A văzut-o cu ochii minţii pe liceana de 16 ani, năltuţă, cu frumuseţea bobocului care îşi înalţă boiul spre soare pentru a-i răpi o fărâmă de lumină şi căldură pentru ca, într-o dimineaţă senină să devină orhideia căreia el dorea să-i simtă parfumul, să-i sărute petalelw, să-i mângâie tulpina mlădie. Ea priveşte pe furiş poarta casei de alături, ştie că ochii lui au urmărit-o ca apoi să alerge ca s-o prindă din urmă şi să meargă împreună pe drumul pe care nu concep să-l străbată singuri. O perdea se mişcă la fereastra casei pe care ea a părăsit-o, nişte ochi o urmăresc cu părere de rău că nu pot vedea ce se petrece mai departe, dacă nu cumva mâinile lor se unesc sau se mângâie peste nişte sfinte limite. O vede pe studenţa care este acum floare împlinită Ea răspândeşte în juru-i surâs şi voie bună pe care nu vrea să le dăruiască altcuiva decât tânărului pe care ştie că o iubeşte. Ei nu socotesc că viitorul îi aşteaptă, ci trebuie să iasă în întâmpinarea lui, să şi-l apropie. Perdeaua de la ferestră se mişcă, nişte priviri se pierd în zădărnicie. Ei îşi unesc mâinile, s-au învăluit unul pe celălalt în culoarea ochilor lor şi simt că au un singur sugflet." Vino din Liban mireasă" îi cântă el. Mireasa lui e mai frumoasă şi mai înţeleaptă decât strălucitoarea biblică. Este mireasa lui.

Neron Aurel în Romanul "Generaţiile", capitolul Xi (august 2020)
Adăugat de Neron Aurel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu o floare roşie în mâinile lui...

E acolo... aşteaptă...
Are o floare roşie în mâinile lui,
şi un zâmbet şters.
Aşteaptă... şi el nu înţelege,
pe cea care nu mai vrea să vină.
El nu ştie, nu înţelege
că asta-i cea mai bună seară
pentru a-i spune
în întunericul nopţii.
S-a terminat ziua,
dar ea n-a venit
pentru că s-a dus...
a devenit mireasă a morţii.
În timp ce el aşteaptă acolo...
- aşteaptă... e trist...
Cu o floare roşie în mâinile sale.
şi un cadou - un angajament
pentru eternitate.

poezie de Eugenia Calancea (11 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pic mai în aer

Văd prea bine că stepele noastre
s-au transformat în munţii cei mai
obraznici faţă de timpul ce nici
măcar nu ne cunună;
şi mai observ că noi n-am simţit
absolut nimic până acum, nici
măcar seismele curioase,
lascive, pofticioase
care anunţă mereu apocalipse
ce nu se lasă până nu mângâie
copiii noilor popoare sau nu
unesc mâinile care doar
au atins pereţi.

Ochii să-i deschidem! Nu mai poate
lumea să rămână la fel!
Să simţim mişcările astea ale
Pământului care ne iubesc mai
mult decât proprii noştri părinţi,
făcând să iasă din noi şi dintre noi
cuvinte în formă de minereuri
sau, chiar mai sfidător,
vorbe în război cu nişte
culori ce nu s-au mai pomenit până
acum pe Terra, din acelea care nu
au nevoie de flori ori fulgere pentru
a zâmbi, dansa, dezmierda sau a se
urca până la Dumnezeu cu
argint de prin gunoi.

Tot mai sus, aşa trebuie să se întâmple!
Trebuie ţinute în mâini şi auzite
prin liniile de palme ridicările
astea de munţi, tangoul ăsta sarcastic
şi totodată risipitor între micimile
harnice şi fortăreţele care trebuie să moară
pentru noi,

acestea din urmă ajungând
să silească istoria lumii a ne arata
din ea doar
canistrele goale din care se nasc
sufletele care simt cu adevărat
ce înseamnă a sili iubirea să nu
ţină cont de naţii,
învăţându-ne şi versurile să se
dea cu pauzele de pereţi.

