Odiseea (extras, Ulise şi Sirenele)

O, prieteni, parteneri ai tuturor nenorocirilor mele,
Ascultaţi! Vă voi dezvălui proorocirile cerului.
Ascultaţi! Soarta-i mai presus de oameni; ea hotărăşte
Cine va trăi şi cine va muri! Pentru a fi feriţi de rele, fiţi înţelepţi!

Zburdalnice, Sirenele dansează pe păşunile înflorite
Mângâind harpele, versuind povesti încântătoare;
Mie, mie celui răzleţit, legat acum de catarg legat bine,
Zeii îmi îngăduie să le-ascult melosurile dulci-otrăvitoare.
Ascultaţi şi urmaţi-mi sfatul: în lupta voastră pentru libertate
Încordaţi-vă şi rupeţi fiecare lanţ, ţineţi alături, ceată lângă ceată.
În timp ce vă vorbesc galera-naripată zboară pe ape-albastre –
Şi, iată! Din mare se-nalţă, asemeni unor ceţuri, falezele Sirenelor.

Vânturile-au căzut subit; aerul de deasupra
Şi valurile de dedesubt au uitat să se mai mişte;
Un demon a-ncremenit aerul şi-a alinat adâncurile,
A domolit vânturile răsunătoare şi-a fermecat valurile,-adormindu-le.

Acum noi întindem toate pânzele, tragem de fiecare vâslă;
Biciuită, spuma apelor se-nalţă către cer.
Cu degete grăbite frământ această ceară moale,
O rup şi fac din ea mici gogoloaie;
Spre-amiezi aerul devine din ce în ce mai cald, iar ceara
Se topeşte sub razele soarelui fierbinţi;
Îmi înfund cu ea urechile – nu mai simt nicio vibraţie –
Şi-astfel sunt ocrotit de descântecele care-ademenesc ţicneala.

Coechipierii mi-au legat braţele şi picioarele
De catarg cu funii groase, cât au putut de strâns;
Apoi aplecaţi, pe două rânduri, au început
Să tragă vârtos la rame, să spintece cu prova marea.

Cum nava se-apropia sprintenă de ţărm,
Corul Sirenelor se-auzea din ce în ce mai tare;
În valuri, cereşti triluri se revărsau în aer
Şi pline de dulci momiri erau cântecele lor:
"Oh, rămâi, rămâi cu noi, mândrie-a Eladei! Rămâi cu noi, Ulise!
Curmă-ţi călătoria şi-ascultă-ne aleanul!
Binecuvântat e omul căruia-i este hărăzit să ne-audă glasul,
Cântecul luminează sufletul şi farmecă urechea!

Vino! Deschideţi sufletul în torentele a mii de desfătări!
Vino! Primeşte-nţelepciune de la cei mai înţelepţi dintre-nţelepţi!
Noi îi ştim bine pe toţi regii cu măreţ renume
Câştigat la Troia pe câmpurile faimei
Şi nu ni-i străin niciunul dintre lucrurile strălucitoare.
Vino! Primeşte-nţelepciune de la cei mai înţelepţi dintre-nţelepţi!"
Astfel de triluri îmbietoare se-alintau deasupra mării;
Sufletul meu îşi ia zborul, cedând în faţa acelor chemări din paradis;
Fac semne – încerc în zadar să mă eliberez din funii;
Impetuos vâslesc coechipierii mei, nava săgetează apele albastre.

M-au mai legat c-un rând de funii, înteţind bătaia vâslelor în unde,
Până când, uşor-uşor, cântecele s-au pierdut în depărtare;
Atunci, deja departe de-acel ţărm primejdios,
Mi-au scos ceara din urechi şi de catarg m-au dezlegat.

poezie de Homer, secolul al IX -lea î.e.n., traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nava vieţii

Nava vieţii, nava vieţii
Mi s-a frânt.
Am avut catarg prea tânăr,
A fost vânt -
Nu-mi zâmbeşte de departe
Nici un far,
Vânturile tot mai aspre-mi par.
Şi răcneşte marea vieţii,
Valurile mii...
Dimineaţă a credinţii
Nu mai vii?...

poezie celebră de Emil Isac
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

La hotarul timpului

- Adu-mi cerul mai aproape
Noaptea asta şi rămâi
Să călătorim pe ape,
Cel din urmă, cel dintâi

Vis al meu, ignoră-mi vina
De-a mă fi pierdut în larg,
Însă fără de lumina
Ce-ai legat-o de catarg

N-aş putea străbate gândul.
Vino, să întindem iar
Pânzele, când trece vântul
Spre al timpului hotar!

