Balada lui Iskander

Aflatun, Aristu şi Regele Iskander, cum ştie orice om,
Sunt Platon, Aristotel şi Alexandru Macedon.

Sultanul Iskander, fie-i în veci numele pomenit,
Şi-a pus coroana pe cap, s-a aşezat pe tronul aurit
Şi-a exclamat, "Vin, trei flautiste tinerele
Şi Căpitanul încercat al navelor mele."

Şi-a băut cupa de vin, apoi le-a constrâns
Pe fete să danseze pân-au izbucnit în plâns,
Le-a sărutat şi le-a binecuvântat buzele florale,
Şi întorcând-se spre Căpitanul Tuturor Navelor sale:

"O, Domnul flotei mele care, fie vreme bună, fie vreme rea,
Navighezi din Golful Piersic până la Igluurile de Nea,
Găseşte-mi-i pe toţi înţelepţii neştiuţi ai fiecărui neam!"
Aşa a grăit Sultanul Iskander din Yoonistan.

"Daroosh e mort, acum eu sunt Rege,
Rege peste Tot şi Rege-a Toate, se-nţelege:
Şi totuşi undeva la multe, multe leghe depărtare
Nişte inimi de leu tânjesc după o bătălie mare.

"Amiral, îţi ordon să te îmbarci de-ndată;
Ia-ţi o corabie-n argint curat placată,
Provizii îndeajuns în cală şi, echipaj,
Cincizeci de flăcăi cu multă snagă şi curaj,

Şi caută douăzeci de oameni care ştiu pe dinafară
Toate limbile vorbite-n Babilon odinioară;
Şi-aşteaptă! Din echipaj trebuie să facă parte,-ţi spun,
Şi cei doi învăţaţi, bătrânii Aristu şi Aflatun.

Îndreaptă spre sud-vest prova cutezătoare,
Navighează-o mie de zile unduioase, sclipitoare,
Şi găseşte-i pe Domnii cu inimi de leu, neîmblânzite,
Ale căror piepturi vor hrăni săbiile Noastre ruginite."

Căpitanul flotei a înclinat capul, supus.
"Stăpâne, vom face întocmai cum ai spus."
Şi-n mare grabă spre rada portului se repezi
Să echipeze nava pentru acel voiaj spre Miazăzi.

A ales o corabie în argint curat placată
Şi, cu cei cincizeci şi velatura larg desfăşurată,
A ieşit în larg având din pupa un vânt bun,
Iar la bord pe Aristu şi Aflatun;

Înainte să sosească zorii zilei următoare,
Galionul dispăruse dincolo de zare;
Şi se auzeau în noapte ca un ecou de clopot
Oşteni urându-le la revedere, urale, mare chiot.

După douăzeci de zile nava de argint
Se-apropia, trecând pe lângă Insula Serendip,
De falezele Arauniane policrome,
Locuite în miezul zilei de Fantome.

După treizeci de zile ajunsese încă mai departe,
Dincolo de Calcobar şi de ţărmurile lui înalte,
Unde oamenii beau Sângele celor Morţi în loc de vin
Şi-şi vopsesc barba în nuanţe de carmin.

Dar, în cea de-a suta zi, au năvălit ereţii
Furtunilor şi-aripile lor mari de flăcări vineţii
Au împins corabia spre Mările Singurătăţii,
Unde valurile bat la fruntariile Eternităţii.

Şapte ani şi încă şapte ani, pierdut de lume,
A navigat acel echipaj pe apele în spume
Făr-a zări, mai încolo sau mai încoace,
O palmă de pământ pe care paşii lor să calce.

N-au văzut peşti înotând în ape şi nici păsărele-n zbor;
Nicio altă navă nu era acolo-n afara de nava lor –
Zile şi nopţi lungi nuferii din Abisurile înfofolite
Şi-au întins în jurul lor florile-adormite.

Bigile-au început să se scorojească şi să crape,
Plăcile-argintate au ajuns gunoaie-n acele ape –
Şi, prăbuşite, peste copastia de lemn sculptat
Atârna mătasea velelor, cândva vibrând în aerul sărat...

Şi marinarii falnicei nave, cândva cu catargele-n nori,
Nobili din obârşie şi din fire cutezători,
Îmbătrâniţi de cerul mereu acelaşi şi de-a soarelui ocară
S-au aşezat pe covertă aşteptând să moară.

Iar cei doi vorbitori ai tuturor limbilor din lume
Se întreceau în giumbuşlucuri uitând de-al lor renume;
Sau faţă-n faţă, cu nişte figuri foarte serioase,
Făceau, vorbind limbi străine, glume porcoase.

Apoi Aristu şi Aflatun
Şi-au lăsat bărbile să crească, fuioare lungi de fum
Rotindu-se jur împrejurul catargului cel mare,
Unde ei, nemişcaţi, se zgâiau la mare.

Şi în fiecare zi Căpitanul, încărunţit deja,
Îngenunchea pe coverta putredă şi se ruga;
Însă-n pofida a zece mii de rugăciuni ridicate-n slavă
În afara de corabia lor n-au mai văzut o altă navă.

După ce-au trecut de trei ori şapte ani au zărit
O navă apărând de nicăieri, o navă în sfârşit!
Strălucea-n lumină, iar bordajul argintiu n-avea nicio pată
Şi, deşi nu bătea vântul, velatura-i era umflată.

Marinarii încărunţiţi, într-un strigăt, s-au ridicat în pripă
Blestemând toţi acei ani de odihnă maladivă,
Iar cei doi care vorbeau în limbi de alţii neştiute
S-au întors bucuroşi la-ndelenicirile lor bine-cunoscute.

Căpitanul, lăsând rugăciunile deoparte,
A coborât treptele înnegrite şi uscate
Şi-n scurtă vreme, în mână cu un bici,
A trezit nava amorţită de vraja şamanilor oceanici.

Dar Aristu şi Aflatun,
Care n-aveau altceva de făcut mai bun,
Priveau strania Navă şi Marea până hăt în larg
Cu bărbile încă-nfăşurate de catarg.