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţăranii

Îi văd, sunt tot aşa, cu cojoacele rupte,
Cu piepturile şi cu feţele supte,
Le sunt mâinile tot aşa aspre şi dure,
Privirile, tot oţel din tăiş de secure.
Cu ochii adânci şi lucioşi ca nişte băncuţe,
Aduc la oraş dimineţele în căruţe.
Beau ţuică prin cârciumi şi vorbesc tare,
Socotesc banii pe degete şi hambare,
Li se umezesc ochii şi ascultă duşi
Când îşi taie ţiganul sufletul în arcuş.

Îi simt după mirosul cojoacelor ude;
Dar sufletul lor chinuit nu m-aude.
Mă uit în ochii lor trişti şi adânci,
La mâinile lor care pot să sfărâme stânci,
Şi-mi vine să le strig, să-i trag de mintean:
Băă, sunt şi eu tot ca voi, tot ţăran!
Dar glasul meu se topeşte, e de ceară...
Seara ţăranii pleacă, cu oraşul suit în cară.
Îi petrec până la margine, până în ţigănie,
Dar durerea lor, pe străinul care merge pe alături n-are de unde să-l ştie.

poezie clasică de Virgil Carianopol din Carte pentru domniţe (1937)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoţate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăştiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac şi le-a venit mai la socoteală. La o parte, aşa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cocoşul — paşa, cum îi zic toţi ai casei, — rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ştrengăreşte, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă ceţoşi de somn, priveşte. E poet. Sufletul lui, deşi războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par nişte burdufuri, când sunt seci ca nişte gogoşi; decât al tuturor gânsacilor, care se plimbă pe apă şi fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al răţoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănaţi; şi chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumuseţile firii, şi, fără părere de rău, îşi rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum priveşte, pe când toţi ai casei dorm.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Cocoşul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

ea ţipă zilnic ceva de neînţeles
ascult încerc să articulez cuvinte
dinspre ea vine curentul acela aspru

miroase a ceartă
cearta o defineşte

nu mai ştiu dacă pot face un pas înapoi
să fug pe holul lung al apartamentului
să mă ascund sub mâinile lungi, de pianist
ale fratelui meu

el mângâie. el îmi sărută obrajii şi mâinile
şi-mi şterge lacrimile

ea pleacă trântind uşa
enervată de două consoane tari

el tace şi mă priveşte blând
îmi dau iar lacrimile
le şterg scurt apoi
îi mângâi fruntea înaltă

ochii lui sunt ochii mamei
ochii iubirii
privirea protectoare
lăsată să curgă spre mine
din patul în care acum este ţintuit

el va merge iar
mă rog Domnului
să-i poarte iar paşii
prin casa părintească
sub privirile calde ale mamei

ea a plecat. a tăcut întreaga zi

el doarme acum
zâmbind unei lumi în care
nimeni nu-i tulbură bunătatea

mai e şi mâine o zi în care
fratele meu mă va hrăni cu lumina lui
îi voi mângâia fruntea
şi mâinile cu degete lungi
de pianist

oare cum ar vibra pianul bătrân
sub mâinile lui, mamă?

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne facem daruri

Trebuie să ne facem daruri.
Să memorăm cu atenţia
data de naştere, a noastră şi a celorlalţi.
Încă de dimineaţă,
sărbătoritul să primească de la prietenii lui
o cravată argintie care să-i limpezească mâinile,
o portocală care să-i împrospăteze surâsul,
neapărat, câteva idei
care să-i desăvârşească forma inimii.
Dacă unul dintre noi s-a-ndrăgostit,
să-i dăruim imaginea duratei,
iar dacă s-a îmbolnăvit din iubire,
să-i dăm să bea tinereţe şi demnitate
dintr-un pahar curat, pictat cu-o floare.

Unii se vor împotrivi:
din trufie, de prea multă singurătate,
sau pentru-a nu ne rămâne datori
(ca şi când nu ne-ar fi datori, oricum,
pentru că respirăm şi ne mişcăm alături de ei,
împărţind destinul unic al lumii).

