Mi-e casă valul, mi-e iarnă zborul, mi-e suflet cerul...

Deschid ușa percepției cu urechile ciulite
către cei ce ascultă fiecare gând
cu respirația înretăiată
și ochii ridati de-atâta curgere de vreme.

Din cerul care a apus în trupurile merelor tomnatice
am rupt ca pe pâine colțul unei stele
înmiresmată cu izul nopților de vară trecută.
Am păstrat firimiturile de la cina tainei mele
și le-am lăsat să se alunece în mare
pentru că nu existau poduri pe care să plece
și să vină cântăreții versurilor de pace.

Îngenunchiază viața în vine, secată
de mâlul sentimentelor, de apa lacrimilor,
împuținate în jgheaburile cavernoase
ale locului în care cândva surâdeau ochii...
Peste toate acestea coboară o noapte rece,
mai rece ca gerul aducător de plete albe.

Doar cununa de stele împânzește petecul de inimă
pe care cos cu gândul la apa curgând
printre pietre de rau
cum este ca azurul cerului să-ți coasă căptușeala inimii
cu ramuri de măslin și pene albe răscroite din nori
iar trubadurii cerului să picteze pe-o coamă de Rai
floarea irisului din care curgea la începuturi iubirea

mi-e casă valul, mi-e iarnă zborul, mi-e suflet cerul...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lacrimă goală de gând

Mișcătoare cetăți pe căi cu ruine,
dune cu urme de soare scorojite de tâmpla vântului...
Cerne vipie cerul pe-un obraz biciuit de viață
brăzdat de-atâta umblet printre resturi de drumuri.

Alung din curgerea de nisip a clipelor
amintirea galben-aurie a cetății de vise
pierdute printre atâtea secole de răzvrătire.

Tremurânde, în zare troițe înconjurate cu garduri de ghimpi
și varul alb sub care cariile vremii ros-au viața de rod
ascut ghimpele trandafirului ce-a ridicat din pământ
seva de sânge din care plâng petalele
iar coaja de nucă străpunge tălpile cu durerea uscată,
amară, a umbletului veștejit pe-o cărare luminată de stele.

De-ajuns că vremurile aspre și seci plouă pe-obraji
reci ca de piatră. Înteleg graiul statuilor, greu
ca o tăcere mai gravă decăt zborul păsărilor
către sâmburele de cer din care răsare lumina...

La fereastră mai apune o stea într-o flacără plină și caldă
iar în palmă mai țin un fir de nisip
și-o lacrimă... goală de gând, fragila și dalbă ca un vis cu aripi...
doar cerul răsare-n privirea-mi și luna într-un loc de inimă
ca un corn auriu din care îngerii își beau nectarul...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă într-o toamnă cu vise...

plouă... plouă cu picuri reci fără vină,
peste măștile oamenilor
născuți odată
din sân verde-al naturii
plouă prea rece
într-o toamnă nebună
cu frunze purtate de vânt,
spre zări cu lumină.
plouă pe ceașca-mi uitată
la fereastra cu crini,
unde ninge-n petale
peste vopseaua scorojită
cu gheare de ani.

plouă în toamna cu vise
destrămate pe firul de ață.
păianjen din colț de-ntuneric
țese...țese...țese
casa pentru străinii ce vin
insecte culese de vânt,
purtate de ploaia cea rece.
e zece al orelor ceas
caldarâmul e gol de cuvinte
s-au topit precum pașii
spălați de norii cu vise.

o ramură fără frunze și fructe,
un măr uscat tot la fereastră
simt golul din mine
de galben-mătase
frunze fabricate-n cuvinte uscate
ierbar pentru o lume
peste care plouă
cu vorbe, cu frunze, cu apă...

... plouă....

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purta-voi rugăciune pe-o frunză de măslin

În împietrirea visului cel fără de simțire
duc grelele poveri pe umerii cei doi
ei, anonimii, oamenii străini în lume, goi,
de vise, idealuri sunt fum ce prin lumină trece
iar ceața lumii, deasă, doar umbra o petrece.
Sunt veștejite flori pe cale și catrene
pe foile de ziar zac ude, în zadar, de vreme.

