi El te-a binecuvântat în ceasul încercării.

Tu eşti un diamant... tu eşti o piatră rară...
Ce ne străluceşti în întuneric ca o stea...
Căci o femeie credincioasă... este o comoară
Iar să se jertfească poate doar numai dragostea.

poezie de Mihail Cebotarev
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar nu ne da... singurătate...

Motto:
Când vara e aicea iar
Şi ne-"nfloreşte" cerul tot,
Să ne-amintim - o clipă doar -
Şi de acei ce... nu mai pot...

Când iarna şuieră – haină -
Şi-n jurul tău... şi-acolo-n tine,
Cui întinzi mâna ta bătrână,
Să-i ceri să-ţi dea... un pic de bine?

Priveşti în jos, cu umilinţă,
Te rogi să mori, de chin să fugi,
Dar mult prea greaua-ţi neputinţă,
Nu mai răspunde nici la rugi...

Şi n-ai un suflet lângă tine,
Să-ţi curme jalea c-un cuvânt,
Să-ţi ia calvarul de ruşine
Şi să îl spulbere în vânt...

Tu ai trudit o viaţă-ntreagă,
Cum ţi-a fost scris în cărţi celeste,
Şi-ai fost - cândva şi cuiva - dragă,
Dar... ce-a rămas din toate-aceste?

Să "vieţuieşti" de azi pe mâine,
Cerşind umil în faţa porţii
Sărmanul tău "dărab" de pâine,
Dorindu-ţi... izbăvirea morţii...

Of, Doamne, dă-ni-le pe toate,
De ţi-am greşit cât am fost... "sus",
Dar nu ne da... singurătate,
La ceasu'-acela de... "apus"...

Mai bine ia-ne-n floarea vieţii,
Să ne-amintim, când n-om mai fi,
Doar vraja dulce-a tinereţii
Şi... bucuria de-a trăi...

poezie de Mariana Cruceru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lipsă

Te uiţi în jur, toţi au pereche,
Tu c-un copil alături doar,
Zâmbetul gol, rochia veche,
Iar prinţul tău este în bar.

Te simţi pustie, eşti în plus?
Toţi plini de viaţă, tu în vânt,
Adu-ţi aminte ce ţi-am spus,
Drumul ales duce-n pământ...

Ce rost au toate când nu ai
Cu cine sa le-mparţi măcar,
N-o mai făceai dacă ştiai,
Acum să-ncerci e în zadar.

El e departe, nu mai este,
Tu ce-ai ales, nu-ţi e aproape,
Trecutul pare o poveste
Ce-o mai trăieşti jucând din pleoape.

Te rogi mereu la Dumnezeu,
Să ţi-l întoarcă de îndat',
Şi El a vrut dar tu mereu,
Ai închis ochii şi-ai negat.

Ai fost regină, azi pion,
Cumva, ceva ai făcut rău,
Puteai să fii şi tu pe tron,
Alături de regele tău.

Dar ai ales, acesta este,
Omul lipsă-n stânga ta,
Iar tot ce-ai vrut a fi poveste,
Uite că nu a fost aşa.

La cine să găseşti iubirea?
La cine zâmbetul uitat?
El şi-a întors de mult privirea,
Şi nu mai e cum l-ai lăsat.

Îţi spun acest secret să ştii,
Nu te urăşte, nu te vrea,
Dar ştie că puteaţi zâmbi
De-aţi fi rămas alăturea.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne vrem Isus ai Tăi

NE VREM ISUS AI TĂI

Cât de scump este Cuvântul
Tău Isus ce ni-l mai dai
Noi să moştenim pământul
Când va fi întreg un rai

Cât de scumpă ţi-e Fiinţa
Ta Isus iubit Hristos
Când trăim deplin credinţa
Şi-ţi simţim prezenţa jos

Şi ce adânc se împlineşte
Tot ce-ai spus al meu Isus
Inima-mi când te slăveşte
Şi îţi sunt Doamne supus

În Cuvântul Tău Divin
Toate Tu le-ai aşezat
Să trăim toţi mai deplin
Şi cum Tu ne-ai învăţat

Doamne Tu ne eşti menirea
Când pe palma Ta ne ţii
Şi ne scalzi doar în iubirea
De-aţi sluji în veşnicii

În adâncul voii Tale
Când Isuse ne zideşti
Tu ne eşti izvor şi cale
Căci pe braţe ne primeşti