Să nu ne descurajăm.
Să trecem dincolo de trufia, de singurătatea lor,
cu daruri în mâini,
cu adevăruri necruţătoare,
precum şi cu obiecte mai blajine,
ca, de pildă, o zebră din material plastic,
o măsură de vals, un abajur,
iar dacă totul merge bine,
ca o oglindă în care să ne scufundăm împreună obrazul,
făcând-o vastă ca marea.

poezie de Nina Cassian din Să ne facem daruri (1963)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îi gătiră cărţile ce trebuia să le ducă Ţugulea, îi dete bani şi porni, după ce îşi luă ziua bună de la împărat şi boieri, iară gloatele îl petrecură până afară din cetate şi se uitară după dânsul până nu-l mai zăriră. Ţugulea se duse mai întâi de se întâlni cu fraţii lui. Le spuse şi lor cum a omorât pe zmeoaica cea bătrână, apoi le făcu cunoscut şi treaba cu care l-a însărcinat împăratul. Le dete şi lor niţei bani ca să-i ducă părinţilor, apoi se îmbrăţişară şi plecară. Fraţii lui Ţugulea începuse a se uita la el cam chiondorâş. Ei nu se puteau învoi cum de Ţugulea să ajungă să le facă lor ruşine. Ei mai mari şi să rămâie mai pe jos decât el, ca nişte bobleţi. Ducându-se Ţugulea la treaba lui, întâlni în cale pe un om care striga că moare de foame. Se apropie de dânsul să vază ce fel de om este acela. Când, ce să vază? un om ca toţi oamenii umbla după şapte pluguri ce ara şi din gură nu mai tăcea.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini şi nelumini

Nu ştiu dacă trebuie să mai spunem ceva
poate ar trebui să tăcem ani infiniţi începând de astăzi
infinitul, ştii. încape şi într-o ghindă.
Molecular
şi mai
jos
de atom
În raţii multiple.
Apoi, cum să nu-l ţină în apa în care mă joc acum cu picioarele, nepăsătoare şi liberă
infinituri sunt peste tot, îmi spui tu
şi al tău este foarte frumos şi adânc sub un ochi de demult care încă priveşte
dintr-o religie veche
probabil acel ochi să mă păzească şi pe mine - îţi zic
şi mă întorc fericită în mare, să mă joc din nou, cu picioarele obosite în ea.

E o mare frumoasă,
bate soarele cu mâinile lui pline de afini şi de afine în ea.
Şi nimic nu
pare să mă doară mai tare văzându-mă de jos sau de sus
odată cu păsările care trec pe deasupra ca nişte evantaie
ale Domnului.
Doamne, de departe se iscă furtuna de noapte şi cu carul cel mare să mă ia la dânsu-n lumină, şi n-o să te mai găsesc nicăieri... dinspre o chilie care pe nicăieri nu pare să existe
pe care doar am visat-o
plină
de ceară şi ceruri, unde bat încă stele, dacă trupul meu nu e de fapt decât o statuie frumoasă, de lemn.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celălalt, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi. Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi nici unul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă. Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.

Hermann Hesse în Knulp
Adăugat de 107
Comentează! | Votează! | Copiază!

În mintea lui îşi înjghebă planul. Să se suie pe luger în sus, să meargă, să meargă şi să meargă, până în vârf; şi de acolo, la bulgărul de aur, din care credea că se desfăcuse: o săritură – sau o vedea el ce-o face. Atunci se mişcă din nou şi, după ce trecu peste un grăunte de piatră cât un munte şi scoborî dincolo, se trezi la rădăcina crinului. Se odihni o clipă, apoi la drum, băiete! Mai întâi se rostogoli de pe tulpina lucie de câteva ori în ţărână. Văzând asta, se ridică pe picioruşele dinapoi şi, fără să ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi făcu, moşnegeşte, cruce. Pe urmă încercă din nou, şi văzu că poate. Luciu i se păruse lujerul crinului, şi când colo avea atâtea adâncituri, atâtea ridicaturi: văi, dealuri. Dar ce mireasmă se revărsa de sus!...

