Nu era nici un drum de sanie, dar se făcu în grabă: talpa săniilor nu se cufunda în zăpada îngheţată, ci luneca pe deasupra ei. În schimb vitele trebuiră potcovite. Zile în şir răsunară cele trei făurişti din sat, cântecul ciocanului ţiuia ascuţit în văzduh. Pe uliţele mai umblate de sănii se iviră dungi albastre, care străluceau în razele pizişe ale soarelui cu dinţi, încât îţi luau vederea. Era lunecuşul lăsat de tălpile late de lemn, care nuerau ferecate cu rafuri de fier, şi care, la cotituri, se întoroiau, părând că vreau să se învârtă înjurul lor.

Ion Agârbiceanu în La săniuş
Adăugat de Elita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uliţele satului s-au ridicat, astupând şi pâraie şi şanturi si podeţele de la intrarea curţilor: nici nu mai semănau a uliţe, ci a fâşii late de câmpie acoperite de covorul alb şi gros. Toate casele din sat par mai mici – ca şi când s-ar fi cufundat – şi au căzut într-un somn adânc sub acoperişurile grele de zăpadă, cu straşinile mai aproape de pământ.

Ion Agârbiceanu în La săniuş
Adăugat de Elita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul se înălţase tare deasupra satului, şi din hoarnele ce ieşeau prin acoperişurile albe se înălţau suluri drepte de fum. Nu mişca nimic în văzduh. Vânturile, după ce spulberaseră câteva zile zăpada, ridicând troiene lungi şi înalte, ca nişte întărituri ale iernii, semistuiră undeva după orizont.

Ion Agârbiceanu în La săniuş
Adăugat de Elita
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar bătrân şi o păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa. Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile încetau a paşte când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână; iară Lăptiţa, cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr moale ca lâna mieluşeilor, era frumoasă — mai frumoasă decât surorile sale împreună — frumoasă cum numai dânsa era. Într-o zi de vară, când razele soarelui erau mai stâmpărate, cele trei surori se duseră ca să culeagă căpşune în marginea codrilor. Pe când ele culegeau căpşunele, îndată se aude un şir de tropote, ca şi când ar veni şi s-ar apropia o ceată de călăreţi. Era cine era: era tocmai feciorul împăratului, venind ca să meargă cu prietenii şi cu curtenii săi la vânat. Tot voinici frumoşi, crescuţi în şeile cailor, dar cel mai frumos şi pe cel mai înfocat armăsar era... cine altul putea să fie?... Făt-Voinic, feciorul de împărat. Focul cailor se stâmpără în zărirea celor trei surori şi călăreţii deteră în pas mai încetişor, până ce, veniţi şi sosiţi, se simţiră duşi.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aruncarea ciocanului

efectuată defect după spusele vecinului
care privea geamul când mâna ta îşi ţinea
capul cu trei degete nu era floarea bătută
nici un cui strâmb lovit cu o revelaţie
filosofică
când ciocanul loveşte degetele cu spor
la supărare practică aruncarea ciocanului
între perdele albe era sticla care cedează
repede
ai vrea să cauţi soluţia de cusut sticla
adunată de o mătură cu perii de plastic
de preferat albaştri trecuţi sub anonimat

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O sanie — atâta îi trebuie omului şi iar e om. Numai să-i faci o sanie pe care au visat-o toţi lemnarii de pe lume câţi au fost, o sanie pentru care şi cel de sama ta ţi-ar zice bade; o sanie care ar plânge după drum şi drumul după dânsa.

Ion Druţă în Sania
Adăugat de Illy
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetiţa se ducea în fiecare zi la cimitir şi plângea amar la mormântul maică-sii. Când veni iarna, zăpada se aşternu ca o maramă albă peste mormânt, iar în primăvară, când razele soarelui o topiră, omul îşi luă altă nevastă. Femeia asta de-a doua îşi aduse în casă cele două fete pe care le avea. Fetele, nu-i vorbă, erau frumoase, dar pe cât de luminos le era chipul, pe atât de întunecat şi plin de răutate le era sufletul. Pentru fata cea vitregă începură a curge, de-aci înainte, zile pline de amărăciune.

