Uliţele satului s-au ridicat, astupând şi pâraie şi şanturi si podeţele de la intrarea curţilor: nici nu mai semănau a uliţe, ci a fâşii late de câmpie acoperite de covorul alb şi gros. Toate casele din sat par mai mici – ca şi când s-ar fi cufundat – şi au căzut într-un somn adânc sub acoperişurile grele de zăpadă, cu straşinile mai aproape de pământ.

Ion Agârbiceanu în La săniuş
Adăugat de Elita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu era nici un drum de sanie, dar se făcu în grabă: talpa săniilor nu se cufunda în zăpada îngheţată, ci luneca pe deasupra ei. În schimb vitele trebuiră potcovite. Zile în şir răsunară cele trei făurişti din sat, cântecul ciocanului ţiuia ascuţit în văzduh. Pe uliţele mai umblate de sănii se iviră dungi albastre, care străluceau în razele pizişe ale soarelui cu dinţi, încât îţi luau vederea. Era lunecuşul lăsat de tălpile late de lemn, care nuerau ferecate cu rafuri de fier, şi care, la cotituri, se întoroiau, părând că vreau să se învârtă înjurul lor.

Ion Agârbiceanu în La săniuş
Adăugat de Elita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tablou de luna mai

S-a-mbrăcat în alb şi violet mălinul,
este luna mai, aproape jumătate,
înfăşat în capă roşie râde trandafirul,
văzând la geamuri tinere muşcate...

S-au întors din lunga lor peregrinare,
lăstuni şi rândunici să-şi caute cuibar,
după zboru-nalt, istovirea este mare
şi stau la sfat,... grămadă pe un par...

În zbor dezordonat, albine scânteiază,
sărută florile-n covorul din câmpie,
în zumzet, sub soarele de-amiază,
îşi duc grăbite prada dulce-n magazie...

poezie de Ioan Friciu (15 mai 2015)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul se înălţase tare deasupra satului, şi din hoarnele ce ieşeau prin acoperişurile albe se înălţau suluri drepte de fum. Nu mişca nimic în văzduh. Vânturile, după ce spulberaseră câteva zile zăpada, ridicând troiene lungi şi înalte, ca nişte întărituri ale iernii, semistuiră undeva după orizont.

Ion Agârbiceanu în La săniuş
Adăugat de Elita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul comunal

Uliţe şi drumuri comunale,
Ordonate în stilul românesc,
Cu căsuţe vechi, patriarhale,
Clădite-n stilul pitoresc.

Locuite sunt o droaie,
Dar mai sunt şi părăsite,
Viaţa a fost şi e greoaie,
Cu fabuloasele ispite.

Înşirate pe uliţe,
Într-un mediu policrom,
Zburdau băieţei, fetiţe,
Azi absenteismul e enorm.

Uliţele depopulate...

rondel de Mircea Ursei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zăpada, rămâne în amintire, vis

"Scoală-te, copile
e prima ta zăpadă."
Cu gingăşie m-a cuprins în braţe
m-a sărutat, aşteptându-mă la geam.
Alb, alb, alb...
Din cer cădeau steluţe albe,
pluteau şi parcă se jucau,
cu mâinile întinse
vroiam să le cuprind.
Pe uliţe, cete de copii
se bat cu bulgări de zăpadă.
"Când vei mai creşte
te vei juca şi tu ca ei."

Şi firul visului se rupe
de ritmul sacadat
a unui ceas uitat de timp.
Cu paşi înceţi şi grei
m-apropii de fereastra prăfuită,
un soare blând şi iubitor
pofteşte în odaie.
Cireşii din grădină
s-au îmbrăcat în văluri de mireasă,
logodna lor cu primăvara.

Sfios îmi şterg o lacrimă fierbinte,
se destramă în mine un cântec,
în zăpada copilului uitat,
zăpadă ce rămâne în amintire, vis.

poezie de Sorin George Vidoe din Hohotul Alb
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urme prin sat

Iarna pe la noi când vine,
Ninge grabnic, îndesat
Peste văile abrupte,
Peste casele din sat,

Peste mintea omenească,
Pe hârtiile ce scrim—
Cerne iarna versuri albe
Şi de alb ne mâzgălim.

Scrie peste arătură
Cu cerneală albă-n toc,
Însă noi cu firea slabă
Stăm în casă lângă foc,

Apoi urme pe zăpadă
Facem când pe străzi umblăm
Şi ne vede lumea-ntreagă
Cine şi a cui suntem.

