Sfârşitul verii

O anumită nelinişte în aer
Şi apele luminii tulburate
M-au avertizat că acest an neiubit
Se va-nvârti pe balamalele-i la noapte.

Stăteam acolo pe câmpul posac şi gol,
În mijlocul miriştii pistruiate de albe pietricele,
Uimit, în vreme ce-un viermişor şuşuia
Cântecul măduvei din oasele mele.

O revărsare de albastru în albastrul verii,
Un şoim a ţâşnit din turnul lui de peruzea,
Învelişul silozului strălucea, iar eu am realizat
Că o parte din viaţă mea tocmai se sfârşea.

Uşa de oţel a nordului se deschide
Cu zgomot: păsări, frunze, ninsori
Îşi răspândesc pretutindeni gonacii –
Şi-un vânt nemilos vălătuceşte negri nori.

poezie de Stanley Kunitz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei etaje

Mama era o fantă de lumină
Şi-un ochi căprui în deschizătura uşii;
Respirând adânc, o făceam să creadă
Că dorm dus, ca bebeluşii.

Venit în permisie, un infanterist
Mi-a furat tam-nesam, cum-necum,
Surioara, care-acum, la parter,
Cântă ceva din Schumann la pian – Warum?*

În atic, un cufăr c-o încuietoare
Care se putea deschide nespus de uşor
Conţinea o pălărie roşie de mason
Şi, pentru o plimbare, un baston.

Ridicat în capul oaselor, l-am văzut
Pe tata zburând în acea noapte.**
Vântul mi se scurgea pe gât,
Ferestrele suspinau înlăcrimate.

* Tatăl lui Stanley Kunitz s-a sinucis într-un parc public cu şase sStanley Kunitzptămâni înainte de
naşterea viitorului poet. Soţia lui a îndepărtat din casă orice obiect care ar fi putut aminti
celor trei copiii ai ei ceva despre existenţa acestuia. Oricum, poetul a fost extrem de marcat
de eveniment – mărturie stând unele dintre poeziile sale (de exemplu cea cu titlul "Portretul", postată deja pe acest site).

**"Warum?" (De ce?) - parte din "Piesele Fantastice" ale lui Schumann.

poezie de Stanley Kunitz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atinge-mă

Vara e târzie, inima mea.
Cuvinte ivite din aer
acum patruzeci de ani,
când eram îndrăgostit nebuneşte
şi aproape sfâşiat în două,
cad ca nişte frunze
în această noapte cu ploaie şi vânt.
Inima mea este cea care mai întârzie,
cântecul meu a cărui melodie nu se mai aude.
Ieşit după amiază din casă,
trecând agale prin grădină,
sub cerul gri, de oţel,
am îngenunchiat lângă greierii care cântau
în apropiere ca şi cum
ar fi-încercat să ţâşnească afară din carcasa lor.
Şi, copil din nou,
mă miram că se-aude-atât de limpede
acea muzică îndrăzneaţă, ieşind
dintr-o maşină atât de minusculă.
Ce o face pe maşină să funcţioneze?
Dorinţa, dorinţa, dorinţa.
Dorinţa de-a dansa
freamătă în viaţa îngropată.
Încă un anotimp –
şi s-a terminat.
Aşa că lăsaţi bătrâna, zbuciumata salcie
să bată-n cercevelele ferestrelor
şi bârnele casei să scârţâie.
Îţi mai aminteşti, iubito,
de omul cu care te-ai căsătorit? Atinge-mă,
aminteşte-mi cine sunt.

poezie de Stanley Jasspon Kunitz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţesa mea de iarnă

Mă priveai albastru.
Cădeam în transă,
intram în lumea ta albastră.
Gânduri, trăiri
îşi rigidizau starea...
De undeva,
cântecul unui suspin îmi încălzea
venele preaalbastre.
Regal,
ace fine de ger se insinuau,
dar tocmai îmi aplicasei
un sărut albastru,
înroşindu-mi obrajii...
Albastrul tău din albul de prinţesă,
Albul din tot.

poezie de Dan Mitrache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul lavandei

Îşi amintea de câmpul din tabloul
ce-i atrăgea privirile, discret,
iar lumea lui, albastră-violet
îşi răsfrângea, din amintiri, ecoul.

Era, ca şi acum, mai înspre seară,
iar câmpul de lavandă tresărea
sub adierea care îi dădea
un aer de-alintată domnişoară.