Fraţii Grimm în Cenuşăreasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vântul părea că nu mai bate, nu mai mişca nici o buruiană uscată, dar era încă viu şi ardea obrajii
tineri, ca o flacără nevăzut de subţire.
Câteva zile soarele nu se arătă din bolta sură şi neclintită. în lumea aceea mohorâtă, nu-i venea
nici unui fecior de la coarnele plugului să cânte; întinderile — lanurile, luncile, dealurile — păreau, nu
ştiu cum, ca de fier. Parcă toate răsuflau încă a iarnă.

Ion Agârbiceanu în File din cartea naturii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tânăra doctoriţă se apropie de director. Era emoţionată, dar nici nu se putea altfel. Directorul, sobru, solemn, îi "împodobi" uniforma; numărul bulinuţelor aurii care reveneau medicului echipajului era tot patru. Deci, patru astfel de bulinuţe străluciră în curând pe reverul hainei doctoriţei, în razele necruţătoare ale soarelui, care nu părea dispus să apună, de parcă dorea să asiste la eveniment. Evident, Stela primi şi ea felicitările de rigoare din partea directorului, cu care dădu mai apoi mâna, după care şi cu ceilalţi. Când reveni la locul ei, auzi explicaţiile pe care tot directorul le oferea, despre ea...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Intră în pădure. Nu se uita nici la iarba cea verde şi frumoasă ce-i mângâia picioarele, nu voia să asculte nici la păsărelele ce ciripeau de te asurzea, nu căuta nici la floricelele ce se ascundeau prin desişurile crângurilor, ci mergea dibuind prin pădure. Ea băgase de seamă că aceasta trebuie să fie pădurea în care locuia bărbatul său, după semnele ce-i spusese muma Vântului. Trei zile şi trei nopţi orbăcăi prin pădure şi nu putu afla nimic. Atât de mult era ruptă de osteneală, încât căzu şi rămase acolo o zi ş-o noapte fără să se mişte, fără să bea şi să mănânce ceva. În cele mai de pe urmă, îşi puse toate puterile, se sculă, şi aşa, şovăind, cercă să umble sprijinindu-se în toiagul său, dară îi fu cu neputinţă, căci şi acesta se tocise, încât nu mai era de nici o trebuinţă. Însă de mila copilului, care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului, pe care îl căuta cu credinţă la Dumnezeu, porni aşa cum putu. Nu mai făcu zece paşi şi zări către un desiş un fel de casă precum îi spusese muma Vântului. Porni într-acolo şi abia, abia ajunse. Acea casă n-avea nici ferestre, nici uşă. Pasămite uşa era pe dasupra. Îi dete ocol. Scară nu era. Ce să facă? Voia să intre.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi amintesc de autobuzele de pe vremuri, în care te urcai după posibilităţi: fie "prin spate" şi atunci avansai "înainte", dar numai după ce taxatoarea îţi elibera bilet, fie "prin faţă" şi atunci erai nevoit să avansezi "înapoi", contra curentului, ceea ce era mult mai greu. Cei mai pirpirii sau mai slăbuţi nu reuşeau să avenseze în nici o direcţie, caz în care se aplica metoda datului din mână în mână a banilor în vederea obţinerii tichetului de drum. Erau şi situaţii excepţionale, când înghesuiala era aşa de mare, încât simpla ridicare a mâinii purtătoare de creiţari devenea imposibilă, iar bieţii călători se vedeau puşi în situaţia de a călători fraudulos, lucru de altfel trecut cu vederea de controlorul care ar fi reuşit, prin cine ştie ce manevră dibace, să se urce şi el în autobuzul devenit cutie de conserve.

