Petrecere primordială

Simt gustul care mângâie şi-i dulce
Al zilelor de nou-născut în vers
Şi văd venind lumina să mă culce
Orbecăind difuză-n univers.

În pântec e-ntuneric şi frumos,
Cordon ombilical e stea polară
Şi cordul meu pulsează-armonios
Ca o pitică roşie spre seară.

Mai caut şi-azi neantul, nenăscutul
Din fiecare om şi nu-l găsesc,
Căci plictisiţi ne arvunim plăcutul
Secundei numărate-n timp lumesc.

De ce atâta teamă de nemargini
Când totul e atât, atât de fals?
O gheară se zbârceşte dur sub sarcini
Ducând cu ea obolul în balans.

Când mori de altruisme cordiale
În guşa unui leneş porumbel,
Încingeţi toţi serbări primordiale
Cu torturi, cu şampanii şi purcel.

S-aprindem lumânări pe tortul mare,
Să creştem lumea iar din mult frişcă!
Te uită, vine-n valuri de candoare
Un vânt de tinereţe în morişcă!

Ne caută pe toţi prin buzunare
Să vadă de avem măcar un ban
Să-l aruncăm dorinţelor bizare,
Fântânii ce ne-aşteaptă la liman.

În sus să-l aruncăm şi să-l mai prindem
Odată sau de optsprezece ori,
De douăzeci, de patruzeci, să vindem
Efebi şi vânători, vestale-n flori..

E vreme de serbări primordiale!
Petrecem şi cântăm, ne învârtim;
Iubind cu toate corzile vocale
Un cosmos personal să reclădim...

poezie de Gigi Stanciu din Expoziţie de gânduri
Adăugat de Gigi Stanciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un porumbel

Un porumbel căzut-a, din zbor, pe-o stâncă-n mare,
Şi-i mic de tot săracul, de-abia a prins să zboare!
Vin valuri mari şi-n stâncă se lovesc, şi lui i-e frică,
Şi trist îşi ascunde capul, şi aripile-şi ridică
Când stropii săriţi din valuri pe pene-i cad şi-l udă,
Dar piuitul jalnic nu-i nimeni să-l audă!
Ci iată-o porumbiţă că-n zbor zorit soseşte:
E mama lui ce-l cată, plângând, de când lipseşte.
Şi-i lângă el acuma şi-l ciuguleşte dulce
Să-i treacă spaima şi-apoi să meargă să şi-l culce.
Şi-ncet spre cuib acum zbura-vor împreună –
Să-l încălzească mama, să adoarmă –
Noapte bună!

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un porumbel

Un porumbel căzut-a, din zbor, pe-o stâncă-n mare,
Şi-i mic de tot săracul, de-abia a prins să zboare!...
Vin valuri mari şi-n stâncă se lovesc, şi lui i-e frică,
Şi trist îşi ascunde capul, şi-aripile-şi ridică
Când stropii săriţi din valuri pe pene-i cad şi-l udă,
Dar piuitul jalnic nu-i nimeni să-l audă!...
Ci iată-o porumbiţă că-n zbor zorit soseşte:
E mama lui ce-l cată, plângând, de când lipseşte.
Şi-i lângă el acuma şi-l ciuguleşte dulce
Să-i treacă spaima şi-apoi să meargă să şi-l culce.
Şi-ncet spre cuib acum zbura-vor împreună-
Să-l încălzească mama, să adoarmă-

Noapte bună!...

poezie celebră de Elena Farago
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă aruncăm în ocean toate maşinăriile şi cunoştinţele pe care le avem, umanitatea ar muri în 6 luni. Dacă aruncăm în ocean toţi politicienii din lume totul va continua să meargă foarte bine.

citat din Buckminster Fuller
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptare

Alerg către soare, căutare mi-s zorii,
în chinul să văd, Pământul rotund îi,
lumina ce o caut îşi aşterne fiorii
şi urme mai caut, să-l văd sau să-l tuldui.
Tăinuitele-mi gânduri, îmi prind iarăşi viaţă,
un sânge curat, în inimi zvâcneşte,
mă doare tăcerea, numită speranţă
când lumea întreagă, care stă, cleveteşte.
Privesc către zări, nu te văd, în zadar,
îţi caut făptura, ea mă lasă şi pleacă,
copil rătăcit sunt, nici măcar n-am habar,
te întorci, sau mă laşi, încă o noapte să treacă.
E întuneric când sunt, dar când pleci e pustiu,
te caut în zări, prin colţul tăcerii
nu te pierd, nu te am, sunt cu tine, nu ştiu,
mă las pradă-n vis, din visul chemării.