Corabia albă se-apropia de ei încetişor
Şi toţi au exclamat, întru ruşinea navei lor:
"Vele noi de mătase, strălucitor bordajul!
La fel sclipeam şi noi când ne-am început voiajul."

Nava se-apropia, se-apropia-n acelaşi azimut,
Iar ei, abia suflând, păreau nişte oameni morţi demult,–
"De necrezut, la fel era şi corăbioara noastră
În ziua când ne-am avântat pe-ntinsa mare-albastră!"

Velierul negru şi velierul alb s-au întâlnit – doi călători –
Cum se-ntâlnesc ziua şi noaptea-n amurg şi-n zori;
S-au întâlnit, în liniştea mării sub primele stele
În curtea indiferentă a crepusculului dintre ele.

Şi cei douăzeci de magiştri-n limbi străine
Conversau în toate graiurile, vezi bine;
Căpitanul navei de-argint le-a auzit spusele-n amănunt,
A dat din cap zâmbind, dar n-a scos niciun cuvânt.

Apoi Aristu şi Aflatun
S-au adresat Domnului de-argint, vorbind acum
În limba lor de-acasă, din Yoonistan,
Ca şi cum acesta le-ar fi fost concetăţean;

Şi "Din care port,"- au strigat ei, "O, Fii ai Mândriei
V-aţi avântat pe tulburele val de maree-al veşniciei?
La Sud sau la Nord de-aici destinul vostru a fost decis?
Şi cine-i Regele care pe-aceste ape v-a trimis?"

"Noi locuim," a răspuns acel Domn zâmbind subţire
La o milă dincolo de un milion de mile.
N-avem habar de Sud şi n-avem habar de Nord,
SULTANUL ISKANDER ne-a dat ordin să urcăm la bord."

Aristu i-a spus lui Aflatun,
"Regele nostru, poate într-un moment nu foarte bun,
A trimis cea de a doua navă pentru a descoperi
Teritoriile încă necunoscute-ale acestei omeniri."

Dar Aflatun s-a întors şi, privindu-l îngândurat,
A râs cu un râs amar, întunecat.
"Of," a zis el, "Of, Aristu,
Un nebun bătrân, slab şi bleg, ăsta eşti tu.

Cum poţi crede c-acea navă, aşa curată, dacă n-ai vedenii
Şi mintea-n ceaţă, chiar a navigat două decenii?
Iar chipul acelui Căpitan de-argint strălucitor,
E chipul unui om de rând sau al unui Duh Nemuritor?

Al lor e pământul (chiar dacă-ţi pare de necrezut)
Unde trăiesc Formele Lucrurilor de Dedesubt,
A lor e ţara unde în veac se păstrează
Imaginile văzute de oameni când visează.

A lor este ţinutul de dincolo de Uşă,
Şi ţărmul vechiului ideal potrivit lor mănuşă,
Ei ne conduc nava: e echipajul nostru ideal –
Şi uite-l şi pe Căpitanul nostru excepţional!

Şi, iată, acolo, lângă catargul cel mare,
Două forme-nalte şi strălucitoare,
Sunt ceea ce ar fi trebuit să fim noi doi,
Şi totuşi noi suntem ei, iar ei sunt... noi."

Astfel a vorbit Aflatun – Zefirul a scos un proaspăt şopot
Şi corăbiile s-au atins: nu s-a auzit niciun zgomot;
Nava Neagră s-a evaporat ca un nor şi-n clipa efemeră
Acolo a rămas numai Corabia Himeră.

Şi-a răsunat în slavă o chemare, un tremolo
Scos de vocile unor glorioşi aezi în trecere pe-acolo...
Şi netulburată, leală, pe marea de dincolo de moarte
Corabia Argintie şi-a continuat drumul mai departe.

* Iskander – echivalentul persan al numelui Alexandru.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun pe mare

Velele, brice de gheaţă, tăiau în carne-acolo,-între Capul Sud şi Capul Nord,
Puntea era patinoar de la prova la pupa, de la babord şi până la tribord;
Vântul bătea dinspre nord-est, împingând turme de berbeci albi pe mare;
Adăpost? Doar lângă recifurile-ascuţite şi stâncile albite de vânturi şi de sare.

Mateloţii, la resac, auzeau valurile în dimineaţa zilei friguroase;
În lumina vineţie-a zorilor ne zăream feţele vineţii, ceţoase;
O zbugheam toţi pe punte la ţipătul sălbatic al înfriguratului nostrom –
Tot ridicând, tot coborând, prin rafalele de vânt vela artimon.

Toată ziua-am luptat cu talazurile între Capul Nord şi Capul Sud
Şi-am tras de velele-îngheţate luptând cu vântul duşmănos şi ud.
În ziua rece ca o iubire lipsă-, n dureri amarnice şi groază, în gura de fiord
Am înfruntat stihia navigând în volte spre nord şi sud, spre sud şi nord.

Ne-am ţinut departe de Capul Sud, unde scrâşneau balaurii în ape,
Dar cu fiecare voltă Capul Nord se-aţinea tot mai aproape.
Dincolo de pulberea salină se vedeau stâncile, casele şi-ogorul gras,
Şi paznicul de far în curtea lui, cu ochelari pe nas.

De-a lungul coastei, zăpada de pe-acoperişuri era albă, spumă-a mării;
Ardeau focuri vii în fiecare sobă din toate locuinţele-aşezării;
Sclipeau ferestrele-n gerul aspru, iar fumul din hornuri se înalţa în slavă;
Aş fi putut jura că mirosul de mâncare caldă-ajungea până la noi pe navă.

Clopotele bisericii din sat răsunau pline ochi de voioşie;
Toate erau aşa cum oamenii-şi doreau şi cum trebuiau să fie-n
Dimineaţă de Crăciun, doar pentru noi, cei din furtună, de temut;
Chiar lângă clădirea pazei de coastă se-afla casa-n care m-am născut.

Oh, well, am văzut odaia primitoare, feţele de-acolo, atâta de plăcute,
Ochelarii mamei cu rame de-argint, părul tatei sur, paharele de vin ştiute;
Şi, well, am văzut focul din cămin şi scânteile, nişte spiriduşi
Dansând deasupra blidarelor cu farfurii de China, îmbujoraţi şi jucăuşi!