- Cerul meu la tine-n palmă,
Un ocean fără sfârşit,
Marea niciodată calmă
Şi un ciob de infinit

Le-om străbate cu privirea
Navigând spre zări, apoi,
Vom afla alcătuirea
Timpului ce după noi

O s-alerge, dar departe
Ne vom pierde. Vino-n larg,
Pe o pagină de carte,
Să-ţi leg stele de catarg!

poezie de Ioan Grigoraş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce te-ai rătăcit, iubire?

Uşile mele sunt deschise, dar nu te vreau în amintiri;
Cu lacrima, străjer te-aşteaptă, tăcutele mele iubiri.
De ce te-ai rătăcit, iubire? Cum te-ai pierdut oare, pe drum?
Vino, grăbeşte-te, că altfel, iubirea se transformă-n fum.

De când îmi scri, nu mai am somn, în mreje, iute, tu m-ai prins.
Vino, minune, să ardem în flăcări, că flăcările nu s-au stins.
Te-aştept, vino din depărtări, chiar dacă se pornesc furtuni,
Te-aştept cu uşile deschise, în sufletul tău să mă aduni.

Vino, dă-mi drept la fericire, să-ngropăm vechile dureri
Să ne găsim identitatea. Oare, tu, nu asta-mi ceri?
Atunci când valurile vieţii, m-au doborât, m-au rătăcit,
Din ochii mei, lacrimi au curs, însă, acum, tu le-ai oprit,

Vino, ia-mă de mână, du-mă iubite-n alte emisfere,
Să trecem pragurile toate, de la tristeţe la plăcere.
Uşile mele sunt deschise, coridoarele nu-s pustii.
Sufletul meu te aşteaptă, oricând alăturea să-mi fii.

Spui că eşti călător prin mine şi nu ai unde să te-ascunzi?
De ce să fi un călător? Vreau cu dragoste să-mi răspunzi.
Uşile mele sunt deschise şi te primesc la mine-n gând,
Mireasma trupului-ţi-ofer, la toate visele pe rând.

poezie de Georgeta Nedelcu (9 februarie 2009)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă pe ocean, pe val

O viaţă pe ocean, pe val,
O casă legănată pe-abisul de sidef,
Unde apa se-înalţă şi recade muzical,
Iar vânturile o ţin tot într-un chef!

Şoim în colivie, mai am doar un dor mare
Pe acest ţărm gri, acelaşi mereu, mereu:
Redaţi-mi gustul şi sarea mării sclipind în soare,
Pulberea stropilor, pasărea furtunii în plonjeu!

Pe punte iarăşi, stăpân pe mare şi pe vânt,
Pe velierul meu mai iute decât toate:
Sus pânzele! Adio, adio, tu, pământ!
Negurile rămân în pupa, undeva departe.

În spuma albă ne-înfigem cu-întreg curajul,
Albatroşi eliberaţi, spre geana zării –
Asemeni lor, ne vom găsi sălaşul
În singurătăţile din largul mării.

Pământul este demult pierdut vederii,
Norii au început deja să se încrunte;
Dar, cu nava zdravănă şi bravi coechipierii,
Noi spunem, să vină furtuna să ne-înfrunte!

Cântecul din inima noastră trebuie să fie,
Când vântul şi-apele aiurează sub cerul de cleştar,
O casă pe mare, unde imense talazuri bântuie!
O viaţă pe ocean, pe val!

poezie de Epes Sargent, 1813–1880, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am legat...

Am legat copacii la ochi
Cu o basma verde
Si le-am spus sa ma gaseasca.

Si copacii m-au gasit imediat
Cu un hohot de frunze.

Am legat pasarile la ochi
Cu-o basma de nori
Si le-am spus sa ma gaseasca.

Si pasarile m-au gasit
Cu un cantec.

Am legat tristetea la ochi
Cu un zambet,
Si tristetea m-a gasit a doua zi
Intr-o iubire.

Am legat soarele la ochi
Cu noptile mele
Si i-am spus sa ma gasesca.