poezie de Aurel Chiorean
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul morilor

Glasul morilor de apă,
Glasul morilor de vânt,
Glasul morilor severe care macină Romanţa
Zilelor de mâine,
Glasul dătător de pâine,
Care-mbracă-n alb veşmânt
Năzuinţa şi speranţa.
Glasul morilor severe care-ngroapă
Şi dezgroapă
De sub piatră-acelaşi Cânt,
Glasul morilor de apă,
Glasul morilor de vânt,
Să-l asculţi de dimineaţă, până-n seară,
Ore-ntregi şi zile-ntregi,
Să-l asculţi supus ca-n clipa când vorbeşte inspirarea
Să-l cunoşti,
Să-l înţelegi,
Să-l înveţi pe dinafară
Şi să-l cânţi şi tu cu apa,
Şi să-l cânţi şi tu cu vântul,
Căci e glasul-n care Cântul
Plămădeşte-ndestularea!...

Iar când noaptea amuţeşte glasul morilor,
Târziu,
Când prin scocuri, nemişcată, apa doarme ca-n sicriu,
Când prin aripi vântul trece cu aceeaşi nepăsare
Suverană,
Ca prin pânza zdrenţuită-a unei nave,
Şi când piatra morii-ţi pare
O pecetie domnească
Dezgropată din arhiva prăfuitelor hrisoave,
Tu să te gândeşti la grâul care face să-ncolţească
Iarna,
De sub piatra morii, năzuinţa şi speranţa,
Şi să-ţi aminteşti de glasul care macină Romanţa
Zilelor de mâine -
Glasul dătător de pâine!

poezie celebră de Ion Minulescu din Viaţa românească, VI, nr. 8 (august 1911)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină deasupra mării

Motto
"Din când în când toţi ne pierdem câte un pic.
Prietenii sunt singurul drum pe care ne întoarcem acasă".

A fost o vreme când, pierdut şi lipsit de apărare,
Viaţa mi se scurgea de-a dreptul la-întâmplare;
Neştiind încotro mă-îndrept în noaptea mare,
Eram cu totul la cheremul sorţii.

De nicăieri, o rază de lumină, -n faţa mea,
A spintecat noaptea fără lună, fără-o stea –
Iar eu am putut, extrem de clar, vedea
Drumul spre liman, spre izbăvire.

Am întors nava cap compas spre coastă
Şi, căutând scăpare de pe marea vastă,
Am urmărit, în clipa din toate cea mai fastă,
Mâna luminoasă care-mi arăta printre valuri calea.

Ajuns la mal, în miezul nopţii de coşmar,
Drept în faţa mea, sus, de pe coama unui deal,
Îmi făcea cu ochiul, zâmbind, lumina unui far...
Apoi, prietenii m-au dus acasă.

poezie de Robert S. Bise, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ai pe cine să aştepţi, e-un dar...

Eu nu-ţi ştiu gustul şi nu-l ştii nici tu,
Că n-am avut vreodată rendez-vous.
Când tu-nfloreai prin ramuri de cais,
Eu tremuram în iarna unui vis,

Pe care nu-l mai vreau şi să-l alung
Îţi scriu poeme şi la piept le strâng.
Te am în fiecare vers şi când mi-e dor
Iubirea, în vocale, o măsor...

Şi te descopăr ca pe-un adevăr,
Adamul meu cu poftele-i de măr.
Şi de pe buze zeama dulce-ţi beau,
Jumate din păcate să îţi iau...

Normal, e-un vis la care nu ajung
Şi-l ţin printre consoane, îndelung.
Măcar să-mi fie versul nesfârşit,
Ca să te am în vis la infinit...

Eu ştiu s-aştept chiar dacă e-n zadar;
Să ai pe cine să aştepţi e-un dar...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Melancolie...

Stau ore-ntregi şi mă gândesc
La tine, la chipul tău fermecător,
De la gânduri mereu mă hrănesc,
Hrana necesară unui visător.

Aş vrea să fiu pictor, compozitor, poet
Să te pot prinde în diverse ipostaze
Într-un stil cât de concret
Aureolată de mii şi mii de raze.