Şi, well, ştiam şi ce vorbesc părinţii, vorbeau de mine, de absenţa mea,
De umbra care sunt plutind prin curte, de fiul care-acasă nu se întorcea;
Şi, o, fiul păcătos care păream a fi, în nici un fel în ceasul oportun,
Era acum aici, trăgând de frânghiile-îngheţate bocnă,-n ziua de Crăciun!

Au aprins lumina farului şi negurile înghiţite-au fost parcă de ocean;
" Toţi marinarii sus, pe arboret," l-am auzit strigând pe căpitan.
" In numele Domnului, nava nu va rezista", secundul Jackson a ţipat,
..." E singura şansă, domnule Jackson, – sau marea ne va aşterne pat!"

A tremurat velatura din încheieturi, dar velele erau noi şi bune,
Iar corabia a întors cu bine-n vânt, ajutată poate şi de-o rugăciune.
Ziua de iarnă se prelingea-n amurg, iar noi cu steaua polară pe catarg
Ne-am îndepărtat de ţărm, de stâncile rânjind, luând curs spre larg.

Au răsuflat toţi uşuraţi, iar eu am început să cânt sub cerul vesperal,
Văzând cum prova-înaltă înaintează mândră, tăind val după val;
Apoi, tot ce-am mai putut gândi în noaptea aceea, căţea rea,
A fost că eu plecam pe mare şi că familia-mi acasă îmbătrânea.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Olandezul zburător*

Cerul era înnorat şi gri,
Şi vântul bătea dinspre apus,
Şi noi priveam fregata-nnegrită de talazuri
Cu pânzele zdrenţuite-n vântul indispus.
Semnalau că au scrisori pentru cei de-acasă,
Întrebau dacă nu le-am putea prelua noi.
Apoi au plecat, au rămas clătinându-se-n siaj
Toate scrisorile lor, închise-ntr-un butoi.

Am coborât velele şi-am redus viteza
Pentru-a pescui din mare-acel butoi
Şi-am remarcat, uimiţi, cum bătrâna fregată
Girează-n vânt şi se-ntoarce înapoi.
Căpitanul o privea prin lunetă, l-am auzit
Ţinându-şi răsuflarea şi-am văzut cu toţii
Cum furtuna creşte, creşte fierbând,
Cum devine-un înspăimântător zid al morţii.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!"
"Ce se va întâmpla cu nava din prova noastră,
Abandonăm o victimă aflată în furtună?"
"Numele ei este Olandezul Zburător*
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Tunetul scâşnea şi mârâia ca demonii,
Şi fulgerul împuşca valurile cu miile-i de flinte,
Şi Olandezul s-a năpustit spre noi
Călare pe furiile ascunse în morminte.
Căpitanul nostru stătea la timonă,
Iar echipajul manevra velele-n sălbaticul tumult –
Şi totuşi acea navă şi-acea furtună
Se-apropiau de noi din ce în ce mai mult.

Corabia s-a-nălţat pe un talaz enorm
Pentru-a se prăbuşi apoi în străfundurile genunii,
Echipajul se-agăţa de tot ce-avea la îndemână,
Era pierdut dacă aluneca în ghearele furtunii.
Marea, ploile şi vântul învrăjbit izbeau
Mânioase velierul nostru – eram de plâns,
Iar de pe puntea celeilalte nave, blestemate,
Se-auzeau hohote de râs.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaie şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Deodată am zărit pământul,
Era o cursă nebună pe învolburate ape,
Bănuiam că-i vorba de Santa Marta,*
Olandezul Zburător era tot mai aproape.
"Mergem la risc!" a strigat căpitanul,
"Avem o şansă şi totul de ea depinde!
Salvarea, dacă reuşim să trecem testul,
Sau sufletele noastre, dacă ne va prinde."

Furtună pretutindeni, jur împrejurul nostru,
Iar infernalul Olandez ne-a tăiat vântul,*
Bestia era acoperită de-o volbură de ape,
Catargul nostru vibra şi-aştepta deznodământul.
Eram aproape de portul salvator,
Se vedea digul de la intrare,-nnegrit din loc în loc,
Şi fiecare om dorea ca nava s-alerge cât mai iute,
Căci toţi ştiau că viaţa le era în joc.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaie şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Odată ce-am năvălit în port
Olandezul s-a-ndepărtat, lăsând pustie rada,
Se-auzeau prin palele de vânt ţipetele-amare
Ale diavolilor cărora le scăpase prada.
De-ndată ce-am intrat la adăpost,
În golful primitor, ne-am tras sufletul niţel
Şi-apoi am spart butoiul, să vedem
Conţinutul acelor scrisori închise-n el.

Cred că erau vreo sută...
Şi ne-am dat seama când le-am desfăcut
Că pergamentele mucegăite erau scrise
Pentru nişte oameni morţi de mult.
Dacă vezi o fregată-nnegrită de talazuri,
Cu pânzele zdrenţuite-n vântul indispus,
Fugi şi veghează-n urma ta, altfel vei auzi
Căpitanul strigând de pe puntea lui de sus:

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaiei şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

* Olandezul zburător ( Flying Dutchman ) – o navă fantomă legendară, blestemată să navigheze pe oceane pentru totdeauna, fără o destinaţie precisă şi fără să atingă vreodată uscatul. Potrivit legendei, vasul poate fi observat de departe, învăluit în ceaţă sau emanând o lumină spectrală. În tradiţia breslei navigatorilor vederea acestei nave nălucă este semnul prevestitor al unei nefericite fatalităţi.

* Jolly Rogers – grup muzical din SUA având ca temă favorită cântecele despre piraţi şi piraterie (Jolly Roger- emblema piraţilor veacului al XVIII lea: imaginea unui craniu şi a două oase încrucişate pe fondul unui steag negru).