Se mlădia sub slaba adiere
a unui vânt de vară, liniştit,
ce-o îmbia departe-n asfinţit
spre lumi învăluite în plăcere.

Iar el era acolo şi, călare,
îşi delecta privirile,-n apus,
cu un decor ce îi plăcea nespus
şi cu arome fără-asemănare.

Dar dintr-odată-n lumea lui cea mică,
din ultimele raze-a apărut,
doar pentru restul vieţii început,
un înger cu parfum de levănţică.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fugi din mijlocul luminii care te răneşte

fugi din mijlocul luminii care te răneşte
ideile înceţoşate, cuvintele nu au rost
unde nu poţi respira timpul
unde nu poţi trăi decât în amintiri
amurgul îşi înfige colţii
trădeză pe Dumnezeu ascuns
după luna agăţată de marginea nopţii

fă-ţi o luntre pe susurul vieţii
ieşi din emisferele statice
oasele se ciocnesc limpede
pe o alter muzică în ritmuri păgâne
şi pielea mirosindă a fum de ţigări
cu trupuri prelungi şi culori agasante

vino să bem din aceeaşi noapte fecundă
vino să fim amândoi lumini cu sânge-mbibate

fugi din mijlocul luminii care te răneşte
n-o vezi cum stă răsturnată albastră şi poate nebună,
rotunda-şi vântură coada, fă-i vânt s-ajungă departe

dincolo de imaginaţii
să nu poată respira timpul
să nu poată înfige colţii

poezie de Elena Toma
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu trebuie tulburate apele

Şi-a ţesut sub învelişul gândului cuvântul,
un fel de tăcere care aşteaptă răspuns.

După ce s-a sedimentat iubirea şi ura
nu trebuie tulburate apele,
lumina pătrunde înţelesul şi-l urcă pe scară
mulţi se vor chinui să-l atingă.

E o bucurie ce se risipeşte în oameni,
o bunăvoinţă însoţită de mulţumire.

El nu mai fuge,
voinţa-i se zbate pentru statornicie
şi-i creşte sentimentul că-şi aparţine.

În afară e o lume străină.

În lume te zideşti viguros cu rădăcini
niciun vânt nu te înclină.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

cu litera lui
vorbesc înăuntru,
în limba cu care vorbesc gândurile.

se face mereu devreme
şi niciodată nu prindem sfârşitul,
acela când, jos şi roşu,
vin câinii să muşte din orizont,
acolo unde ziua îşi lasă oasele.
suntem tot mai aproape de cicatrice,
ducem rănile spre posibilă muşcare
şi caii să pască negru
din părul tuns scurt al nordului.

dacă îmi lipesc spinarea de vocea lui,
simt cum îi curg literele din gură,
strig,
întoarsă cu o inimă în formă de barcă:
- tu nu vezi că ne scufundăm?
- taci, dă-ţi apele jos...

fumăm din profil,
sub planeta asta e un ghem de cânepă
ca un satelit care se deşiră.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deschide uşa

Deschide uşa să primeşti
Cadouri din Eden trimise
Căci darurile pământeşti
Creează doar deşarte vise.

Deschide uşa să-nţelegi
De ce-i nevoie de răbdare
Să poţi, cu râvnă, să culegi
Comorile nepieritoare.

Deschide uşa spre un pisc
Al unui trai fără himere
Şi du-te-acolo; nu e risc
Simţi-vei, iar, o adiere.

Deschide uşa să tratezi
La cei ce bat cu disperare
Căci n-au nici holde, nici livezi
Dar au găsit răscumpărare.

Deschide uşa să-ntâlneşti
Pe solii cu-ale Lui poveţe
C-aşa putea-vei să-mplineşti
Tot ce a vrut să te înveţe.

Deschide uşa; poţi să dai
Un zâmbet, o încurajare
La cei ce merg spre Adonai
Prin multe valuri de-ncercare.

Deschide uşa chiar acum
Să vezi splendori din alte spaţii
Să nu doreşti pe-ngustul drum
Alte cununi sau destinaţii.

poezie de George Cornici din Pelerini printre versuri (29 iunie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ospiciul albastru

Din cuţitele de Brutus
înfipte de viaţă din humus
mi-am făcut aripi de oţel
în zbor supersonic rebel
despicând întunericul
cu fantele mele de nebunie
in ospiciul
unde eşti legat cu curcubeul
de albastru

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Universul Meu

în universul meu
e rece si e sfânt
nimic nu pare trist
nimic nu-i de pământ
eu par aici albastru
din nori şi aer blând
şi te privesc în noapte
cum te agiţi în vânt
tu, obosit iar cauţi
o cale, un cuvânt
un suflet să asculte
durerea ta plângând,
eu dac-aş fi acolo
cu tine să m-ascund
te-aş mai iubi odată
numai să pot să plâng
şi m-aş lăsa în voia ta
să pot să mă cufund
iar în privirea ta, să simt
culoarea focului arzând

poezie de Monica Trif
Adăugat de Monica Trif
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemărginire

Pe lanul tău, prea plin de iarnă rece,
Păşesc atâtea păsări cu păreri.
Nimic din ce a fost nu se petrece,
Nimic nu are semn de primăveri.