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Gândăcelul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cerul

Nu vezi că cerul este cu tine?
îţi spune "atinge-mă", dar nu mă pângări!
Este mersul cerului printre planete,
printre fiinţele omeneşti şi extraterestre,
cerul te mângâie şi tu nu îl vezi?
Cerul şi timpul petrec împreună drumul
care duce spre infinit
şi către Lumina care-l pătrunde,
cerul este pavat cu respiraţia ta,
cerul se joacă în zbor cu plămânii tăi,
dezmierdându-te cu un suflu terestru
şi cu o energie eternă,
care se plimbă prin Universurile cerului
şi printre stelele destinului, cerul se lasă pătruns de zânele Soarelui
şi se mângâie unul pe altul,
spunând "ce soartă grea avem"
cu pământenii acestui Pământ destin,
ce îşi duc destinul sortit
de atâta trudă şi viaţă-n derivă...
Este cerul pe care tu nu-l vezi,
dar îl vezi în inima ta, cum te roagă să-l ierţi
când nu mai poate a te ajuta
cu răsuflarea sa Divină
şi te invită-n călătoria sa printre astre,
ca să culegeţi împreună florile cerului
care au mai rămas curate.
Printre Stele Lumină pipăie şi îl alintă
cu o floare vie de viaţă
ruptă din sufletul tău,
ca o recompensă pentru darul ce-l porţi.
Pune-i în piept floarea de mire
şi dăruieşte-i mireasa purităţii,
ca să poată a petrece la nunta terestră,
cuvânt de iubire şi dragoste celestă, iubeşte cerul ce te învăluie în mantie albastră,
şi cu o privire te roagă să-l ierţi,
că nu a putut fi mai aspru cu tine, om,
ca tu să nu te speli pe mâini cu el.
Aleargă prin cer cu smerenie
şi strânge-l la pieptul tău,
ca pe o iconă ce poartă pe îngeri,
chiar de nu poţi a-l vedea,
prin straturi de mir şi dezmierdare.
Cultivă cerul cu flacăra ruptă din inimă
şi aşeaz-o pe-o rază din Soare,
ca să se simtă ca o floare
ce poartă curcubeul în zare.
Priveşte cerul cu dragoste şi pipăie-l dacă eşti în stare,
ca apoi să-l aşezi în palmă
şi să dormiţi în patul cu puf din nori!

poezie de Constantina Gina Dumitrescu din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A mea

Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă,
În lipsa mea ea se gândeşte numai la mine,
ea cea mai dragă şi cea mai aleasă
dintre roabele sublime.

Ei i se face rău de singurătate
ea stă şi spală tot timpul podeaua
până o face de paisprezece carate
şi tocmai să calce pe dânsa licheaua.

Ea spală zidul casei cu mâna ei
şi atârnă pe dânsul tablouri
ca să se bucure derbedeul, e-hei
căzut de la uşă-n ecouri.

Ea îşi aşteaptă bărbatul beţiv
Ca să-i vină acasă
şi degetele albe şi le mişcă lasciv
pentru ceafa lui cea frumoasă.

Pregătindu-i-le de dezbătat
ea ţine în boluri şi zeama acră,
părul lung şi negru şi-l întinde de la uşă spre pat
să nu greşească bărbatul niciodată
drumul predestinat.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oceanul iubirii

Lângă ocean ea stă – cu mâinile lăsate
Privind cum valuri vin şi-apoi cum pleacă toate
Privind la pescăruşii care în zbor plutesc
Privind la doi iubiţi cum mâinile-şi unesc.
Privind cum iahturi vin grăbite de pe drum
Şi singură dorindu-şi să nu mai fie acum
Pantofii ea şi-i scoate, fără ciorapi păşeşte
Respiră adânc şi luna cu ochii o priveşte.
Dar el este acolo şi pe furiş o vede
Cum lucrurile-şi strânge şi-n noapte-apoi se pierde.
Acesta e bărbatul cu mâinile lăsate
Privind cum valuri vin şi-apoi cum pleacă toate
Pe care ea adesea şi fără echivoc
L-a tot văzut în vise cum stă în acel loc.
Şi lângă el se duce şi mâinile îşi ţin
Stând pe nisipul rece şi albicios şi fin.
"Ştiam că o să vii", "şi eu ştiam de-acasă",
Apoi tăcuţi aşteaptă ca soarele să iasă.
Niciunul nu e singur şi nici nu se mai teme
Căci în această noapte iubirea o să-i cheme.

Când vor să fie singuri, unii se duc pe plajă
Se plimbă, adună pietre sau scoici cuprinşi de vrajă
Alţii vor alinare, o mână să ofere
Precum aceştia doi, căci asta-nseamnă avere.