Mustesc azi bălțile de frunzele prea terne
Ce galbene un soare ucis-au în trista lor cădere.
E dezolantă, cenușie, udă,
azi piatra caldarâmului crăpată-n urmă
de pași ce-au vrut lumina să răsară
dar întunericul le-a-nvăluit privirea-n seară.

Mai vino, Doamne, răsai din vise seci
cu Înălțarea Ta la ceruri o lume să salvezi
de pieritoarea viață. Al nemuririi glas
răsună peste inimi și-n veci nu da răgaz
tristețea mea să fie o pildă de urmat.
Tu, Tată, luminează ochii și către sus, ridică-i
iar pânza bucuriei din cer țese-o cu dor
pentru aceia vii care-n pământ așează
sămânța Ta ce-n lume, săditu-le-ai, Tu, lor
în trupuri sau pe brațe, în minte și-al caselor pridvor.
Ascultă-mi, Doamne, ruga și adun-ne în dar
o coală de hârtie, albă și scrie-ne cu jar
că doar Iubirea izbăvește omul de arzătorul Iad.
Eu doar ascut creionul și-o mân-așteaptă... dar...
mă-mpiedic în cuvinte și șchiop alerg, pribeag,
către lumina Ta, Doamne, cu îngerii de mână
și-n palmă doar c-un rest din crezul meu
că pe pământ încă mai sunt... ca om
și simt, O, Doamne, simt ca pe-un blestem
o inimă mai grea ca piatra și-o lacrimă de lemn...

Nu pot să plâng că mulți n-ar înțelege
ce-i dorul către viață, când suferința crește
că oamenii sunt tari ca marmura cea rece
și-atunci doar pana îngerului meu
mai slobozește-un vers din sufletul prea greu
că-n zori de zi speranța încă mai răsare
soarele-l trimit pe cer din inima mea care
și-a scris de mult menirea în pagini de destin
pribeag voi fi în lume și-n locul meu senin
purta-voi rugăciunea pe-o frunză de măslin....

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ninsoarea

Văzduh nevârstnic. Stau ș i-ascult
O mută convertire-n lucruri.
Decembrie-mi vestea, demult,
Acest pojar de involucruri
Suflate ca din nări de boi,
Această oarbă constelare
De inocenţă- peste noi.
Ce liniș te! Pe inelare
Descind logodne. În auz
(mai vechi suna vechile cuvinte?)
ţâș neș te, incers, un havuz.
Alcatuire prea fierbinte,
Obrazul nostru plânge, ros
-ca de acizi rotind în pâlcuri-
de-un ger înalt ș I somnoros,
de-un grai virgin ce pune tâlcuri
pe gură, streș ină ș I vreasc.
Ș I-mi vine, parcă, să mă nasc…

poezie celebră de Ştefan Augustin Doinaş
Adăugat de Larisa Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fond, la noi, fiecare îl suspectează pe celălalt de prostie fără să stea deloc pe gânduri și fără să-și pună întrebarea respectivă și la adresa sa: "Oare nu cumva eu voi fi fiind în realitate cel prost?"

Dostoievski în Jurnal de scriitor (1873)
Adăugat de Iorgu Ioan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre soare

Plutește drept înainte, și dacă
pământul pe care-l cauți nu există
încă, fii sigur că Dumnezeu îl va
crea într-adins pentru a-ți răsplăti
îndrăzneala.
(Regina Izabela
către Cristofor Columb)

Noi vom porni-ntr-o zi de sărbătoare
Spre-naltele contururi crenelate
Din care-ntâile priviri de soare
Îşi varsă-n vid imensa lor cascadă
Şi-n care seara-şi urcă resemnarea,
Cu gestul unei păsări mari de pradă
Ce-şi pregăteşte-n taină răzbunarea
Înviselor aripi însângerate.