Esti acolo, a zis soarele,
Dupa timpul acela,
Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Si toate sentimentele
Pe care am incercat sa le leg
La ochi.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de CristiB.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doctorul Gabriel: Sufletele pot fi speriate, atunci când ies; poate pentru că le îngrozeşte trupul slăbit, neputincios sau condamnat la suferinţă. Odată eliberate de trup, se simt absolvite şi de destinul legat de acel trup, şi de suferinţă; iar ele, de acolo, de sus, pot lesne vedea cum omul e legat de destinul său ca un condamnat, în cătuşe. Atunci, sufletele nu mai vor să revină în trup. Aşa cum trupul e legat de destin, la fel şi sufletul e legat de trup. Sufletul, întotdeauna, va dori o viaţă mai bună trupului său. Deci şi pentru el, destinul va fi unul mai fericit.

replică din romanul Ambroise de Doina Postolachi (iulie 2017)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate... continuare

Am adormit şi am uitat
de unde am venit aici,
cred că am plâns cu lacrimi mici
de-acolo de-unde am plecat.

O să adorm cândva şi-aici
şi voi fi sigur dezlegat,
de ceea ce mă simt legat
cu funii pline de sclipici

Voi păşi în altă lume
şi nu voi şti ce am visat,
să rostesc făcând şi glume

Voi fi din neguri luminat
fără umbrele postume
şi de alt soare încântat.

sonet de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atracţie fatală

Eram un flăcăiandru la prima îmbarcare,
M-au numit mus şi a doua zi-am ieşit pe mare...

Io-ho-ho, mardeiaşii mei, trageţi tare!

Deşi nava abia trecuse dincolo de far,
Genunchii-mi tremurau, faţa-mi era de-un gri-murdar;

M-am târât până la căpitan şi, plângând ca idiotul,
L-am implorat să mă debarce-odată cu pilotul,
Pentru-a ajunge cu pilotina cât mai iute pe uscat,
Acolo unde pământul sub talpa omului stă nemişcat.

Căpitanul a râs în hohote şi-a strigat în gura mare,
"De-acum, băiete, până la moarte te vei legăna pe mare;
Ei îi aparţinem toţi – fulgii de spumă şi bolta cea albastră,
Vântul şi valurile – vei simţi curând că nava-i casa noastră."

Ajuns apoi timonier, am jurat cu mâna pe catarg
La fiecare voiaj că va fi ultimul pe care-l fac...
Făceam legământ după legământ, cu-ncredere şi cu curaj,
Că nu voi mai fi vreodată membrul niciunui echipaj...

Cum, zici că nava "Castelul" va părăsi-n curând acest port
Cu destinaţia Puget Sound? E vreun post vacant la bord?.
"Eşti bătrân!"... Dar cunosc marea bine, nu-s un veleitar...
Am auzit că pe "Bătrânul" e nevoie de bucătar!...

Da, pot pentru douăj de-oameni pune masa şi găti...
Nu-i aşa că, lăudat fie Domnul, mă puteţi încă folosi?...
Oh, mi-au mai rămas puţini ani de trăit sub soare
Şi-acolo vreau să mor şi să fiu înmormântat – în mare!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru cea nenumită (III)

A trecut mult timp înainte să-o fi întâlnit,
Dar încă şi mai mult de când ne-am despărţit;
Vântul de est este deja aici şi o sută de flori s-au ofilit,
Şi viermii de mătase de astă primăvară vor ţese până când vor muri,
Şi în fiecare noapte lumânările vor plânge fitilul ars.
Dimineţile,-n oglindă, ea vede cum norii părului iau alte culori –
Totuşi, seară de seară, îndrăzneşte să sfideze lumina rece-a lunii cu cântecele ei.
... Munţii Vrăjiţi nu sunt prea departe de ea;
O, păsări albastre, ascultaţi! – Aduceţi la urechea mea tot ce spune!

poezie de Li Shangyin, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un Ulise modern

De un catarg a fost legat
Ulise-n cântec de sirene:
Băsescu încă e-n palat,
Acum se leagă de... Antene.

epigramă de Valentin David
Adăugat de Valentin David
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două nave

Cum stau lângă cruce pe piscul solitar, ţărmului avanpost,
Admirând maiestuoasa regină a lumii noastre, marea,
În penumbra-ntunecată a muntelui o navă stă la adăpost,
Iar alta navighează tăindu-şi cu prova-n talazuri cărarea:

Una se-avântă cu aripi albe-ntr-o cursă de mare-anvergură,
Cu flamura şi velele vibrând extatic deasupra undelor marine;
Alta, la umbră, cu pânzele strânse,-i legată de-o gemandură –
Nava care m-aşteaptă pe mine.