Deci dacă noaptea singur pe ţărmul nisipos
Te plimbi şi cauţi chipul acela luminos
Fie ca cineva de mână să te-apuce
Şi să te ducă-n pragul iubirii ce seduce.

poezie de Karen Gorringe, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Iubirea mea este una la fel pentru tine, pentru el
Si-as vrea sa te vad cum mă privesti cu marea din ochii tai
Si cum am sa ma pierd eu intr-o joaca de-a v-ati ascunselea
Drumul nostru e diferit sau poate ca se afla departe unul de altul
Distanţă ce ne apropie acum sa scriem
Dar as vrea sa fiu saturată cu mii de valuri
Din care să creez apoi un univers palpabil
Un barbat puternic, ce mă priveşte ca pe a sa împărăteasa
Si nu ma minte asa cum o facea pana acum cu zecile de femei din viata lui
Eu sint deschisa ca o fereastra
Si stau ca o floare in glastra
Nu doresc nici lauri, vreau doar iubirea
Cu care sa pot împărţi fericirea pe pământ.
Vreau o vibraţie din care sa nu ma mai scot pana mor
Vreau sa adaug speranţa in casa unde a apus soarele
Si sa ma descalt de muscatele si sa zâmbesc prin Zambilele parului tau
Nu mai doresc nici macar un nume...
Am plecat de mult cu oile la păscut
Acolo e liniştea ce-mi da răgaz ca sa simt
Te astept si pe tine in lumea mea fara ruine...
Te astept si pe tine in lacul meu plin de Peşti
Unde icrele s-au depus deja si astept un nou lot sau banc de peste frumos
Dulce si gustos... Ca un păstrăv ales..

poezie de Ilena Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul

Gânditor şi cu mâinile la spate
Merg pe calea ferată,
Drumul cel mai drept
Cu putinţă.

Din spatele meu, cu viteză,
Vine un tren
Care n-a auzit nimic despre mine.

Acest tren - martor mi-e Zenon bătrânul -
- Nu mă va ajunge niciodată,
Pentru că eu mereu voi avea un avans
Faţă de lucrurile care nu gândesc.

Sau chiar dacă, brutal,
Va trece peste mine,
Întotdeauna se va găsi un om
Care să meargă în faţa lui
Plin de gânduri
Şi cu mâinile la spate.

Ca mine acum
În faţa monstrului negru
Care se apropie cu o viteză înspăimântătoare,
Şi care nu mă va ajunge
Niciodată.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să-i tai din gheare

Vezi, mâinile acestea muiate-n pământ
au rămas doar nişte arcuri care închid pieptul
şi, ce ai mai putea face acum toamna
decât să baţi aerul ca apa în scocurile morii
şi să-ţi respiri nisipul din clepsidrele debusolate
în palme se scurtează liniile şi degetele rămân încovoiate
cearcănele ochilor sunt cearcăne de stele din nopţi spălăcite
ai ridurile adâncite subtil pe frunte
şi în picioare o lipsă ascunsă de echilibru

nu-i nimic că moartea se apropie senilă
în ţipătul păsărilor de noapte deasupra casei
ori murmurul veşniciilor iernii care te cheamă
tu vrei să rămâi acasă departe de ceţurile care-ţi curg pe retină
poate să-ţi şuiere vântul la fereastră
să-ţi fie trase săniile de cai înaripaţi
e un semn ca nu trebuie să fii pe drumuri
să te găsească moartea plecat
mai degrabă să-i pui busuiocul sub nas
să-i tai din gheare
şi să pleci în trombă
cu salvarea la spital
poate inima mai ţine în funcţiune ceasul.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu (25 februarie 2010)
Adăugat de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