Tu ne eşti de aici destinul
Lege Viaţă călăuză
Căci noi îţi iubim Cuvântul
Dragostea-ţi să ne pătrunză

Ai Tăi ochi Isus de foc
Îi vrem azi în cercetare
Să n-avem în lume loc
Ci în har şi-n îndurare

Căci ne vrem Isus ai Tăi
Slava Ta să o vedem
Despărţiţi de toţi cei răi
Pe Tine să te urmăm

Din lume dar dinafară
Viaţa nouă s-o trăim
Adevărul — piatră rară
Să-l trăim să te cinstim

O Isus Hristos Mesia
Tu eşti soarele iubirii
Ce ne oferi azi veşnicia
Hainele neprihănirii

Fie-ţi glorie mărire
Oamenii să te cinstească
Sfinţi şi în neprihănire
Fiinţa lor să-ţi dăruiască

Tu un soare să ne fii
Şi aici şi-n veşnicie
Să-ţi cântăm în simfonii
A Ta omenirea fie
27 martie 2020 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai frumoasă ţară

Într-o ţară oarecare, trăia un bătrân deştept
Şi tot în ţara aceia şi un vultur înţelept.
Nimeni nu ştia de vultur când şi de unde-a venit,
Era veşnic precum timpul, fără-nceput ori sfârşit.
Bătrânul merse-ntr-o seară la vultur spre-al cerceta:
- Vulture batrân ca timpul, aş vrea să te rog ceva
Ştiu că eşti preaînţelpt. Doar tu mă poţi ajuta.
Aş vrea să găsesc ţara cea mai fumoasă oriunde s-o afla
şi-aş străbate lumea-ntreagă doar o clipă-a o vedea.
- Urcă-te pe-a mea spinare - i-a spus vulturul grăbit.
Şi-au zburat, zburat prin lume unde nici n-ai fi gândit.
Din zbor-lin vedea batrânul locuri ce păreau din vis.
- Te opreşte! striga tare- acesta-i locul precis!
- Nu-i acesta locul pentru care de acasă am plecat,
Pân-acolo-i cale lungă, mai avem mult de zburat.

După multe luni de zile au ajuns pe-o stâncă goală.
- Coboară batrâne, iată te-am adus în a mea ţară.
Asta-i cea mai furmoasă ţară din câte-am văzut
Caci aici, pe-această stâncă, într-o vară m-am născut.

poezie de Dorina Stoica din Izvorul îndpărtat (decembrie 2011)
Adăugat de Dorina Stoica
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere, soră Alice...

La revedere, soră Alice...
La revedere, drumul ţi-e deschis!
Aripi de vultur, sus, pe-albastre căi,
te du departe, peste munţi şi văi.
Dar nu uita...
că laşi atîta dor în ţara ta!

La revedere, soră Alice...
Să-ţi fie viaţa floare de cais!
De-acum, mereu, în zâmbet şi cântări
Betanii sfinte vei avea în zări!
Dar nu uita...
c-ai fost iubită şi în ţara ta...

Atenţiune! Avionul Sabena 17... cu
direcţia Bruxelles pleacă peste x minute.

U-u-u! U-u-u!
Mai stai vultur, nu te du!
U-u-u! U-u-u!
Că se luptă-un DA şi-un NU...

Ia vezi, dragă surioară,
n-ai uitat ceva în ţară?
Ai putut lua-n desagi
toate inimile dragi?
U-u-u!

La revedere, soră Alice!
La revedere, pe cărări de vis!
Iar dacă pleci cum pleac-un porumbel
mereu aripi să-ţi dea Emanuel!
Dar nu uita...
să vii din când în când în ţara ta!

La revedere, soră Alice!
Să-ţi fie traiul dulce Paradis.
Te-aşteaptă-n zare zâmbete şi flori,
cetăţi înalte, freamăt şi culori.
Dar nu uita...
că doar acolo-n cer e ţara ta.

U-u-u! U-u-u!
Cine-a mai văzut sau nu?
U-u-u! U-u-u!
Doru-n două se făcu.
Jumătate-acuma zboară,
jumătate-i tot în ţară.
Jumătate-n marea sură, jumătate nu se-ndură...
U-u-u! U-u-u!