Din glasul tău, prea plin de-ngăduinţă,
Rămâne tonul multelor ninsori
Nimic din primăvară nu-i căinţă,
Nimic nu am din ultimii tăi nori.

Pe cerul tău, prea gol de-nvăluire,
Miracolul albastru nu-i apus
Avem un zbor înalt scris în menire
Şi o ninsoare albă avem de spus.

poezie de Mihaela Gudană (12 februarie 2018)
Adăugat de mihaela
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierderea în ispită

În sfera timpului melodii de orbită
Trec prin oasele mele înfipte adânc
În măduva luminii pătate de viaţă,
În umbra incertă cu ochii de ţânc.

Arzând ţin osia vremii în oasele mele,
Veşnicia pled de otravă întinde peste
Vânătoare din codri ninşi de poveşti
Şi fulgii credinţei i-adună din creste.

În emisfera mea poezia ta se ascunde,
O ascult străveziu cu limba uscată,
Cerul prinde rădăcini într-o biblie
Prin ninsoarea uitării de uitare uitată.

Abureşte cerul în calea-mi rubine,
Tu-mi aduci în palme izvor de fântâni,
O frunză mortuară anunţă intrarea
În stâna înaltă a elipsei fără stăpâni.

Stejarul îşi strâmbă coloana de frunze,
În cercuri se ascund aripile de iarnă,
Din văzduh glasul meu răguşit pornesc
Vocale îndulcite sfârşitului de toarnă

Nici o profeţie nu-şi schimbă culoarea
În sfera timpului fredonând pe orbită,
În măduva luminii tu-mi adăposteşti
Osia iubirii şi-o pierzi în ispită!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vreau să ascult!

E miez de noapte;
De-afară se-aud şoapte,
Dar cine oare să bată
La uşa mea încuiată?!
Şi-n jilave geamuri,
De ce îmi bat ramuri?!
Scoală-te-mi zic şi descuie!
Scoate uşa din balamale şi cuie!
Şi deschide geamul mai mult,
Că vreau să ascult!
Sunt prea bolnav de-o vreme.
Cine oare să mă cheme,
În crucea nopţii, din senin?!
Sunt gândurile mele care se duc şi vin,
Vorbind pe săturate,
Cu orologiul din cetate.
Şi de mai bate cineva... Ei, lasă,
Nu sunt pentru nimeni acasă!

poezie de Mihaela Banu din In volumul Eu râul tău, tu matca mea (2015)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un divorţ metafizic (extras, "Cu plugul la arat peste oasele morţilor")

Stăteam acolo-n frig, în camera jilavă, în vacuumul îngheţat stăpân
acelei ore fade, cenuşii, din noapte; şi mi-a trecut prin minte că chestia
aia care părăseşte trupul absoarbe o parte din lume şi,
indiferent cât de bună sau de rea, cât de vinovată sau de inocentă
a fost, lasă în urmă un gol mare.

M-am uitat afară pe fereastră. Se crăpa de ziuă şi fulgi lenevoşi
Începeau încet-încet să umple neantul. Cădeau fără grabă,
împletindu-şi drumul prin aer, rotindu-se în jurul axei ca nişte pene.

De-acum Picior Mare nu mai era, aşa că era greu să fi simţit vreun
fel de milă sau de resentiment pentru el.
Tot ce mai rămăsese era trupul lui, fără viaţă, îmbrăcat într-un costum.
Arăta calm şi împăcat, ca şi cum spiritul era mulţumit că în sfârşit
se despărţise de materie, iar materia era mulţumită că se despărţise de spirit.
În acest scurt interval de timp avusese loc un divorţ metafizic. Sfârşitul.

poezie de Olga Tokarczuk, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătate

Au rămas frunze de-alt an în fagi, tăcerea-i uniformă:
Crengile sunt toate negre, iar gerul e uscat.
În adâncimi mari din adâncimea cea enormă
Clopotele de Paşti lărgesc un cer purificat.
O, sunet al bronzului sfinţit care urechea-încântă,
Este-al tău acest cântec pe care îngerii îl cântă!?
Îmi umpli inima de bucurie şi durere –
Crede! Crede! Dar necredinţa parte-şi cere...
Şi,-n pofida faptului că-mi spui că voi muri, biet şoarece,
Nu-mi spui când se va-întâmpla, nici cum şi nici de ce.