Superbi, ca cei ce-nveşmântaţi în zale
Porneau pe drumul Sfântului Mormânt,
Noi vom porni-ntr-o zi de sărbătoare
Spre-naltele contururi feodale;
Căci drumurile noastre duc spre Soare,
Şi soarele preface verbu-n cânt.

Şi vom porni cu-ntreaga majestate
A celor ce, pornind de nouă ori,
Purtară prin oraşe-ndepărtate,
Mai mult învinşi decât învingători,
Fantasmagoricele lor armate
De cai şi călăreţi halucinaţi,
Cu flori de crin pe mantii presărate
Şi vulturi albi pe scuturi încrustaţi.

Spre soare deci – spre soarele de vară,
Monarhul orbitorului zenit...
El ne va strânge-armata răzleţită
Şi-o va-ndruma din nou spre răsărit.
El va topi păpuşile de ceară
Şi gestul lui de bronz va desemna
În spaţiu o Golgotă prăbuşită
Şi magilor de mâine-o nouă stea.

poezie celebră de Ion Minulescu din Falanga literară şi artistică, I, nr. 1 (1 ianuarie 1910)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

poezie (vezi şi poem)

Poezia

La mulți ani, poezie, azi e ziua ta...!

Poezia-i zbor de fluturi,
Flacără, parfum şi dor,
Clipa rătăcită-n ciuturi,
Vraja-n care mă-nfăşor

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rest de timp

mestecăm secunde
reprimând timpul
într-o pastilă de vorbe
ronţăite într-o doară,
cântând într-o toamnă
că de fapt viaţa n-are haz
și face caz de ne-cazul
adunării de sterpe idealuri
în locul în care mijeau
până mai departe
draperiile luminii
seci acum
de-o pată galbenă de soare...

doar gândul de a fi
mă usucă de toamnă
ca pe o frunză
fabricată din hârtie creponată,
rest la împărţirea
timpului de trăit în lume...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori negre II

(În amintirea unei frumuseți pierdute pe veci)

Când eram copil voiam să pictez
În sfumato cu acuarele şi îmi
Ieşeau nişte acuarele negre Goya
Iar profesorul de desen naşu+meu

Îmi spunea că alb sau negru e
Architecturally incorrect + pe 26 ian
2019 am scris o poemă superbă
pentru Stamatiad# poem care nu există.

poezie de Felix-Gelu Constantinescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mare

Astăzi,
iarba a înverzit printre pietre
din nou sânul naturii e verde.
Mai aspru e vântul, aridă-i trăirea.
Mă plimb printre pietre
inventez forme în culori şi semne.

Mi-e dor să ştiu apa cântând către maluri.
Închid iară ochii şi merg către valuri.
E-n suflet dorinţa să simt mai aproape
săratul ei gust, mi-e marea aproape,
în suflet mi-e pace.

Albastră e rana ce-mi fulgeră ochii.
Amintirea mă doare şi încet, cu o şoaptă,
apropii de buze, pană şi-o scoică.

Dorul de mare urcă spre tâmple,
o lacrima sfântă e semnul de cruce...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor

Mi-e dor de vară şi mi-e dor de Soare,
De plaja prinsă-n cuie de aramă,
Când tu păşeşti prin nopţile amare
Şi-mi mângâi clipa înnorată, mamă!

Mi-e dor de vară şi de nepătruns...
Mi-e dor de stele, de copilărie,
Căci ploile tăcerii m-au pătruns.
Mi-e dor să fiu un fulg de păpădie!

Mi-e dor de pace şi de infinit,
De paşii alergând prin universuri
La care să visez n-am îndrăznit...
Doar scormonesc în ele după versuri...

Mi-e dor de val, mi-e dor de albatroşi,
De răsărit şi de apus deodată...
Mi-e dor, mi-e dor de ochii tăi frumoşi,
Mi-e dor de voi, de ia înflorată.