V: Sutler nu se mai poate încrede în tine, nu e aşa, domnule Creedy? Şi ştim amândoi de ce. După ce voi distruge Parlamentul, singura lui şansă va fi să le dăruiască pe altcineva. O alta bucăţică de carne. Şi cine va fi? Tu, domnule Creedy. Un om deştept ca tine a luat deja această ipoteză în consideraţie. Un om deştept ca tine are probabil un plan. Acest plan este motivul pentru care Sutler nu mai are încredere în tine. Este motivul pentru care eşti supravegheat acum, pentru care sunt ochi şi urechi în fiecare cameră din această casă şi o casetă la fiecare telefon.
Creedy: Trupe.
V: O, un om deştept ca tine, cred că ştie şi care este cealaltă soluţie.
Creedy: Ce vrei?
V: Sutler. Vino, domnule Creedy. Ştiai că aceast moment va veni. Ştiai că într-o zi, voi fie eu sau el. De aceea Sutler este ascuns, din,, motive de securitate". De aceea câţiva oameni ai tăi sunt apropiaţi lui Sutler. Oameni pe care te poţi baza. Tot ce trebuie să faci este să o spui.
Creedy: Ce obţin de pe urma acestei înţelegeri?
V: Pe mine. (V îi oferă o bucată de cretă.) Dacă accepţi, fă un X pe uşa casei tale.

replici din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe Dan nu-l derajau poreclele. N-aveau decât să-i spună cum le trecea lor prin minte! Ce-l interesa pe el? El îşi vedea de ale lui, aşa cum se pricepea. Şi se pricepea, nu glumă! La destule, nu doar la învăţătură! Motiv pentru care era bine văzut printre profesori. Nu şi printre elevi, dar ce-l interesau pe Dan nemulţumirile acestora?! El îşi vedea de calea lui, pe care şi-o alesese, sperând să nu fie greşită. Vedea greşeli la tot pasul, în jurul lui, în cazul altor colegi, care alunecaseră pe pante greşite; ispitele erau şi acelea multe. Dar se străduia să reziste. Şi reuşea, datorită pasiunii lui pentru studiu.

Cornelia Georgescu în Destine împletite
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Totuşi, din când în când, mai pe furiş, pe sub genele lungi, negre, întoarse, îşi ridica doar pentru câteva clipe albastrul ochilor spre el. Nesuferitul! Intenţionat sau nu, tocmai în doar acele câteva clipe o fixa şi el insistent cu ochii lui adânci, cu acea privire pătrunzătoare, ce-i dădea parcă fiori, intimitând-o, deşi în adâncimea ochilor lui căprui putea zări doar multă blândeţe şi bunătate. În plus, avea un chip plăcut şi indiscutabil, un suflet bun; înţelegea aceste lucruri din atitudinea lui. Don Juanul Institutului se afla alături de ea; dansa cu el. N-ar fi crezut vreodată că va avea această şansă, dar iată, va porni într-o misiune de lungă durată, împreună cu el. Inima îi ticăia ca un ceasornic mult prea grăbit, iar ea-şi dădea seama că era pe cale să cadă în capcana pe care el, poate cu sau fără voia lui, părea a i-o întinde; de fapt, chiar căzuse, inevitabil, în ea. Cu voce tare însă, continua să-l refuze categoric, să-l respingă, deşi sufletul îi şoptea neîncetat cu totul altceva; dar ea dorea să pară rece, distantă. Oare cât timp va reuşi să se poarte astfel faţă de el? 13 ani i se părea cam prea mult... Oare va reuşi să păstreze atâta timp această răceală între ei, care să-i despartă, deşi, de fapt, parcă nu asta-şi dorea? Contradictoriu şi dificil, chiar şi pentru un foarte bun psihiatru! Oare el avea habar de frământările ei? Sau nu?

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vreme ce tot ce există şi se petrece pentru om nu e prezent imediat decât în conştiinţa sa şi nu se petrece decât pentru aceasta, e evident că predispoziţiile conştiinţei sunt ele însele lucrul cel mai important şi că lucrurile depind mult mai mult de ele decât de figurile care apar în ele. Ceea ce un individ posedă pentru sine, ceea ce îl însoţeşte în singurătate şi ceea ce nimeni nu poate să-i ia sau să-i dea, iată ce e mult mai important decât ceea ce posedă sau este în ochii celorlalţi. Un om de spirit se simte excelent într-o singurătate totală graţie propriilor gânduri şi imaginaţiei sale, în timp ce un prost se plictiseşte chiar dacă îşi petrece timpul numai în spectacole, serbări şi ieşiri în lume. Un caracter bun, blând şi moderat poate fi mulţumit în circumstanţe care lasă de dorit, în timp ce un caracter rău şi plin de invidie nu va fi mulţumit nici dacă este acoperit de bogăţii.

Arthur Schopenhauer în Arta de a fi fericit
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!