Ne-am deprins cu praful verii,
Iar pe alb abea păşim
Facem pârtii până-n poartă
Şi de alb ne mâzgălim...

poezie de Mihai Ghidora (10 ianuarie 2017)
Adăugat de Mihai Ghidora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul satului

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E aşa de greu să urmăreşti de la zi la zi încordarea progresivă a ostilităţilor. Te trezeşti deodată încolţit din toate părţile, fără să ştii nici cum, nici când. Mici fapte răzleţe, mici gesturi fără însemnătate, mici ameninţări aruncate în vânt. Astăzi o ceartă în tramvai, mâine un articol de gazetă, poimâine un geam spart. Toate par întâmplătoare, fără legătură, pe jumătate glumeţe. Într-o bună dimineaţă, simţi că nu mai poţi respira. Ce este mai greu de înţeles e că nimeni, absolut nimeni nu are în povestea asta nici o vină.

Mihail Sebastian în De două mii de ani
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Seară rurală

Se uită soarele-napoi...
O fi pierdut ceva,
Sau, poate,
Aşteaptă-n deal vreun car cu boi,
Să-l plimbe şi prin alte sate
Cu gospodari şi holde mai bogate?...

În sat la noi,
Biserica, de veche ce era,
În anul când a fost cutremur de pământ
S-a prăbuşit cu turlele-n şosea,
Şi-azi casele - atâta cât mai sunt -
Par jucării
Pentru copii,
Iar plopii - coşuri negre de maşini
Ce-au treierat
Bucatele din sate
Pentru străini...

Prin curţi,
Găinile şi porcii s-au culcat,
Femeile au pus de mămăligă,
Iar oamenii s-au pus la sfat
Cu popa ce-a sosit într-o cotigă
De la oraş,
Unde-a schimbat sedilele de caş
Cu trei duzini de lumânări de ceară,
Că-n cimitir la noi ca-n orice sat,
Sunt îngropaţi şi trei flăcăi, morţi pentru
Ţară.

Dar unde-i soarele din deal?...
Parcă-aşteapta
Pe cineva...
Pesemne, că, gonit de lună,
Şi-a dat cu popa "noapte bună"
Şi-a scăpătat...

poezie celebră de Ion Minulescu din Strofe pentru faptele diverse (1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima ninsoare

A căzut şi cea dintâi zăpadă
Peste sufletele noastre reci
Ce alb se vede lumea într-o spadă
Privirea peste care-ai vrea să-ţi treci!

Genele ni s-au umplut de brumă
Promoroaca ne-a pătruns în păr
Şi dinţii noştri parcă sunt din spumă
Ce s-o topi la primul adevăr.

Pământul parcă nici nu mai respiră
Sub stratul alb de puritate dens
Îşi duce lumea un păcat imens
Şi la iertarea cerului aspiră;
S-a oprit ninsoarea ca la un impas
Aşteptând s-o-ntine primul nostru pas.

poezie de Ion Untaru din Condorul (2001)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poştaşul satului
mai dă bineţe
trecând
pe lângă
casele în paragină

gogyohka de Ion Cuzuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De 100 de mii de ori în această viaţă te-ai ridicat şi apoi ai căzut de la înălţime. Imaginează-ţi fiecare aşteptare avută care nu s-a îndeplinit. Te-ai ridicat la înălţimea entuziasmului şi ai căzut la loc în prăpastia depresiei şi a dezamăgirii. În relaţii de iubire, cu părinţi sau prieteni, în job sau afaceri, legat de sănătate, obiective, visuri şi suferinţe, de câte ori te-ai ridicat şi apoi ai căzut. Apoi te-ai ridicat din nou, apoi ai căzut din nou. Am putea spune că aproape e ca un ritm al vieţii. Ştii de ce face viaţa cu noi treaba asta? De ce ne ridică şi dă cu noi de pământ? Ca să ne trezim. Încearcă să-ţi imaginezi cum va fi viaţa ta atunci când te vei trezi şi imaginează-ţi cum e să ştii că acum doar dormi.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

(C) «Nefărtatul, văzând că Dumnezeu este "scufundat în profundul somn" şi dorind nespus de mult să devină singurul stăpân al turtei-Pământ, se hotărăşte să-l înece, împingându-l în hăurile Apelor Primordiale. Dumnezeu era greu de dezlipit de recenta-i creaţie, Pământul, "turta" de la axis mundi ; şi Nefărtatul Îi rostogoleşte corpul, mai întâi într-o direcţie, dar constată că Pământul de sub Atoatecreator se întinde / măreşte, ceea ce se petrece şi la rotirea-i în celelalte direcţii. Apele Primordiale sunt acoperite aproape în întregime – ceea ce le face să geamă / urle şi să trezească pe Dumnezeu din profundul somn postgenezic. Văzând cum stau treburile, Dumnezeu prinde Pământul de margini, îl turteşte, făcând să răsară munţii şi apele: Alpi, Carpaţi, Himalaye, bălţi, fluvii, lacuri, mări, râuri, pâraie etc.» ‒ (33) / 30 iunie 2022
(Ion Pachia-Tatomirescu, «Aforismele celor cinci elemente de fundament cosmic» ‒ capitolul «"Aforism-brazde" printre croite stihuri inspirate despre elementul Pământ» ‒, Timişoara, Editura Waldpress [ISBN 978-606-614-329-5], 2022, p. 206 sq.).