La revedere, soră Alice!
Isus o nouă uşă ţi-a deschis.
Ducând salutul munţilor Carpaţi,
tu vei cunoaşte mii şi mii de fraţi.
Dar nu uita...
să porţi în rugă ţărişoara ta!

La revedere, soră Alice!
Un nou poem în ceruri va fi scris.
Şi dacă azi din ţara noastră zbori
cu anii sfinţi spre anii viitori...

Dar într-o zi...
Nici moartea nu ne va mai despărţi!

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adânca privire

Sunt plin de tine dacă pleci de-acasă,
Cu tine veşnic m-aş împovăra,
Când, noapte-zi, pereţii mă apasă
Eu, sub sprâncene port privirea ta.

Absenţa ta ca ştreangul sub bărbie
Mă strânge, dacă tu te-ndepărtezi,
Iar mâna stângă parcă-mi e pustie
Trăgându-mi inima către zăpezi.

O umbră sunt, atunci când tu n-ai umbră,
Încuviinţează umbrei care sunt
Să nu se teamă când cu tine umblă
Oriunde pui piciorul pe pământ.

La paginile scrise înainte
De ceilalţi orbi care-au putut vedea
Adaug că iubirea reaprinde
Şi ochii tăi, aici, în fruntea mea.

Căci asta e iubirea cea mai mare,
Să vezi cu ochii celuilalt, adânc,
Iar când nu e cu tine şi te doare
Să-i simţi în ochii tăi pe-ai lui cum plâng.

Aşa simt eu acum când eşti departe
Şi nu mai ştiu e noapte sau e zi,
Te ţin aici pe viaţă şi pe moarte,
Te văd că mă şi tem că vei orbi.

Din ochii tăi mi-i fac pe-ai mei acasă,
Ca pe-o lumină vie te aştept,
Dar stânga mea, de dorul tău, mă lasă,
Smulgându-mi parcă inima din piept.

Nici nu mai ştiu, e iarnă sau e vară,
Privirile ni s-au unit de tot
Rămân aici, dar am fugit afară,
Te-aş părăsi cumva, dar nu mai pot.

Zăpezi şi flori trăiesc împreunate,
Miracol şi coşmar, la fel, aşa,
Cuţitul alţii mi-l înfig în spate,
Tu ai privirea în privirea mea.

Şi poate că aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie şi asalt,
Ci să-ţi modifici într-atât privirea
Încât să vezi la fel ca celălalt.

Profeţii însă iată ce-mi arată:
Te sorb din ochi, precum şi tu mă sorbi,
Şi ne vom cheltui lumina toată,
Îngenunchind sub cer ca nişte orbi.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu cred că-i cel mai mare chin

Eu cred că-i cel mai mare chin
Să fii în ţara ta străin,
Să vezi pământul strămoşesc,
Din tot ţinutul românesc,

Vândut de-a lungul şi de-a latul
Străinilor, şi-acuma satul
E gol şi trist, dar cum să fie?
Când în frumoasa Românie

Au mai rămas, uitaţi de soartă,
Vreo câţiva bătrânei la poartă,
Cu gândul dus, privind în zare,
La câmpuri, cu durere mare,

Căci se închină-n toamna vieţii,
Când văd ciulinii şi scaieţii,
În locul holdelor de aur
Din ţara lor, ca un tezaur,

Doar cânt de jale şi de dor
Mai scaldă-n unde blând izvor,
Când eşti în ţara ta străin,
Eu cred că-i cel mai mare chin.

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul poet

Pe o bancă veche,
Stă un bătrân poet.
Cu o carte în mână
Şi cu inima bătându-i tot mai încet.
Fulgi de gheaţă cad
Peste părul lui cărunt,
Ca peste un obiect uitat
Acolo de cineva, de mult.
Cu ochi trişti, dar de o blândeţe rară,
El citeşte cu glas dulce despre o frumoasă ţară.
Şi vocea lui răsună peste iarna grea,
Şi nimeni nu-l înţelege că lui îi este dor de ţara sa.
Toţi trec fără să-l ia în seamă
Dar el citeşte cu glas domol despre a sa mamă.
Despre un dor nemărginit,
Despre Vatra de unde a pornit.
Dar glasul lui să aude tot mai încet
Şi vântul mai tare bate, a obosit bătrânul poet,
Dar nu se încumetă să închidă a sa carte.

poezie de Vladimir Potlog (14 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!