Un cântec de lebădă

În ultimele clipe,
Sufletul se desprinde de trup, doar aparent
El nu renunţă, nu vrea să plece,
Se eliberează doar din lanţurile ce-l legau de Pământ
Înainte de a-l părăsi definitiv, pentru a-l lăsa singur,
Vrea să contemple casa care l-a ţinut
Atât de aproape de trup, se simte încă înfrigurat
Ieri, de pildă, a plouat şi a simţit întreaga umiditate din groapă
Eu am strigat disperată,
Am umblat prin subconştientul celor apropiaţi,
Le-am spus în vis prin ce am trecut,
Când cotele apelor au crescut
Mai bântuie câteva săptămâni prin casa terestră,
Răscolind amintirile celor care m-au cunoscut
Împrăştie câteva regrete, două - trei mustrări de conştiinţă
Va dori să îşi revadă prietenii, colegii, apropiaţii,
Va dori să - i mai privească
Va mai bântui o vreme şi va lupta
Pentru a îndepărta viermii
Ce încă din viaţă,
Doreau să atace al meu trup
Va mai rătăci o vreme luptând,
Până ce,
Durerea ce încă o simt
Va să mă înfrângă
De abia atunci, sufletul meu va înălţa o rugă
Şi va cere un transfer Dincolo,
Unde nici durere, nici întristare nu e
Va cere sa intre-n uitare
Uitarea sa, el va dori să uite totul
Abia atunci va lăsa libera trecere viermilor
Ca de obicei, ca şi în viaţă,
Viermii îşi vor spune ultimul cuvânt!

poezie de Gorunescu V Carmen Lidia
Adăugat de Gorunescu Carmen Lidia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doctorul Gabriel: Sufletele pot fi speriate, atunci când ies; poate pentru că le îngrozeşte trupul slăbit, neputincios sau condamnat la suferinţă. Odată eliberate de trup, se simt absolvite şi de destinul legat de acel trup, şi de suferinţă; iar ele, de acolo, de sus, pot lesne vedea cum omul e legat de destinul său ca un condamnat, în cătuşe. Atunci, sufletele nu mai vor să revină în trup. Aşa cum trupul e legat de destin, la fel şi sufletul e legat de trup. Sufletul, întotdeauna, va dori o viaţă mai bună trupului său. Deci şi pentru el, destinul va fi unul mai fericit.

replică din romanul Ambroise de Doina Postolachi (iulie 2017)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de vreme

De ceva vreme nu te-am mai simţit –
Nici în farmecul nopţii, nici în razele
Celei ce-nsemna odată clipele...
Acestei inimi care încă n-a-'mpietrit!

Încă mai simt cum bate-a dragoste,
Chiar dacă nu mai bate pentru tine!
Deşi credeam că nu îşi mai revine,
Uite-mă-aici: trăind tot o poveste...

O poveste care-i tot despre dragoste,
O dragoste care – ghici, ce? S-a stins!
Despre un vis frumos ce-a fost învins,
Dar care... încă ne mai urmăreşte!

Cum am putea să nu avem regrete?!
Doar ştii şi tu ce am trăit, – a fost –
Şi cât de tragic s-a sfârşit şi fără rost...
De nici n-ai spune c-am iubit cu sete!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (23 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pluteau

sufletele prin încăperea rece unde
zăceau corpurile aşezate pe tărgi
cu muşamale gri şi se auzeau voci
de dincolo de uşi câteva strigăte
înăbuşite de durerea scăldată în sânge
ce răzbate de dincolo de zidul greu
care desparte viaţa de moarte
alături se zbăteau cei încă vii şi zidul
nu-i lăsa să pătrundă în camera plină
cu suflete vagaboande care nu credeau
că sunt libere să plece şi să părăsească
corpurile ce stăteau nemişcate şi totul
e un vis de care n-ai scăpare
şi spaima ta imploră cerul să-i lase
câteva clipe de viaţă mizerabilă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nicicând...

Un suflet închis într-un trup trecător
se zbate-ntre viaţă şi moarte.
El ştie că-i doar pelerin călător,
dar trupul vrea încă să-l poarte.

Fugare clipe de luciditate
învie imagini trecute,
din lumea trăită redeşteptate...
Nu pare nimic să-l ajute.

Durerea cumplită trupu-i cuprinde,
nu crede mai mult să reziste.
Şi totuşi, de viaţă nu se desprinde:
el nu vrea să nu mai existe!..

Din câte-ar fi vrut cândva să-mplinească,
în timpul ce-n goană trecuse
fără să poată să şi le-amintească,
atâtea speranţe apuse...

E greu pentru el s-accepte sentinţa:
mai poate ceva să îndrepte
pe patul în care doar suferinţa
vrea, răbdătoare, s-aştepte?

Şi totuşi, el poate acum să-nţeleagă
din viaţa-i aproape trecută
de care, târziu şi tăcut se dezleagă:
nicicând viaţa nu e pierdută!

poezie de Elena Liliana Popescu din Unde eşti, timp? (2007)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Se spune ca trăim, cu adevărat,
o singură dată.
Se mai spune
că până şi sufletul,
etern cum e,
se modifică.