* Santa Marta – port pe coasta Mării Caraibilor, Columbia.
* A tăia vântul sau a intra în vântul unei nave (velier) – a manevra în aşa fel încât să plasezi nava
proprie între direcţia din care bate vântul şi o altă navă, astfel încât suprafaţa velică propulsoare
a navei respective nu va mai beneficia pentru propulsie de întreaga forţă a vântului.

poezie de The Jolly Rogers, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patrula de la Marea Nordului

Acolo unde-i proaspăt vântul de est în fiecare dimineaţă,
Iar brizele nopţii, năvălind dinspre Pol, fulgeră pe-apele fiordului
Am auzit o navă Distrugător cântând: "Ce viaţă minunată
Au marinarii în Patrula de la Marea Nordului!"

"Să spargem lucrurile-n bucăţele-i treaba noastră (şi-a lui Friţ),
Asta înseamnă că-s pretutindeni mine-n jurul Distrugătorului.
Dar dacă n-ai niciun motiv să mori îndată,
Evită să te-apropii de Patrula de la Marea Nordului.

Noi l-avertizăm de pericole pe căpitanul navei de comerţ,
Deşi misiunea noastră de salvare nu-i pe placul lui,
Toţi se plâng când acostăm la nava lor sau stingem un incendiu
De semnalele şi de luminile Patrulei de la Marea Nordului."

(Douăsprezece versuri omise)*

"Măturaţi de valuri, dar încă-naintând, aproape-necaţi, dar încă vii,
Urmărim cum prova navei ignoră hula şi talazurile fiordului,
Auzim, infernal, urletul elicei: Întrebaţi-i pe cei de la mal
Cine mai înfruntă Iadul precum cei din Patrula de la Marea Nordului."

* Conform agentului literar al lui Kipling, A. P. Watt, includerea menţiunii "Douăsprezece versuri omise" între strofele a treia şi a patra a fost făcută de Kipling ca un fel de glumă, pentru a indica faptul că pericolele care pândesc o navă de patrulare în apele arctice pe timp de război sunt mult prea numeroase pentru a putea fi enumerate.

poezie celebră de Rudyard Kipling, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mentalul conştient este asemenea unui căpitan de vapor care stă pe puntea navei. El dirijează toate manevrele şi dă ordine oamenilor aflaţi în sala motoarelor care, la rândul lor, controlează toate cazanele, instrumentele etc. Mecanicii nu ştiu încotro se îndreaptă nava, dar se supun ordinelor pe care le primesc. Ei pot chiar să facă astfel încât nava să eşueze pe stânci, dacă omul de pe punte, servindu-se în mod greşit de compas şi sectant, le dă indicaţii eronate. Mecanicii i se supun în mod automat, pentru că el este comandantul. Căpitanul este stăpân pe navă şi ordinele sale sunt executate întocmai. Tot astfel, mentalul conştient este căpitanul navei care este constituită din fiinţa, anturajul şi toate afacerile voastre.

Joseph Murphy în Puterea Extraordinară a subconştientului tău
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atracţie fatală

Eram un flăcăiandru la prima îmbarcare,
M-au numit mus şi a doua zi-am ieşit pe mare...

Io-ho-ho, mardeiaşii mei, trageţi tare!

Deşi nava abia trecuse dincolo de far,
Genunchii-mi tremurau, faţa-mi era de-un gri-murdar;

M-am târât până la căpitan şi, plângând ca idiotul,
L-am implorat să mă debarce-odată cu pilotul,
Pentru-a ajunge cu pilotina cât mai iute pe uscat,
Acolo unde pământul sub talpa omului stă nemişcat.

Căpitanul a râs în hohote şi-a strigat în gura mare,
"De-acum, băiete, până la moarte te vei legăna pe mare;
Ei îi aparţinem toţi – fulgii de spumă şi bolta cea albastră,
Vântul şi valurile – vei simţi curând că nava-i casa noastră."

Ajuns apoi timonier, am jurat cu mâna pe catarg
La fiecare voiaj că va fi ultimul pe care-l fac...
Făceam legământ după legământ, cu-ncredere şi cu curaj,
Că nu voi mai fi vreodată membrul niciunui echipaj...

Cum, zici că nava "Castelul" va părăsi-n curând acest port
Cu destinaţia Puget Sound? E vreun post vacant la bord?.
"Eşti bătrân!"... Dar cunosc marea bine, nu-s un veleitar...
Am auzit că pe "Bătrânul" e nevoie de bucătar!...

Da, pot pentru douăj de-oameni pune masa şi găti...
Nu-i aşa că, lăudat fie Domnul, mă puteţi încă folosi?...
Oh, mi-au mai rămas puţini ani de trăit sub soare
Şi-acolo vreau să mor şi să fiu înmormântat – în mare!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Wynken, Blynken şi cu Nod

Wynken, Blynken şi cu Nod, aventurieri din fire,
S-au îmbarcat ieri noapte pe-un pantof de lemn
Şi-au navigat pe fluviul razei cristaline
Spre marea cea de rouă. Cuprinsă de-un curios îndemn,
Luna i-a întrebat, "ce vânt v-aduce, ce dor nu vă mai încape?"
"Am venit să pescuim hering," au răspuns ei,
"Un peşte care se zbenguie-n aceste minunate ape;
Avem năvoade ţesute cu fire de aur şi de-argint, ehei!"
Şi-au zâmbit
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

Luna a râs şi-a fredonat un cântecel,
Iar pantoful i-a legănat întreaga noapte –
Şi vântul, cu aripi uşoare de porumbel,
A ciufilit valurile de rouă peste poate.
Heringii erau steluţe şi se vedea-n apă, ca prin geam,
Cum înotau-n marea-aceea luminoasă.
"Noi aruncăm plase printre insuliţe de mărgean,
Netemători de mareea-înaltă sau de mareea joasă,"
Cântau cei trei pescari, plecaţi demult de-acasă,
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

Toată noaptea-n acel sublim decor
Au pescuit steluţe-n marea limpede şi sinuoasă –
Apoi a coborât din slavă pantofiorul zburător,
Aducându-i pe tustrei acasă:
"Am navigat cu multă, multă măiestrie şi parcă
Eram într-un basm, acolo-n barcă";
Unii pretind că,-într-adevăr, în vis doar
Au plutit cei trei pe marea cu obrazul de cleştar;
Dar eu ştiu numele lor, care mai de care mai pescar:
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