Nu găsesc declaraţii, cuvinte potrivite
Pentru ca tu să fi mai fericită,
Am lăsat în urmă multe flori strivite
Şi am venit spre tine cu inima topită.

Nu găsesc în univers, pe pământ,
Cu cine să te-asemăn mai bine,
Nu găsesc cel mai frumos cuvânt
Care să-l rostesc pentru tine.

Caut versul cel mai frumos
Să-l aştern pe acest caiet,
Caut ritmul cel mai melodios
Să ţi-l transmit în mod direct.

Nu ştiu ce aş putea să-ţi dăruiesc...
Să simt că tu eşti tot ce-i mai înalt,
Că într-adevăr în suflet te iubesc
Da, nu sunt cuvinte spuse în neant.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Norocul meu eşti tu, iubită stea

Norocul meu aleargă pe şosea,
Vreau să-l prind în lacrimă de stea,
Mai iute e ca gândul primenit
In inima ce, Doamne, am iubit.

Aleargă şi aleargă zi şi noapte,
Se-ascunde în vocale şi în şoapte,
În sânii zânelor ce în flori s-avântă,
Mă mângâie cu aripioara frântă.

Aş vrea să-l port în mine orişicât,
Să-mi pese cât mi-i umbră pe pământ,
Însă el aleargă şi se-ndepărtează
De lumea mea în care mai visează.

Respir adânc în fuga biciuită
De lacrima fierbinte, răvăşită,
Cad în genunchi şi nu voi renunţa,
Norocul meu eşti tu, iubită stea!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească. Aici se greşeşte cel mai mult în relaţii, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul propriu. Când iubeşti, trebuie să ieşi din tine în sensul de a încerca să-l trăieşti pe celălalt, să-l înţelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare. Şi se va închide în el. Se va feri de tine, se va simţi agresat. Într-o relaţie trebuie să existe un balans între apropiere şi distanţă. Trebuie să-i păstrezi celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrăzneala distrug misterul celuilalt. Exerciţiul acesta al ieşirii din noi înşine uneori e dureros, înseamnă să părăseşti o poziţie sigură, să ieşi din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai aşa te poţi lărgi, te poţi îmbogăţi şi poţi transforma iubirea în cale de cunoaştere. Dacă rămâi în tine însuţi, eşti foarte sărac. Ba, mai mult, te trezeşti că toţi îţi întorc spatele. Te trezeşti singur.

Părintele Pantelimon de la Oasa în Despre dragoste
Adăugat de El
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul

e o lume strâmtă
în marea asta întrebare
când caut vise prin gunoaie
şi lacrimi curg pe ţărm şiroaie
mai plâng, mă mai gândesc la fiecare
curg clipe grele de însingurare
ce crudă'i bezna din visare
în ochi se mai scufundă azi trăirea
mai vine un val în adâncimi finale
mă urc spre cer şi mă preschimb în zare
cuvântul trece, curge şi mă doare
în noaptea neagră a minţii mele
mă lepăd de păcate
şi caut drumul către stele
în nemurirea dată de primul meu toiag
cu cel ce am bătut odată în poartă
şi am plecat ducând cu mine zarea
tu mori de frig, eu caut era glaciară
şi mai vorbeam
de multe ori în van, în fiecare an
mi-e frig şi mor
se întuneca gândirea
şi ce frumos
printre milenii dus-întors
să caut, să-mi găsesc menirea

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucas: De ce nu poate fi numit joc, dacă lumea nu-l vede?
Keith: O să-ţi spun de ce. Când eram copil, tata m-a dus în Raleigh să-l văd pe David Thompson jucând. Aveam 9 ani. Nu-mi păsa de baschet. Dar când Thompson a intrat pe teren, era atât de tânăr, de iute şi de graţios, că am fost fascinat. Nu mi-am putut lua ochii de la el decât mult mai târziu. L-am privit pe tata; avea lacrimi în ochi. 14.000 de străini şi tata plângea pentru că Thompson era atât de frumos. A jucat atât de poetic, că ne-a făcut să ne simţim implicaţi. Ai un dar, Luke, şi e păcat să nu-l arăţi oamenilor, să-l ascunzi în parc. E mare păcat. Uite de-aia nu poate fi numit joc.