Dar, iată! Eu îi pot vedea Porţii coloanele sclipitoare
În zarea luminoasă unde norii întunecaţi se sparg
Şi-aud dinspre nava care-abandonează golful, în depărtare,
Cântecul voios al marinarilor la gabie, sus pe catarg.

Iar acum, mă gândesc la urmele radiante care-au adus
Consolare pe Marea Galileii bătută de furtuni haine –
Şi-aştept semnalul sifleei pentru-mbarcare, la apus,
Pe nava care m-aşteaptă pe mine.

*15 August – Sf. Maria – Ziua Marinei Române

poezie de Francis Bret Harte, 1836-1902, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragă muză

Dragă muză dă-mi un semn:
Un catarg de disperare
Face pasărea să zboare
De pe un copac nedemn

Vino muză şi veghează
Turnul meu de ametist
Te-am visat. Am plâns. Sunt trist
N-am o inimă vitează!

Te-am visat şi tot mai cred
Că mă mângâiai dormind
Floare albă de pe grind,
Ca iubirea lui Tancred

Vino rază de argint
Ca regina suverană
Pune-mi tu balsam pe rană
Şi pe lacrimi, un alint

Vino frunză de omăt
În chilia mea stingher
Cu petalele-ţi de ger
Să dăm timpul îndărăt

Deschid geamul: doar un gol
Nu ştiu cine mi te fură
Parcă sunt legat la gură
Şi zvârlit într-un atol!

poezie de Ion Untaru din Scara interioară (2007)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doină pentru sufletul meu

mai îndură-te de mine Dumnezeule Doamne
împovărată sunt de batrâneţe şi de vremi
vreau să mă scutur ca arborii de toamne
să fiu pregătită atunci când mă chemi.

atunci când am căzut mereu m-ai ridicat
mai sus decât eu mi-am putut imagina
cu mii şi sute de splendori m-ai fermecat
curcubee, scumpe ploi mi-au spălat paragina.

uneori m-ai făcut să simt că am aripi
că pot zbura şi eu între pământ şi cer
ca păsările libere, m-au învăţat a ciripi
şi m-au însoţit cu triluri prin raiul prosper.

cu spiritul credinţei cred că nu voi risipi
iertările, învăţăturile pe care ţi le cer.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturia de credinţă a unui marinar

Cât voi mai naviga pe marea care-n valuri mari zvâcneşte
Credinţa mea nu se va micşora, o, Doamne, ci va creşte;
Cât deasupra capului se rotesc stelele, cereşti rubine,
Oştiri strălucitoare, eu îmi voi aminti mereu de Tine.

Am văzut o zi oameni vii, cu inimă generoasă şi suflet mare,
Şi-a doua zi s-au dus, fără împărtăşanie sau binecuvântare,
În locul nevăzut, unde vom merge toţi când clipa-aceea vine –
Iar, Doamne, bunătatea şi toate darurile tale le ştiu bine...

Necredincios par celor care nu mă ştiu, nu-mi cunosc miezul,
Ei nu văd cum în fiecare seară eu spun Crezul
În vâltoarea mareei care se avântă galopând spre zare,
Spre vestul nesfârşit unde seara soarele se prăbuşeşte-n mare;

Mă gândesc în orele de veghe, în carturile lungi de noapte,
La acele lucruri care nu pot fi vândute, nici cumpărate,
Lucruri nepreţuite, rare; nu iau în deşert sus pe catarg
Atotputernicia Ta, când valurile pe punte violent se sparg:

Rugăciunea şi credinţa marinarilor nu scad, ci mereu cresc,
Doamne, Dumnezeul meu, atât cât navele pe mări plutesc.

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plecarea flotelor

Primăvara-i de-acum în oraş iarăşi,
De-acum vântul e deja sus în copaci,
După ce-au iernat pe ţărm, i-s mării tovarăşi –
De neînvins dorinţa – şi navă şi cârmaci.