Wynken şi Blynken sunt doi ochişori
Şi Nod un cap micuţ,
Iar pantofiorul cu care-au plutit sub nori
E oliţa de sub pătuţ;
Aşa că închide ochii când cântă mama ta
Despre priveliştile feerice din această lume,
Iar într-o zi, redescoperindu-le, te vor încânta
Şi tu le vei chema pe nume...
Acolo unde trei pescari se legănau într-un pantof, şi-anume:
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

*** Sunt foarte multe păreri şi opinii privind sursa acestui poem care a inspirat
sculptori, muzicieni şi cineaşti ( inclusiv pe Walt Disney).
Se pare, totuşi, ca sursa primară a fost un vechi cântec de leagăn olandez.

poezie de Eugene Field, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scufundarea navei Mendi

Da, prin acest lucru noi ne legitimăm.
Cunoaştem acest lucru şi, firesc, ni-l asumăm.
Spunem, lucrurile s-au întâmplat cum trebuiau să se întâmple;
În mintea noastră spunem: astfel trebuia să fie;
Dacă nu s-ar fi întâmplat astfel, nimic n-ar fi funcţionat normal.
Vedeţi, lucrurile s-au lămurit când Mendi s-a scufundat!
Sângele nostru de pe acea navă a pus lucrurile la locul lor,
A folosit pentru a ne face cunoscuţi în lumea întreagă!

Britanicii nu ne-au cumpărat cu rugăminţile lor;
Nu ne-au sedus cu fleici apetisante;
Nu ne-au promis stelele de pe cer,
Nu ne-au mituit cu mari profituri.
Noi le spunem celor care-au murit, aţi fost africani,
Celor care-au murit într-o ţară de la răsăritul soarelui,
Celor care-au murit într-o ţară de la apusul soarelui,
Nu aţi murit din slugărnicie pentru rege,
Nici din cauza ploconirii în faţa Marii Britanii.

În ziua-n care-aţi plecat de-acasă, noi am vorbit;
Am promis că vom avem grijă de familiile voastre,
În acea zi ne-am strâns mâinile; ochii noştri erau umezi.
În acea zi mamele au plâns, taţii au oftat,
În acea zi voi aţi părăsit munţii în care v-aţi născut,
Aţi lăsat în urmă râurile ţării voastre;
V-am spus celor care mergeaţi acolo ca oameni cu pielea neagră,
V-am spus: " Voi sunteţi sacrificiul făcut de noi, cei de aici."

Am fi putut oare sacrifica ceva mai preţios?
Ce ar fi însemnat să sacrificăm un sat?
N-am dat noi tăuraşii din gospodăria noastră?
N-am trimis dintre noi pe cei care iubeau această naţiune?
Acum discutăm cu înţelepciune; adăugăm vocile noastre;
Suntem, mândri, alături de cei care-au deschis drum libertăţii.
În felul în care Abel a fost sacrificiul acestui pământ?
În felul în care Mesia a fost sacrificiul cerului?

Fiţi împăcaţi, toţi cei orfani!
Fiţi împăcate, voi, văduve tinere!
Cineva trebuie să moară, numai aşa se poate construi ceva durabil;
Cineva trebuie să slujească, numai aşa pot ceilalţi trăi;
Cu aceste cuvinte vă spunem: fiţi împăcaţi,
Astfel ne clădim pe noi înşine, drept noi înşine.
Amintiţi-vă cuvintele celor de demult:
"Nimic nu ţi se cuvine fără să ţi se cuvină."

O! Cei mai buni oameni ai Africii s-au oferit să moară!
Nava nu a putut transporta preţiosul ei caric,
S-a zvonit în anumite cercuri bine informate
Că acel sânge curajos a ajuns în faţa Regelui Regilor.
Moartea lor a avut sens pentru noi toţi...
Mi-aş fi dorit să fi fost cu ei,
Mi-aş fi dorit să fi fost alături de ei în paradis în ziua învierii,
Mi-aş fi dorit să fi scânteiat cu ei – un luceafăr al dimineţii!
Aşa să fie!

*** Pe 21 februarie 1917 nava Mendi în drum spre Franţa cu 607 de muncitori sud-africani la bord, necombatanţi ( la solicitarea Marii Britanii, trebuiau să suplinească posturile de muncă vacante din porturile franceze) s-a scufundat pe o vreme de ceaţă datorită coliziunii cu nava Darro. N-au fost supravieţuitori.

poezie de Samuel Edward Krune Mqhayi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava?

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

În amiezile-însorite, umăr lângă umăr, este plăcut foarte
Să păşeşti pe puntea unde cerul de mare se desparte;
Sau, pierdut în gânduri, să priveşti cum în urmă
Siajul se lăţeşte-n depărtare-albit de spumă.

În nopţi grozave, când oceanul îşi sfâşie mânios veşmântul,
Ce lucru mândru e să lupţi cu valurile şi cu vântul!
Sus, la gabie, pe catargul care se-încovoaie sub sălbatice rafale
Marinarul trăieşte-o altă viaţă, înfruntând zeci de furtuni în cale.

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

NB. Primul vers a fost, probabil, inspirat de sonetul lui William Wordsworth, " Unde-i ţinutul spre care trebuie
să se-îndrepte-acea navă?''

poezie de Arthur Hugh Clough,1819-1861, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

După plecarea tuturor invitaţilor, cu îngăduinţa directorului, cei şapte tineri porniră spre nava albastră împreună cu domnul Eugen Manea, luându-şi deocamdată rămas bun de la părinţii lor, care, dat fiind că tocmai primiseră liber, se îndreptară nu spre locurile lor de muncă din Institut, ci spre case, stabilind să se întâlnească acasă, în acea seară, cu fiii sau fiicele lor. Nu la mult timp după încheierea şedinţei, cei şapte tineri erau deja pe puntea principală a navei lor, deocamdată încă în compania instructorului Eugen Manea.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orăşelul marinarilor*

De-a lungul cheiurilor din orăşelul marinarilor vântul plimbă
Şoaptele melodice furate de pe navele din radă şi schimbă
Culoarea obrajilor apei, iar vara se retrage undeva să moară
Ca o balenă rănită, abia răsuflând în mareea de seară.