replici din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele şi suflete

Atâta timp cât cerul
este plin de milioane de stele
tot atâtea milioane de suflete există!
Se plimbă prin Univers,
steaua şi sufletul.
Cele mai reci suflete
nu stau împreună cu steaua lor,
cele mai bune merg în infinit,
ţinându-se de mână, suflete şi stele,
având destine comune.
Este frumos cerul, este frumos să-l înţelegi,
este frumos să-l asculţi,
când începe simfonia celestă,
să răsune-n sufletele alese.
Noaptea cu privirea pictez cerul
în culori multicolore,
punând pe fiecare stea câte o dorinţă.
Ziua caut stelele cu privirea,
îmbrăţişez cu Soarele
şi răsăritul divin ce curge în
cascada timpului odată cu viaţa.
Atâta timp cât cerul este plin de stele
pe Pământ picură viaţa,
prin aer planează viitorul...
Planeta-mamă există
atâta timp cât stelele nu mor.
Ele vor străluci pe cer
şi vor ţine în braţe suflete.
Îşi dau mâna cu apele Terrei,
unindu-se într-un glas.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E atât de frumos

E atât de plăcut să miroşi o floare,
E atât de frumos să scrii un vers
Şi să priveşti la soare,
Soarele care încălzeşte întregul univers.
E atât de gustos fructul
Care să coace încet pe ram,
Şi e atât de misterioasă lumina lunii
Care bate în geam.
E bine să ne bucurăm în lumea în care ne-am Născut şi trăim,
Pentru asta lui Dumnezeu trebue să-i mulţumim,
Căci o viaţă avem şi trebue s-o iubim.

poezie de Vladimir Potlog (23 aprilie 2015)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neuitarea

Ce lungi îmi par tăcerile spre seară
când soarele-n apus dispare după deal,
iar umbrele venite de afară.
pictează sub fereastră măşti de carnaval.
Mi-adun cu grijă gândurile toate
din galaxiile prin care se mai zbat,
nici nu mai ştiu de ce au fost plecate,
prin spaţiul sideral ce-aveau de căutat.

Şi mă cuprinde, parcă, dintr-odată,
un dor nebun, fără să ştiu ce-aş vrea,
iar gândurile-n calea lor fac roată
să caute prin astre tinereţea mea.
Simt frigul cum se-ntinde ca o pată,
mă-ndrept spre sobă focul să-l aprind,
dar tinereţea-n gânduri adunată
din haosul uitării-mi cere s-o desprind.

Cu amintiri rămase peste vreme
în camera-ncălzită o aduc din vis,
ea deîndată-ncepe să recheme
iubitele lăsate-n prag de paradis.
Le simt tot mai aproape, lângă mine,
cu dorurile toate-ncep să le vorbesc,
ca-n clipele venind tot mai senine
să le aduc din nou în raiul pământesc.

Şi să le-alint, cum o făceam odată,
fără să am vreo teamă că ar fi păcat,
când le chemam pe toate, deodată,
să recităm poeme de iubire-n pat.

poezie de Corneliu Neagu din Drum spre eternitate, Ed. ePublishers, Bucureşri, 2019
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezadaptare

Prea devreme m-ai trimis
în lumea de reguli şi de constrângeri,
mamă!
Prin mâinile mele fragile
mai curg încă picături din interstiţiile stelare
prin care-am trecut cândva...
În jurul meu, se-nvârt toţi cei care
se simt aici acasă,
ridică poveri,
pe care le trec râzând de pe un umăr pe altul,
în timp ce clipa confortabilă
le-adăposteşte somnul, visele, iubirea.
Pe când eu...
Ating lucrurile cu sufletul, mamă, nu cu mâinile.
Degetele mele se-agaţă obsesiv
de tăcerea zilelor apuse
şi caută dincolo de ea,
dincolo de lumină şi de întuneric,
caută amintirile,
caută începuturile.
Începuturile a ce, mamă?
Că tot orbecăi prin scrumul zilelor de-odinioară
şi nu m-aleg decât cu latente cuvinte dulci-amare.
Eu şi cuvintele ne suntem unul altuia far,
în timp ce pe sub picioarele noastre curge
întunecatul râu al clipei şi-al obişnuinţei...
Mai ating uneori cu sufletul
câte un colţ de stea
sau câte un spin amar...
Şi, nu ştiu de ce,
din ce în ce mai deşi sunt spinii...
Şi-atunci,
la ce să iau mai bine seama,
mamă,
în lumea de reguli şi constrângeri în care m-ai adus?
La sufletu-mi concret,
pierdut prin lucruri,
sau la mâinile
prin care simt cum pulsează
tăcerea şi cuvântul,
lumina şi-ntunericul,
începutul şi sfârşitul?

poezie de Nela Talabă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reverie echinocţială

Ce lungi îmi par tăcerile spre seară
când soarele-n apus dispare după deal,
iar umbrele, venite de afară,
pictează sub fereastră măşti de carnaval!
Mi-adun cu grijă gândurile toate
din galaxiile prin care se mai zbat,
nici nu mai ştiu de ce au fost plecate,
ce-aveau în spaţiul sideral de căutat...