Ion Pachia-Tatomirescu în Ion Pachia-Tatomirescu, «Aforismele celor cinci elemente de fundament cosmic» ‒ capitolul «"Af, capitolul «"Aforism-brazde" printre croite stihuri inspirate despre elementul Pământ» (30 iunie 2022)
Adăugat de Ion Pachia-Tatomirescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb, tot mai alb

Singuri, în somn
tresărim amintindu-ne
de uşi uitate deschise,
din alte vieţi.

Alb, tot mai alb
fragilul meu suflet...

Cum? Doar mereu îl învăţ
să nu crâcnească-n
leagănul de mătase
al pieptului.

Uitarea e balsam întru toate.

poezie de Violeta Pasat din Pasărea confident, editura ORION - BUCUREŞTI
Adăugat de Violeta Pasat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot mai adânc...

de la o vreme devenisem amanţi
nu era nicio cale să ajung la capăt
nici nu mai am curajul
să vorbesc despre asta

totul e un du-te vino

e aproape iarna şi
ţipătul corbului se afundă în mine
tot mai adânc

tot mai adânc
tot mai adânc...

poezie de Teodor Dume din Timpul, devoratorul de umbre
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru a scădea o dorinţă, doar reduci imaginea mentală. Permite imaginilor mentale să apară şi apoi vizualizează-le în alb şi negru, mai mici, monotone si unidimensionale, din ce în ce mai mici, până când aproape au dispărut. Apoi, schimb-o cu o imagine mai mare, a ceea ce vrei să simţi în locul dorinţei nedorite.

Burt Goldman în 365 gânduri de aur
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii mai mici privesc prin fereastră minunea de-afară, cei mai mărişori ies şi în curte să vadă, dar repede li se înroşesc urechile. Odată cu încetarea ninsorii s-a înseninat şi s-a pus pe un pui de ger să li se lipească degetele pe clanţa de fier a uşii. Intrau curând în casă, tropotind din cizmuliţele tivite la tureac, sus, cu piele roşie, şi cărora în sat li se spune: călţuni. Numai fetiţele purtau cizmuliţe.

Ion Agârbiceanu în La săniuş
Adăugat de Elita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici o mişcare pe uliţi, câteva zile până a ţinut gerul cel mare. Satul părea pustiu, aruncat şi încremenit în groaza asta de o putere peste fire. Apoi frigul se slobozi binişor şi oamenii, scoţându-şi săniile de sub adăpostul şoproanelor, începură să le încarce cu gunoi. Aproape în fiecare curte, înaintea grajdurilor, erau grămezi mai mari sau mai mici de gunoi, după câte vite avea fiecare plugar.

Ion Agârbiceanu în La săniuş
Adăugat de Elita
Comentează! | Votează! | Copiază!

O floare micuţă la mânăstirea Taer

Pe şes, aproape de pământ, am văzut o floare micuţă.
Corola se înălţa sfioasă din iarba, atingând razele soarelui de primăvară,

iar lujerul auriu, sprijinit de frunze, sclipea în aerul însorit.
Se înclina supusă în vânt ca un pelegrin căzut în binecuvântare.

Are un vis necunoscut nouă, ascuns sub ierbile înalte,
şi, când bate vântul, micuţa floare priveşte-n sinele ei cel mai adânc.

Păşind pe lângă ea, m-am simţit deodată calm.
Boabe de rouă îmi umezeau hainele, golul şi singurătatea.

Departe,-n zăpadă, un credincios răsucea roata rugăciunilor, apoi s-a aplecat
în reverenţă mai jos decât floarea, ca iarba sălbatică de pe platou.

În mânăstirea de culoarea cinabrului, florile sunt cea mai înduioşătoare privelişte;
nu există nici un pasaj în sutra mai viu decât dependenţa mutuală a două inimi.

poezie de Hu Yonggang, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte bună, puişor!

Un vulpoi şi o vulpiţă
Au aflat că un arici
Spune, seara, la fetiţă,
O poveste din bunici.

Iar fetiţa, (cum se poate?)
E cuminte, stă în pat,
Nu mai vrea la "animate"
Când e timpul de culcat.

S-au gândit, s-au tot gândit:
Cum să fure ei poveşti?
Şi, spre seară, au pândit
La arici pe la fereşti.

Cu urechile ciulite
La povestea ce s-a zis,
Au căzut, pe nesimţite,
Într-un somn, direct în vis.

Se făcea că sunt acasă
Şi că spun la puiul lor
O poveste-aşa frumoasă...
Noapte bună, somn uşor!

poezie pentru copii de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!