Mi-e dor de vară, de iubiri
Şi de grădina cu trifoi,
Mi-e dor de lumea noastră toată...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farsa din trup

Dacă mori, nu fii trist,
fiindcă moartea-i o caricatură,
desenată de viaţă, murdară,
plină mănunchi de praf şi scrum.
Blocurile trupului tău decad,
dintr-o clipă-n alta, sigure.
Mai încearcă-ţi norocul, tunde-te
şi lasă-ți părul pe stradă,
să fie călcat în picioare de femei dezbrăcate,
ude şi sentimentale.
Dacă trăieşti într-un chenar,
rămâi acolo, fiindcă liniile noastre
se vor termina la sfârşitul jocului,
la împlinirea anilor de dinaintea morţii.
Culcă-te fericit pentru că-n somn,
îţi poţi vedea viitorul şi
bucură-te că n-ai prins vremea când
cerul era lipit de pământ,
iar oamenii se iubeau prin săruturi false.
Dacă mori, anunţă-mă, şi-o să-ţi dezvălui
cel mai mare secret din viaţa ta - acela că moartea-i
mai lungă decât viaţa cu o secundă.

poezie de Nicolae Sionescu (3 noiembrie 2008)
Adăugat de Nicolae Sionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de el ...

Mi-e dor de el cum pietrei din albia secată,
Îi este dor de râul ce-o-nvolbura odată.
Mi-e dor de el cum florii din ram de primăvară,
Îi este dor de soare ce-n braţe--i se strecoară.
Mi-e dor de el cum gliei de apă văduvită,
Îi este dor de cerul cu ploaia-i liniştită.
Mi-e dor de el cum morii sricate de un veac,
Îi este dor de bobul dintr-un nevrednic sac.
Mi-e dor de el cum cojii din învelişul crud,
Îi este dor de miezul crescând în pântec nud.
Mi-e dor de el cum nopţii cu stele care cad,
Îi este dor de astrul ce rătăcea nomad.
Mi-e dor de el cum flamei din jar, arând mocnit,
Îi este dor de lemnul ajuns demult chibrit.
Mi-e dor de el cum mării şi zeii de se-opun,
Îi este dor de-oceanul, bătut şi de taifun.

poezie de Mihaela Banu (9 iunie 2021)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec-descântec

Mi-e sete de stele şi lună,
Mi-e sete de mierea din strună,
Mi-e bine pe-a liniştii scară,
Mi-e ploaie, mi-e pace, mi-e ţară!

Mi-e sete de-albastru şi verde,
De codrul ce-n sine mă pierde,
Mi-e bine cu gândul spre mâine,
Mi-e cântec, mi-e ie, mi-e pâine!

Mi-e sete de frate şi soră,
Mi-e floare, mi-e holdă, mi-e horă,
Mi-e bine, când muguri m-aclamă,
Mi-e înger, mi-e rouă, mi-e mamă!

poezie de Janet Nică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e teamă să adorm

Departe mi-e somnul în noaptea pustie,
Plutesc în nelinişti, în albul ei rece,
Năvalnic dă gândul s-aştern pe hârtie
Ceva despre dorul încins ce nu-mi trece.

Mi-e frică s-adorm, să nu mă chinuie-n vis
Singurătatea ce-ar vrea să mă cuprindă,
Zburăm, să ne visăm pe-un ţărm de paradis,
Pe mări albastre iubirea să se-ntindă.

Ne-arunce marea în valul desfătării,
La sânu-ţi cald să mă apropii, să mă strângi,
Voal de mireasă va ţese spuma mării,
Din ochii tăi senini tristeţea s-o alungi.

Licăre stele pe-a cerului cărare,
O salbă-ţi împletesc şi facem legământ,
Călăuză s-o alegem pe cea care
Îşi va dori să ne mai ţină pe pământ.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de viaţă

Mi-e dor de viaţă ca pământului de ploaie.
Mi-e dor de viaţă ca cerului de soare.
Mi-e dor de viaţă ca poetului de poezie.
Mi-e dor de viaţă ca sufletului de o frumoasă melodie.
Dar nu îmi este dor de ceaţa care se lasă peste noi.
Nu îmi este dor de omul care îmi vorbeşte de pace,
Dar în suflet poartă un război.
Nu îmi este dor de străinul care mă numeşte frate,
Dar în gând plănuieşte să mă lovească pe la spate.
Nu îmi este dor de tot ce pare frumos, dar este fals.
Nu îmi este dor de lumânarea care a ars.
Îmi este dor de o lumină lină care vine,
Dintr-o inimă de om bună şi creştină.
îmi este dor de tot ce trebuie să aibă omul mai sfânt,
De viaţă, limbă şi de al său pământ.