O navă de linie Anglia-Orient luceşte ca un pescăruş,
Cu luminile la bord clipind intermitent; osos ca un arcuş,
Cargoul companiei Blue-Funnel** cu bigile negre-n plan vertical
Stă nemişcat; un brac înalt încarcă cherestea-n aval.

În magazinele din orăşelul marinarilor se găsesc de toate
Şi marinarii cumpără sau vând ce-au adus din ţări îndepărtate:
Încuietori pentru cuferele lor de pe navă, papagali roz cu moţ,
Ceasuri de-alarmă de cinci cenţi şi pantofii celor morţi.***

Se-aud ţipetele păsărilor mării şi-acorduri voioase
De-armonică, şi vocea cântăreţilor de la baruri şi terase –
Cântecul vântului şi cântecul mareei; fredonate-n ceas târziu,
Revin vechi melodii pe care doar marinarii le mai ştiu.

Am avut un vis în orăşelul marinarilor – zadarnic, naiv şi desuet –
Despre nave, oameni şi zile de demult care se întorc încet-încet...
Despre-un cântec pe care-l cântă-ntr-o tavernă doi tovarăşi,
Doi foşti colegi de echipaj care se-ntâlnesc într-o seară iarăşi.

---------------------------------------------------------------------

* Porturile mari din toată lumea aveau în vecinătatea lor imediată un "orăşel al marinarilor". O mică parte, de fapt, a oraşului respectiv unde navigatorii îşi faceau cumpărăturile, se amuzau seara-n baruri şi-i întâlneau pe cei din breasla lor, uneori foşti coechipieri. Era un loc unde se simţeau "acasă" după un lung şi dificil voiaj.

** "Blue Funnel" a fost o companie de shipping britanică fondată în anul 1866. Companiile de navigaţie vopseau şi încă mai vopsesc coşurile navelor aflateîn proprietatea sau managementul lor cu anumite culori distinctive. Tot pe coşuri puneau şi logo-ul casei. Pe lângă partea de reclamă, navele erau mai uşor de reperat într-un port aglomerat.

*** "Pantofii mortului": când un marinar îşi pierdea viaţa pe mare, o parte din bunurile lui erau distribuite coechipierilor, în semn de amintire, iar o altă parte era vândută de căpitan şi banii obţinuţi se înmânau la întoarcere familiei celui dispărut.

poezie de Cicely Fox Smith din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăsând în urmă ţărmul

Părăsind portul mâlos odată cu mareea naltă,
Marea se deschide-n albastru, imensă şi sărată;
Vergile zvelte înnobilează graţioase velierul
Şi domină cu pânzele lor tot cerul;

Sub catargele susţinând un zbor alb de vele,
Coverta devine decor pentru poveşti cu ştime şi cu iele.
O viaţă nouă-n navă sinuos pătrunde,
La pupa, noi privim cum cârma face legea-n unde,

Simţim nava urcând spre cer, coborând în mare,
Plonjând în apă serenă şi seducătoare.
Tăcută şi iute-alunecă-nainte atrasă ca de-o vrajă;
Orizontul ne-ademeneşte, rotund, în a lui mreajă;

Deasupra oglinzii oceanului s-a ivit, iată,
Un spirit care n-a cunoscut frica niciodată;
Iar cei care o cunosc bine şi iubesc marea
Se simt acasă acolo unde-ncepe zarea.

poezie de Lincoln Colcord, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farul

Aprinsă undeva-ntr-un loc ascuns
Pe cuprinsul mării, nu prea departe,
("Un mic recif," Căpitanul nostru-a spus)
Am văzut sclipind o lumină-n noapte.

El mi-a spus că se-află-n far acolo unde,
Pe marea cu primejdii nu puţine,
Trăiau în singurătate oameni care se-ngrijeau
Ca fitilul lămpii să ardă pentru mine.

Pentru mine, pentru el, pentru fiecare navă
Care traversa acele ape-ntunecate.
Mă gândeam că era ciudat ca-n liniştea fluidă
Să stea mereu acolo, zi şi noapte.

Ei n-au magazine, n-au ogoare şi n-au străzi;
N-aud nici freamăt de frunze pe cărare,
Şi-adeseori sub picioare furios le urlă
Talazurile-n cavalcada lor aprigă pe mare.

Iar când noi dormim, ei stau de veghe
Întinzând peste fiecare val, până-n hăt depărtare,
Un braţ lung de lumină călăuzitoare
Un fel de saulă legată de colacul de salvare.

poezie de Marjorie Wilson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kilmeny (Un cântec de pe traulere)

Pe ecranul apusului roşu se vedeau umbre întunecate,
Driftere lansând lungile lor plase peste bord;
Şi uleioasele ape verzi se legănau somnoroase
Când cu refluxul Kilmeny a ieşit printre geamanduri din port.
Şi nimeni nu ştia unde va călători acea domnişoară,
Un soi de vrajă-i ascundea destinu-n foi de ceţuri dese.
După aproape-o săptămână, Kilmeny a revenit acasă,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Avea la prova un tun, dintre toate din Newcastle cel mai bun,
Iar la pupa altul nou-nouţ, adus din Clyde-ul acoperit de nori,
Şi mai era acolo şi-un secret – de căpitan nimănui dezvăluit,
Nici măcar scumpei lui mirese, la plecare-n zori;
Şi-o antenă de telegraf deasupra, un pitic vorbind în şoaptă;
Râsetele din Londra, laudele din Berlin slăvind nişte succese.
O, poate mai erau nişte sirene care-o ademeneau spre zare,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Era întuneric când Kilmeny s-a întors din acel voiaj acasă,
Comanda navei unde murise căpitanul era-n purpuriu vopsită,
Dar plutea ca o mireasă cu trandafirul roşu prins în piept;
"Bravo, Kilmeny!" a strigat amiralul şi a lui suită.
Acum la şaizeci de stânjeni adâncime poate un ţipar,
Cercetează submarinul şi contorsionatele lui piese;
Căci târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Mai era şi umbra unei fantome care privea din spuma mării
Oamenii cântând Anglia, cea mai frumoasă dintre prinţese,
Căci târziu, târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