Dar mă cuprinde, parcă, dintr-odată,
un dor nebun, fără să ştiu precis ce-aş vrea,
iar gândurile-n calea lor fac roată
să caute prin astre tinereţea mea.
Simt frigul cum se-ntinde ca o pată,
mă-ndrept spre sobă-ndată, focul să-l aprind,
dar tinereţea-n gânduri adunată
din haosul uitării-mi cere s-o desprind!

Cu amintiri rămase peste vreme
în camera-ncălzită o aduc din vis,
ea deîndată-ncepe să recheme
iubitele lăsate-n prag de paradis.
Le simt tot mai aproape, lângă mine,
cu dorurile toate vreau să le vorbesc,
ca-n clipele venind tot mai senine
să le aduc, din nou, în raiul pământesc.

Să le iubesc cum o făceam odată,
fără să am vreo teamă că ar fi păcat,
când le chemam pe toate, deodată,
să recitim poemele nescrise-n pat...!

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine (2017)
Adăugat de Corneliu Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fiu de-al Meu [A child of Mine]

Mi-a zis, îţi dau pentru o vreme,
Un fiul de-al Meu, cum am voit.
Ca să-l iubeşti cât e în viaţă
Şi să-l jeleşti când a murit.
Şase sau şapte ani de zile
Sau poate douăzeci şi doi.
Poţi, prin urmare, să-l creşti bine
Pân' o să-l iau iar înapoi?
El te va face să te bucuri,
Iar de va sta numai puţin
Păstrează-l viu în amintire,
Ca să-ţi aline al tău chin.
Şi nu promit că va rămâne,
Căci totul piere, e firesc,
Dar pe pământ sunt lecţii multe,
Iar Eu să-nveţe Îmi doresc.
Am căutat în lumea largă,
Un dascăl bun, adevărat,
Şi din mulţimea fără număr,
Pe tine azi te-am selectat.
Deci poţi să-i dai iubirea toată,
N-o gândeşti că-i în zadar,
Şi n-o să mă urăşti de moarte
Când o să vin să îl iau iar?
Aud că oamenii îmi strigă,
"O, Doamne, fă aşa cum ştii!"
Copilul tău te fericeşte,
Cu riscul că vei suferi.
Să îl tratezi cu gingăşie,
Cât se mai poate, să-l iubeşti,
Pentru plăcerea ce ţi-a dat-o,
Mereu în gând să-i mulţumeşti.
Dar dacă îngerii îl cheamă,
Mai repede decât ai vrea,
Să-nfrunţi cu mult curaj tristeţea
Şi să accepţi că e aşa.

poezie de Albert Guest, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căciula şi paharul

Când văd un pahar cu vin,
Scot căciula şi mă-nchin;
Când văd numai un pahar,
Mă închin mai mult fugar,

Dar plec jos smerita frunte,
Când văd două şi mai multe
Şi pân-la pământ mă plec,
Când văd un butoi întreg!

Ş-apoi cum să nu te pleci
Drept gârliciul unui beci!
Te tot pleci şi te închini,
Până ieşi din beci pe mâini...

Când văd un pahar cu vin,
Scot căciula şi-l închin.
Nu-l închin c-aşa se cere,
Ci să nu-l iau n-am putere,
Căci mă-ndeamnă toţi aşa:
- Ori îl iei, ori nu-l lăsa!

Când văd un pahar cu vin,
Scot căciula şi mă-nchin,
Iar Moldova-i ţară mare:
Tot butoaie şi pahare!

Deci cât umblu până seară
Ţin căciula subsuoară.
Şi cât umblu îmi dau seama
Că Moldova-i toat-o cramă.
Ţine-i, Doamne, veşnic harul!
Jos căciula, sus paharul.

poezie de Petru Cărare
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!