Molate, coborâte de pe docuri, rând pe rând,
Alunecă printre balizele din port, în volte sinuoase,
Îndreptându-se spre orizont până când
Se pierd în vîrtejurile mareei joase.

Una câte una sau două câte două
Se pierd după cotul şenalului pe înserate,
Plutind spre marea bleu sub luna nouă,
Unde bat vânturile cele mari, sărate;

Întocmite de multe mâini, cu multă măiestrie,
Fiecare cusătură-a velei de-abia aşteaptă
Să vibreze-n vântul de dincolo de copastie,
Deasupra oceanului, gata de-o-îndrăzneaţă faptă.

Cine, bărbat sau copil, a văzut vreodată
Marea-n argint şi-n aur smălţuită
Şi n-a simţit imboldul să urmeze, neastâmpărată,
Chemarea sângelui, fierbintea lui ispită?

Cine-ar putea sta-închis în casă,
Acum când vântul pe străzi umblă hoinar,
Când se-aude bătaia vâslelor, melodioasă,
Şi velele sclipesc în lumina albă-a unui far?

Primăvara-i de-acum în oraş iarăşi,
Cine n-ar vrea să fie-acum pe mare fugaci,
Când, după-o iarnă pe ţărm, i-s mării tovarăşi –
De neînvins dorinţa – şi navă şi cârmaci?

poezie de Bliss Carman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din mare

Stăteam lângă gura sobei singură,-ntr-o sură-negurare:
Auzeam cum ţârâie ploaia şi furtuna vântură suspine,
Cineva a deschis uşa şi s-a apropiat de mine –
Băiatul meu, băiatul meu demult dispărut pe mare.

A tras zăvorul, n-a scos nicio vorbă şi nici n-a oftat:
A apăsat clanţa, a intrat şi lângă căminul cald s-a aciuat.
Bălării ude i-atârnau din călcâie până pe fruntea-naltă,
Iar pe duşumea picurau stropi de apă sărată.

A spus: "Deşi nu-i voi mai revedea niciodată acestui foc vâlvătaia,
Nu plânge mamă, mă dor lacrimile tale curgând ca toamna ploaia.
Undeva deasupra oaselor mele vârtejul valurilor e înalt nespus,
Pentru că trupul meu îi aparţine mării, iar sufletul lui Isus.

Isus care le-a cerut celor din breasla pescărească să-L urmeze,
Care-a ogoit furtuna când luna şi stelele-ncetaseră să lumineze,
Isus care-a mers pe valurile-nalte ale Galileii senin şi liniştit
Mi-a salvat sufletul pierdut din abisul mării îngheţat cumplit.

O, la mii de metri jos sub ape oasele mele-s albe ca zăpada:
Dar sufletul meu, de El salvat, e tânăr şi verde cum e zada:
Nu plânge că valurile şi vânturile bat deasupra mea, acolo sus,
Pentru că trupul meu îi aparţine mării, iar sufletul lui Isus".

poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inima a suferit

La poarta ta acum eu am venit
Poarta grea de lemn este-nchisă
Cu piciorul gol în lemn am bătut
Eu nu mă las uşor de ea învinsă

Şi aud cum dorul plânge-n tine
Iubire sufletul îl ţii legat închis
Oftatul din greu răzbate la mine
Tremură un vis, poarta a deschis

Drumul, oboseala mă cuprinde
Te văd în vis cum te ascunzi
Esti mândru, suferi fără mine
Nu am să pot, nu voi mai veni

Dă-i drumul liber sufletului
Să-l pot îmbrăţişa intrând în el
Lasă-i libertatea inimii traiului
Vino, fără mândrie, pasul uşurel

De mă vei căuta, nu mă vei găsi
Căci inima a suferit, mi-a obosit
Linistea îşi găseşte, mă va părăsi
Sufletul ajunge în raiul mult dorit

Mă cheamă îngerii în corul lor
Rămâi cu bine, dragule destin
Căci vine timpul ca să zbor
Stelele toate mă invitată la festin

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ulise

Cu greu ar putut fi considerat un model al timpului său:
atât Circe, cât şi Calypso l-au avut la pat
fără mari eforturi, la fel tinerele sclave
care alinau rănile pe şesurile din jurul Troiei.