Surde la cântecul de privighetoare sau canar,
Nepăsătoare trenuri trec prin viaţă:
Ce nenorociri ne va aduce-acest nou an din calendar
Nouă, celor pe care primăvara astăzi îi răsfaţă?
Aşa cum mănunchiul de spini negri din zăpadă se iveşte
Cancerul în mulţi din noi de-asemeni, ascuns, creşte;
Uşa pofticioasă-a crematoriului plin de fum,
Cu zgomot, se închide pentru unii chiar acum,
Iar clopotele bisericilor parcă bat sporind această
Singurătate-a noastră, atât de lungă şi de vastă.

poezie de John Betjeman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunze in noapte

Să ne plimbăm pe străzi întortocheate,
Prin coridoare de lumină, chiar dac-acuma este noapte.
Chiar dacă străzile-s pustii,
Chiar dacă norii rătăcesc pierduti în înaltul de albastru.
Că timpul trece-ncet, se poate.
De parc-ar număra pe rând şi ar lega în veşnicie,
Stea după stea,
Gând după gând.
Din tronul său de foc şi heruvimi,
El rânduie clipită de clipită.
Şi fiece moment în el îşi capătă nemărginire.
Pe-o parte pare o frântură, pe cealată n-are măsură…

Culori de frunze la trântă se iau,
Se certă-ntre ele, zbătânduse-n vânt şi cântă…
Un fluier din ele vântul îşi face,
Şi cântă în ritmul paşilor mei.
Lumină-i în mine pe străzile-n noapte
Şi sufletu-mi cântă cu frunzele-n cor
Departe, departe.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua cerului albastru

Un cer plângea, odată, în albastru,
sub pleoapa-ntunecată de un nor
purtând un gând trufaş, necruţător,
şi un mesaj ce anunţa dezastru.

I s-ar fi scurs albastrul tot în mare
de n-ar fi fost, departe-n incolor,
o stea ce strălucea, privind cu dor
şi c-o lumină ce-amintea de Soare.

Şi-a strecurat prin nor şi gând o rază
ce a pătruns cu dragoste, intens,
în cerul devenit un gol imens.

I-a readus albastrul, îl veghează,
i-a dat culoare, noaptea-i luminează,
iar totul are-acum, la cer, un sens.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nori negri

Cerul îşi schimbă culoarea,
Nori negri ce apar din senin,
Văd cum se-aşterne uitarea,
Iar tu mă priveşti-un străin.

Şi ploaia se scurge pe ziduri,
Câteodată mă mai uit înapoi,
Lacrimi îmi curg peste riduri,
Răpusă-i iubirea între noi.

poezie de Alex Dospian (martie 2015)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Logodna de toamnă

azi-noapte mi-am dus iubita acasă
o să locuim în acest anotimp
pentru o vreme şi
în aceeaşi casă
o să dormim în acelaşi pat
din când în când
tăcuţi ca păianjenul din colţ
o să facem dragoste şi copii
ne vom îmbrăţişa tristeţile ne
vom mângâia în gol
vom număra pe degete orele
rămase neatinse
cineva ne va ademeni prin semne
va fi singura noastră noapte în care
nu ne vom striga pe nume

privesc din mijlocul emoţiei
şi tac

oare ce nume să-i dau
singurătăţii mele...

poezie de Teodor Dume (2016)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neîmblânzit ca un şoim

Noaptea şi-a rupt straiele la apariţia lunii,
privesc stelele cum îşi ocupă locul pe cer
şi uit de orgoliile care se apropie
neîmblânzit ca un şoim.

În dimineaţa care se iveşte, soarele este stăpânul,
uimit privesc întreaga schimbare,
către amiază când totul se linişteşte,
umbra şi odihna se îmbrăţişează
ca două surate ocrotitoare.

Vara respiră în sânge oxigenul din aer
şi-mi soarbe fibra din miezul cuvântului
unde glasul verbelor începe să se audă
în iubirea care alunecă pe clapele timpului.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!