poezie de Vladimir Potlog (15 martie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e tare dor

Mi-e dor de casa cu balcon
Şi cu petunii în răzor....
Mi-e dor de banca de la poartă,
Mi-e dor de tot ce-a fost odată,
De curtea plină cu zăpezi,
De ciucuri roşii de la iezi!

Mi-e dor de zilele de vară,
Şi potecuţa de la moară,
De bolta toată înstelată
De greieri ce cântau în ceată
Mi-e dor de moţi şi de cimpoi
De apa rece din Ampoi...

Mi-e dor de uliţa din sat.
Mi-e dor de tabla mea de şah.
Şi de părinţi mi-e foarte dor
Şi pâinea caldă din cuptor
Mi-e dor de zilele senine...
De casă şi mult dor de tine!

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia din gând

Mi-e teamă, ploaie, c-ai să-mi vii mai rece
Decât un gând ce-adânc mă înfioară
Când mă cuprinde, nu mai vrea să plece
Şi-aduce-n suflet noaptea de afară.

Cu el mă pot lupta: mi-aduc seninul
Din zile-n care cerul mi-e aproape
Iar sufletu-mi respinge tot veninul
Venit cu întuneric să-l adape,

Dar nu pot, ploaie, să mă lupt cu tine,
N-aş îndura cu lacrimi reci să-mi vii
Din ochi pe care ştii atât de bine
Că îi iubesc demult şi-i voi iubi.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de Eminescu

Mi-e dor de susur de izvor ce clipoceşte-n vale,
Mi-e dor de turmele ce stele li se-aprind în cale,
Mi-e dor să te privesc, să te ridic de subsuoară,
Mi-e dor de un sărut sub un salcâm cu frunza rară.

Mi-e dor de codrul cu păsărele ciripind pe ramuri,
Mi-e dor de marea ce spumegă talazurile-n maluri,
Mi-e dor de toamna ce foşnetul de frunze il aşterne,
Mi-e dor de mama ce mă cheamă din negură de vreme.

Gândul mi-e curat precum nuferii ce-ncarcă lacul,
Auzul mi--e mângâiat, cântă-n codru pitpalacul,
Limpede îmi e privirea când privesc cerul albastru,
Linişte-mi aştern în suflet când citesc versul măiastru.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înotând în pielea goală

La Capri, pe partea dinspre sud vest,
am găsit o grotă micuţă, necunoscută,
unde nu erau oameni şi am intrat în ea,
lăsând trupurile noastre să-şi piardă
toată singurătatea.

Toţi peştii din noi,
au evadat pentru un moment.
Peştilor reali nici nu nu le păsa.
Nu le deranjam viaţa personală.
Treceam în linişte peste ei
sau pe sub ei, eliberând bule de aer,
balonaşe albe care se ridicau la suprafaţă
spre soarele care lumina ambarcaţiunea
în care barcagiul italian dormea
cu pălăria trasă peste ochi.

Apa era atât de clară încât ai fi putut
citi prin ea o carte.
Apa oferea o astfel de flotabilitate
încât ai fi putut pluti stând pe coate.
Stăteam pe ea ca pe un divan.
Stăteam pe ea ca
Odalisca Roşie a lui Matisse.
Apa era floarea mea neştiută –
cineva ar trebui să picteze o femeie
fără togă sau eşarfă
aşezată pe o sofa adâncă precum un cavou.

Pereţii acelei grote
aveau toate nuanţele de albastru şi
tu ai spus "Uite! Ochii tăi
au culoarea mării. Uite! Ochii tăi
au culoarea cerului. "Iar ochii mei
s-au închis de parcă li s-ar fi făcut
deodată ruşine.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!