** Poemul "Kilmeny" este dedicat barcului Kilmeny (velier cu trei catarge, cum este şi velierul şcoală Mircea, greşit numit bric – bricul având doar două catarge) care în timpul Primului Război Mondial a distrus un submarin german. Făcea parte din aşa numitele Q-ships (nave-Q), nave cu misiuni speciale sau nave misterioase. Erau nave ale marinei civile dotate cu armament camuflat, pregătite special pentru a momi submarinele inamice să execute atacuri de suprafaţă, gen de atacuri care le facea vulnerabile în faţa navelor-Q.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casabianca

Băiatul stătea pe puntea-n flăcări mari, o mie;
Coechipierii-n viaţă fugiseră – nişte bieţi vătui;
Focul mistuia epava-n marea bătălie
Şi-şi revărsa lumina peste oamenii morţi din jurul lui.

Frumos şi strălucitor, niciun pas nu dădea-napoi,
Parcă era stăpânul pălălăii – enormă;
O fiinţă dintr-un sânge nobil de eroi,
O mândră, deşi copilărescă formă.

Flăcările creşteau tot mai înalte – el aştepta
Ca tatăl să-i permită să părăsească vasul;
Tatăl, care sub punte-atunci tocmai se sfârşea,
N-avea cum fiului să-i audă glasul.

Striga-n mijlocul incendiului: "Spune, tată, spune,
Nu-i aşa că mi-am îndeplinit datoria pe deplin?"
El nu ştia, dar căpitanul zăcea ars cărbune
Şi nu-i putea răspunde, el fiindu-i Styxului vecin.

"Vorbeşte, tată!" a strigat iar, de pârjol împuns,
"Spune că-mi dai voie s-abandonez nava!"
Doar nişte bubuituri puternice-au răspuns,
Iar flăcările lingeau şi apele şi slava.

Le simţea suflul pe fruntea-ncinsă de emoţii,
Le simţea şi părul lui, vâlvoi, fierbintele-abordaj –
Şi, privindu-l în acel post solitar al morţii,
În disperarea-i se vădea foarte mult curaj.

A mai strigat înc-o dată, şi mai tare,
"Tată! Chiar trebuie să mai rămân pe navă?"
Printre vele şi prin bordaj, înspăimântătoare,
Limbile focului înaintau fără zăbavă

Înfăşurând nava-ntr-o sălbatică splendoare;
Au ajuns până sus la gabie, făcând-o scrum,
Fluturând ca nişte lungi drapele-n soare
Deasupra viteazului copil, condamnat de-acum.

Apoi, un trăsnet a plesnit apele-agitate –
Băiatul – oh! Unde-o s-o fi aflând acum?
Întrebaţi vânturile care până hăt departe
Răspândesc scânduri pe mare şi-n aer nori de fum!

Dispărute-s şi catarg şi cârmă, şi flamura-blazon,
Şi toate care-şi îndeplineau partea lor de datorie,
Dar esenţa nobilă pierdută-n al focului ciclon
A fost acea inimă loială, atât de vie.

*** Poemul se referă la o întâmplare reală din timpul bătăliei navale dintre francezi şi englezi în rada portului Abukir – Egipt (1798). Gioconte Casabianca, fiul comandantului navei amiral franceze L'Orient, Luc Julien Joseph Casabianca, a rămas la bord până-n ultima clipă, cea a morţii, refuzând să părăsească postul de luptă în lipsa unui ordin direct de la tatăl său (băiatul avea cam 11-12 ani). Acest poem a fost inclus în manualele şcolare din Regatul Unit şi Statele Unite în perioada anilor 1850 -1955.

poezie de Felicia Hemans, 1793 -1835, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul epavei

I
Vântul era dezlănţuit, apele-n delir,
O navă a eşuat pe ţărmul dinspre sud,
O sută de oameni, evadaţi din tristul cimitir,
Au îngenuncheat pe nisipul ud.
Şaizeci s-au înecat, şaizeci şi trei
S-au izbit de stâncile negre ca un păcat,
Şi-apoi, undeva, de unul singur printre ei,
Au dat de-un copilaş neajutorat.

II
Un tip aspru s-a îndepărtat încetişor
De lângă de ceilalţi marinari
Şi cu blândeţe a pus neştiutorul căpuşor
Pe pieptul lui onest, cu muşchii tari.
Călătorind peste pustiul larg
Era o bucurie solemnă să-i vezi
Mereu alături, velă şi catarg,
Marinarul şi băieţelul cu ochi verzi.

II
Purtându-i prin vremuri de mari răstrişti busola,
Cei doi erau întotdeuna unul, nu o perche.
Asta până când celui puternic i-a venit ora
Şi a simţit fâşâitul unei coase la ureche.
Atunci prietenului apropiat i-a grăit astfel:
"Ia cu tine şi scoate din acest pustiu cumplit,
De dragul meu, nevinovatul sufleţel!"
Apoi, a sărutat copilul şi-a murit.

IV
Purtaţi de chinuitoarea lor soartă omenească
Prin vânturi infernale şi mlaştini fierbând ca un cazan,
Cei doi au început să vină să se încălzească,
Noapte de noapte, la focul făcut de căpitan.
Dar într-o zi acesta l-a luat deoparte:
" O, marinar cu suflet generos şi bun,
Salvează-te pe tine-acum şi fugi de-aici departe,
Lasă-n urmă, copilul, ascultă ce îţi spun!"

IV
Copilul aţipise lângă focul luminând violaceu:
"O, căpitane, să-l lăsăm să doarmă somn lin, plăcut,
Până se scufundă nava, iar atunci Dumnezeu
Va arăta fiecăruia ce are de făcut!"
Cei doi, privind cum jarul devenea cenuşă,
Au ţinut de veghe, zadarnic, noaptea toată;
N-au lăsat nicio clipă singură acea păpuşă –
Care nu s-a mai trezit niciodată.