Mihail Mataringa (15 ianuarie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Multă vorbă nu se mai făcu. Feciorul de împărat văzu cu ochii, şi asta era destul. Lăptiţa nu şi-a ţinut vorba, şi acuma nu rămase decât să-şi ajungă pedeapsa. Feciorul de împărat n-avu încotro, îşi călcă pe inimă şi porunci să o îngroape în pământ până la sânişori, rămânând aşa în ochii lumii, pentru ca să se ştie ce e aceea când cineva cutează să înşele pe un fecior de împărat. Într-altă zi, apoi, se făcu pe gândul vitregei. Feciorul de împărat se cunună a doua oară şi iarăşi răsunară veseliile de nuntă trei zile şi trei nopţi. Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe faptă nedreaptă! Cei doi feţi-frumoşi nu aflau odihnă în pământ. În locul în care erau îngropaţi crescură doi paltini frumoşi. Când vitrega îi văzu crescând, porunci ca să-i stârpească din rădăcină.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ajunsesem în sfârşit la marginea pădurii, care era, fără îndoială, unul dintre cele mai frumoase colţuri ale nemărginitului domeniu al căpitanului Nemo. El o socotea proprietatea sa, luându-şi asupra ei aceleaşi drepturi pe care le aveau primii oameni în cele dintâi zile ale lumii. De altfel, cine s-ar fi putut gândi să-şi însuşească aceste domenii din fundul mărilor? Ce alt pionier mai îndrăzneţ ar fi venit, cu toporul în mână, să taie drum prin tufişurile întunecate de acolo?

Jules Verne în 20.000 de leghe sub mări
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâmplarea

vreau să alung din gând

întâmplarea tristă a copilăriei

dintr-un sat de munte

pe care l-am lăsat în urmă,

cu pasi grei mi-am îndepărtat privirea

de la chipul grav

al pădurarului văduv

a cărui consoartă în flacări şi-a găsit sfârşitul,

era veselă femeia, harnică, gospodină aleasă

între ea şi astru părea a fi o idilă

era mândră de grădina sa încât razele lui o mângâiau,

ea pornită a fost deodată

rufe ca să spele

dar nu oricum ci cu benzina lângă plita încinsă

într-o bucătărie de vară toată din lemn,

însă neatenţia, o scânteia a scapăt din sobă

şi iute focul s-a înălţat,

ardeau hainele, îi ardea părul
spasmele cuprindeau trupul
strigatul puternic stăpânea văzduhul
însăşi soarele s-a întristat şi de grabă s-a ascuns,

eu prunc priveam cu groază

pădurarul nu avea apă şi încremenit alerga să stingă

ce nu se putea,

arunca asupra ei pături şi nisip

dar degeaba focul se întindea trupul femeii nu se mai mişca,

disperarea se clădea în jur ca o temelie fără de cătare,

plângeam mărunt ascuns în tacere ce puteam să fac?

în suflet port tăişul ca de cuţit al întâmplării

înfipt adânc de cumplita moarte a primului om văzută de mine

scriu cu gând curat fapta să o uit dar să o şterg este greu are urme adânci.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era odată un vrăjitor răutăcios, care a făcut o oglindă, dar nu era o oglindă ca toate oglinzile, fiindcă tot ce era mai frumos şi bun dacă se oglindea în ea aproape că nici nu se vedea, în schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindă foarte limpede şi chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase privelişti în oglindă parcă erau spanac fiert şi cei mai buni oameni erau în oglindă urâcioşi sau şedeau cu capu-n jos. Feţele lor erau aşa de schimonosite că nu le puteai cunoaşte şi dacă, de pildă, cineva, care avea o alunică pe obraz, se uita în oglindă, alunica creştea şi îi acoperea tot obrazul ca o pată neagră.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Papilele universului