Un asemenea om n-avea cum să rateze
sirenele. După ce a trecut de ele,
încă legat de catarg, el ridica nepăsător din umeri,
urmărindu-le cum săreau de pe stânci şi cum,
într-o isterie-a eşecului, cădeau în apele verzi.

Şi cine altul dacă nu Ulise, îndeajuns de viclean,
ar fi îndrăznit şi reuşit să flirteze peste tot, pentru ca apoi, prin fraudă,
să-şi atribuie reputaţia de om care-şi iubeşte căminul?
Să laşi în urma ta un siaj de inimi frânte
şi, scăpat teafăr dintre ruine, să te prezinţi posterităţii
drept soţul trist căruia dorul de iubita lui, Penelopa,
i-a fost pretutindeni călăuza care i-a arătat drumul spre casă?

poezie de Michael Cayley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetele trag de remorca prova

O navă la tropice pe marea-n spume, cu cer senin deasupra,
Cu velele întinse de alizeul sprinţar suflând din pupa;
Stâncile din jur sunt viscolite de pulberea stropilor de mare,
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare..."

Şi, iată, "Trageţi, fetelor, cu toată puterea, continuu,
Polly şi Dolly şi Sally şi Sue –
Mame şi surori şi iubite, hai, toate,
Trageţi... trageţi până la capăt, cât de tare se poate!"

Aleargă cu şaişpe noduri spre nord, sprintenă şi sigură,
Cu vântul intrând în velele zburător şi cu un os în gură*;
Cu un siaj ca scocul morii, nava rulează-n grabă mare,
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!

Pe dunetă, în miezul zilei, Căpitanul priveşte peste copastie,
Se foieşte de colo până colo şi fluieră o melodie,
Apoi pune deoparte sextantul şi spune-n gura mare:
"Azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!"

"Am avut parte de navluri şi de marfă la potrivit soroc
De cereale şi de cherestea, şi de mult, mult noroc.
Nitraţi pentru Taltal şi pentru Bombay orez cu bobul mare,
Dar azi fetele trag de remorca prova, frăţioare."

"A navigat încărcată la pescaj maxim, a ocolit capul Horn,
A rătăcit în ceaţă printre sloiuri, lovită de-al tempestelor harpon;
La latitudinea cailor* a plutit nemişcată, arsă nemilos de soare,
Dar azi fetele trag de remorca prova, frăţioare."

Ascultaţi cum cântă Vânturile Permanente* răsunătoare,
Voioase cântece marinăreşti în velele albe, nemuritoare,
O, ascultaţi cum fluieră fungile şi straiurile-a sărbătoare,
"Azi fetele trag de remorca prova, frăţioare!"

Iată! Se vede gura Canalului, iar pe mal mulţime de norod,
Uralele urcă până la cer când parâma remorcherului e la bord –
"Volta", strigă ofiţerul – apoi, plata pentru paişpe luni pe mare –
Pentru că azi fetele trag de remorca prova, frăţioare..."

"Haideţi, trageţi, fetelor, cu toată puterea, continuu,
Polly şi Dolly şi Sally şi Sue –
Mame şi surori şi iubite, hai, toate,
Trageţi... trageţi până la capăt, cât de tare se poate!"

*O veche credinţă a marinarilor din epoca navelor cu pânze era aceea că atunci când un velier se îndrepta spre casă, după multe luni petrecute pe mare, căpătând un important plus de viteză în zona unde bat alizeele permanente, asta se datora faptului că fetele de acasă... "trag de remorca prova".

* Un os în gură – referire la bompresul navei.

* Latitudinea Cailor – latitudini subtropicale între 30 şi 35 de grade la nord sau la sud de ecuator. În acel areal lipsit de vânt navele pierdeau mult timp din lipsa elementului propulsor, vântul, fiind nevoite să arunce o parte din marfă peste bord pentru a uşura nava şi, implicit, pentru a reduce pescajul; se aruncau în mare până şi caii, cărora, altă durere de cap, nu mai aveau de unde să le fie asigurată apa necesară.

* Vânturile de vest (predominante ~ dominante) – bat constant, tot timpul anului, între latitudinele de 35-65 de grade nord/sud.

*Poemul a fost pus pe muzică de Alan Fitzsimmons, Bob Zentz, etc

poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!