*Charles Dickens a scris acest poem pentru drama lui Wilkie Collins, FARUL, pusă în scenă pentru prima dată în casa marelui romancier, Tavistock House, iunie 1855.
Ar mai fi de adăugat că în anul 2019 piesa lui Collins a fost ecranizată în regia lui Robert Eggers, cu actorii Robert Pattinson, Willem Dafoe, Valeriia Karaman, Logan Hawkes.

poezie de Charles Dickens, 1812-1870, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Torpilarea tancului petrolier

Aţi văzut vreodată-un tanc petrolier lovit?
Nu este-o privelişte dintre cele mai plăcute.
Nava de la prova la pupa arde ca un chibrit,
Inflamat, ţiţeiul spre cer balauri roşii-asmute.

Fum negru-acoperă şi castel, şi bărci, şi catarge, şi binte,
Cenuşă-otrăvitoare şi neagră peste tot se lasă;
Explozii şi flăcări, gaze şi lavă fierbinte
Învăluie nava – nu demult atât de-orgolioasă.

Marinarii de pe navele din apropiere,
Privesc trişti tancul care arde, orizontul întunecându-l.
Neavând nici mijloace să-l ajute şi nici putere,
Privesc doar – şi-aşteptă să le vină şi lor rândul.

Nava strânge-n braţe şi ia cu ea-întregul echipaj
În mormântul fremătător şi rece din abis,
Iar toţi cei care-au străbătut mările plini de curaj
Şi-au câştigat dreptul la un voiaj în paradis.

NB.
Compusă la bordul m/n Georgia la câteva ore după ce aceasta a fost martoră la torpilarea navei tanc Jacsonville – 30 august 1944. Şi-au pierdut viaţa 48 de marinari şi 28 de militari care făceau parte din escorta tancului. Au supravieţuit doar un marinar şi un militar din escortă.

poezie de Robert Goodwin, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul din cartul de noapte al navei Charlotte Jane

E primul cart de noapte, frăţiorii mei,
Vânturi mari, grozave, bat peste şapte mări*
Şi stele reci sclipesc pe boltă, frăţiorii mei,
Mistica lor deschide căi spre cele patru zări.

Prova navei noastre-şi croieşte drum
Prin apele cele mari, scăpărătoare,
Promiţând locului pe care-l părăsim acum
Şi locului spre care ne-ndreptăm bunăstare!

Acum, aplecaţi-vă-n tăcere, frăţiorii mei,
Frunţile deasupra vinului sfânt,
În memoria strămoşilor morţi, frăţiorii mei,
De un sânge cu noi, din acelaşi pământ.

Deşi mormintele lor sunt la fel de departe ca luna
De-acest ocean albastru, adevăr spun vouă,
Spiritul lor ne va însoţi întotdeauna
Acolo unde mergem, în ţara cea nouă.

Triste-amintiri purtăm, dar pentru cei ce ne iubesc
Vom goli alt pahar de vin de-aici, din depărtări,
Pentru inimile curajoase care încă ne iubesc
Acolo-n vechile noastre case de peste mări şi ţări.

Ne lipsesc braţele lor dragi care să ne-mbrăţişeze,
Zâmbetele din ochii-albaştri care ne-au crescut,
Buzele care nu mai pot să ne binecuvânteze
Pe pământul spre care ne-ndreptăm, necunoscut.

Dar, trişti, departe de ţara noastră, frăţiorii mei,
Noi umplem până sus cupele cu vin!
Acesta-i pentru toţi un jurământ, frăţiorii mei,
Şi-al acestui miez de noapte imn:

Fiecărui camarad eu o să-i fiu frate bun,
Fiecărui membru-al acestui curajos echipaj –
Umăr lângă umăr în acest consimţit surghiun
În ţinutul de care ne-apropiem cu mult curaj.

Umpleţi iar paharele, e ora despărţirii, frăţiorii mei,
Sorbiţi adânc pentr-un prieten sau o rudă,
Pentru cei dragi inimilor noastre, frăţiorii mei,
Care ne răsplătesc şi-mpart cu noi şi griji şi trudă.

Noi, soţi şi fraţi, datorăm în aceste zile,
Din ţinutul pe care vom păşi ca mâine,
Toată onoarea ce li se cuvine,
Fecioarelor şi mamelor nostre, nobile.

Vinul e pe sfârşite, frăţiorii mei,
Dar înainte de-a bea ultimul pahar
Să-nălţăm în tăcere-o rugăciune, frăţiorii mei,
În caz că truda noastră se va dovedi-n zadar;

Dacă vânturi rele ne vor bate cerându-ne uium,
Fie-ne loc de odihnă-ntru Domnul, frăţiorii mei,
Pămânutul către care ne-ndreptăm acum.

NB

James Edward Fitzgerald este considerat de mulţi istorici drept primul premier al Noii Zeelande.

"Charlotte Jane," "Randolph", "Sir George Seymour" şi "Cressy" au fost patru veliere englezeşti care au transportat printre primii emigranţi în Noua Zeelandă, Insula de Sud. Primele trei au ancorat pe 16 şi 17 septembrie 1850, la o distanţă câteva ore una de cealaltă, în faţa actualului port Lyttelton, în apropiere
de Cristchurch.

"Charlotte Jane" sub comanda căpitanului Alexander Lawrence a plecat din Plymouth pe 7 septembrie 1850 şi-a aruncat ancora la Lyttelton pe 16 decembrie 1850, ora 10:00. A avut la bord 26 de stewarzi, 24 de asistent-camerişti, cca 150 de pasageri – bărbaţi şi femei, căsătoriţi şi necăsătoriţii, dintre care 80 de copii, băieţi şi fete, un preot şi un medic. Pe perioada voiajului de 99 de zile a avut loc o căsătorie, iar trei copii au decedat.

"Cressy" a ajuns la destinaţie – Canterbury – pe 27 decembrie 1850.

* "Şapte mări" semnifică în limbajul marinăresc, mai mult sau mai puţin, totalitatea oceanelor şi mărilor lumii.

poezie de James Edward Fitzgerald, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!