Papilele gustative ale universului
Şi-au definit rolul de nuntaşi ai pământului.
Lăute de stele s-au aliniat,
Timpul inima ne-a înjunghiat...
Goi, scurşi de cuvinte,
Doar naşterea ne-o mai aducem aminte.
Şi timpul în care,
Vânturi şi ploi,
Ne alergau prin ghiozdane.
Ne amintim de gutuile coapte
Şi de frunzele moarte –
Lumânări pe care noaptea le-a lăsat
Să ardă mocnit
Pe treptele timpului-schit.
Acum, E-uri şi vise se ngrăădesc
La poarta unui alt univers.
Am uitat de strugurii copţi,
De curcubeul pe care
Ploaia îl desena,
Cât noi alergam cu tălpile goale...
Penitenciarul tăcerii
Ne-a mecanizat sufletul,
Nu ne mai luminează cuvintele,
Nici arta, nici cântecul.
Era banilor e tot mai pregnantă...
Mâncăm mere de hârtie şi ciocolată...
Sărbătorile sunt mimate, din casă,
Nu mai chemăm să ne cânte
Colindătorii, în casă...
Am făcut altar propriei morţi,
Iar crucile atârnă mai grele,
Nu peste umeri,
Ci peste visele mele.
Salvaţi-mă dn strânsoarea tăcerii,
Până nu va fi prea târziu!
Cu voi vreau să fiu!
Vreau, cu mine să fiţi!
Să rătăcim în trecut,
Spre al bunilor mei început...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-au oprit la o căsuţă care era tare sărăcăcioasă; acoperişul atârna până aproape de pământ şi uşa era aşa de joasă că trebuia să intri şi să ieşi pe brânci. În căsuţă nu era decât o laponă bătrână, care stătea lângă o lampă, ardea cu untură de focă şi pe care fierbea nişte peşte. Renul i-a spus babei tot ce se întâmplase cu Gretchen, dar mai întâi a povestit ce i se întâmplase lui, pentru că asta i se părea lucru mai de seamă, iar Gretchen era aşa de îngheţată că nici nu putea vorbi.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ea făcu din ramurile unui copaci un leagăn în care îşi punea copilul ziua; iară noaptea nu-l depărta de la sânul ei, şi, pentru scăldătoare, se ducea la vadul de la albia unui pârâiaş ce curgea p-aproape d-acolo. Acoperământ le era cerul cu stelele; tovarăş de jucării copilului îi era florile câmpului, paserile cerului, flutureii şi gângăniile. După ce se făcu mai măricel, mă-sa îl învăţă la vânat şi-i spunea cu lacrămile în ochi cum a fost ea crescută şi cum este nevoită să-l crească pe dânsul. Iară el asculta şi băga la cap toate cele ce îi spunea mă-sa. Mai mărindu-se el oleacă, începu a căta vânat mai pe departe de locuinţa lor. Iară într-una din zile zări un palat în depărtare. El îşi aduse aminte de cele ce îi spusese mă-sa despre palaturile tată-său şi i se păru că se cam aseamănă. Dete fuga şi spuse mă-sii ceea ce descoperise. A doua zi plecă cu mă-sa de mână şi, ajungând la acele palaturi, mumă-sa îi spuse că acelea nu sunt ale tatălui ei; dară că tot cam aşa sunt şi ale împăraţilor din lume.

Petre Ispirescu în Voinicul cel fără de tată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din toate preparativele voiajului, cea mai mare parte erau îndeplinite; în cele din urmă, reuşi să plătească şi chiria, ajutat fiind de cele două bătrâne raţe ale sale, şi care nici de astă dată nu-l lăsară să alerge la mila vecinilor. Singurul lucru ce îi cereau în schimb era să fie şi ele primite, cel puţin o oră pe zi, în camera sa de lucru, care exala un aşa de dulce şi îmbătător miros de ciurciuvele. Se sui în corabie.

începutul de la Plecarea în străinătate de Urmuz
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi puteam face un viitor făurindu-mă din toate piesele sparte pe care le aveam, ca sabia lui Siegfried din poveste. Viitorul era o ceaţă albă în care puteam să dispar nesemnalată de înfloriturile albastre şi aurii de tafta foşnitoare. Nu era nici o mamă care să mă ghideze.

citat din Astrid Magnussen
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din când în când

un membru al echipajului îi striga
ceva căpitanului în limba lor
ciudată pentru pasagerul special
iar el
căpitanul în ţinuta lui albă
lua puşca şi trăgea
într-o vietate minusculă
pe care numai ochii lui
şi ai marinarului care strigase
o putuseră deosebi printre umbrele
verzi şi albastre ale pădurii:
vreun pui de crocodil care stătea
întins nepăsător la soare
pe un buştean căzut în apă
lângă mal
sau vreun cormoran care stătea
nemişcat în urmărirea prăzii
în frunziş
pe la ora două căldura era insuportabilă
căpitanul înceta să mai citească
din cărţoiul lui gros
plesnea o muscă ţe-ţe cu pliciul
îşi ungea cu ulei arma
câteodată se aşeza la o masă
acoperită cu ziare vechi
şi scotea mărgele dintr-o cutie de lemn plină
cu mărgele de lemn
apoi se apuca să meşterească mătănii ieftine
luau masa şi serveau câteva pahare de whisky
se retrăgeau în cabinele
insuportabile din cauza căldurii
şi zăceau în paturi
nu putea fi vorba despre somn
picau în letargie câteva ceasuri

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!