Nu va mai fi o alta,
ca mine.
Nici altul,
ca tine.

Cuvintele
au aceleaşi destine.

La fel ca oamenii.

Îşi petrec, pe un ultim drum,
cuvântul-părinte
şi nu îşi vor cunoaşte nici
cuvintele-urmaşi.

Nimic nu luăm cu noi
dincolo de morminte.
Poate, doar, câteva valize
uşoare
de cuvinte.

Cuvintele,
şi ele
călătoare
prin lumi,
îşi iau, pe mai departe,
câteva valize
grele,
cu suflete.

poezie de Doina Postolachi din volumul de versuri Nostalgia Neîntoarcerii (2013)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu dori

Nici vântul ce-nvolbură marea,
nici Luna cu razele-i reci,
nu vor să-mi asculte cântarea
atunci când prin gânduri îmi treci.

Ai fost, printre vânturi, mai tare,
le-ai dat, pentru mine, porunci,
să-mi facă amarul mai mare,
să nu pot cânta, de atunci?

Ai fost, pentru Lună, un soare,
i-ai fost, tu, iubit sau stăpân,
şi-acum ţi-a promis, ca-mpăcare,
s-ascundă cuvântul ce-l spun?

Încerc să te caut prin minte,
privesc fără noimă-mprejur,
aş vrea să te chem dar cuvinte
nu am şi atunci te conjur:

Îngăduie vântului jalea
şi iartă-i suspinul din cânt,
arată-i lumina şi calea
deasupra de negrul pământ.

Hai, vino!-s aici pentru tine,
te-aştept, cu speranţă, în zori,
ascultă-mi şi cântul! - ştii bine
că-mi eşti prea departe... şi dori.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu dori

Nici vântul ce-nvolbură marea,
nici luna cu razele-i reci,
nu vor să-mi asculte cântarea
atunci când prin gânduri îmi treci.

Ai fost, printre vânturi, mai tare,
le-ai dat, pentru mine, porunci,
să-mi facă amarul mai mare,
să nu pot cânta, de atunci?

Ai fost, pentru Lună, un soare,
i-ai fost, tu, iubit sau stăpân,
şi-acum ţi-a promis, ca-mpăcare,
s-ascundă cuvântul ce-l spun?

Încerc să te caut prin minte,
privesc fără noimă-mprejur,
aş vrea să te chem dar cuvinte
nu am, şi atunci te conjur:

Îngăduie vântului jalea
şi iartă-i suspinul din cânt,
arată-i lumina şi calea
deasupra de negrul pământ.

Hai, vino!-s aici pentru tine,
te-aştept, cu speranţă, în zori,
ascultă-mi şi cântul! - ştii bine
că-mi eşti prea departe... şi dori.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecerea

Deschide-mi poarta, nu-s ce par a fi!
Eu înlesnec, doar, trecerea spre-o lume
În care nici regretele postume,
Nici lauri sau averi nu pot veni.

Deschide-ţi sufletul, de-acum e-al meu!
Ţi-l voi elibera pe căi celeste
Spre Casa de lumină care este
Al sufletelor neştiut nucleu.

Te înspăimânt? De ce? Nu-i niciun chin,
Iar haina mea cea neagră va ascunde
Din timpul tău, doar câteva secunde
În care voi lua ce ai divin.

Ascultă-mă! Deschide şi-ţi promit
Că va uita de pământeana-i viaţă,
De tot ce-l înconjoară şi-l răsfaţă,
De trupul ce, o vreme, l-a primit.

Deschide-acum, nu pot să mai aştept!
Sunt multe suflete ce vor să plece
Şi doar cu mine-n lumea lor pot trece.
Tu, pune-ţi mâinile, uşor, pe piept!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După o vreme (II)

După o vreme înveţi că dacă stai lângă cineva pentru că-ţi oferă un viitor bun
înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei dori să-ţi recuperezi propriul trecut.
După o vreme înţelegi că doar cine este capabil să te iubească
aşa cum eşti, cu toate lipsurile tale, fără intenţia de a te schimba,
te poate face cu adevărat fericit.
După o vreme înveţi că dacă stai lângă cineva
doar pentru a-ţi uşura singurătatea,
vei sfârşi iremediabil prin a nu mai dori să vezi deloc acea persoană.
După o vreme înveţi că prietenii adevăraţi sunt puţini
şi că cine nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu,
se va trezi înconjurat de făţarnici.
După o vreme înveţi că vorbele spuse la mânie
continuă să-i întristeze pe ceilalţi întreaga lor viaţă.
După o vreme înveţi că toată lumea îşi poate cere scuze,
dar iertarea vine doar de la inimile mari.
După o vreme înveţi că dacă îţi jigneşti profund un prieten
se poate întâmpla ca prietenia voastră să nu mai fie niciodată aceeaşi.
După o vreme realizezi că deşi eşti fericit cu prietenii din jurul tău,
tânjeşti după cei pe care i-ai abandonat.
După o vreme înţelegi că fiecare experienţă trăită
alături de cineva este irepetabilă.
După o vreme realizezi că oricine umileşte sau dispreţuieşte
o altă fiinţă omenească va suferi curând aceeaşi umilinţă şi acelaşi dispreţ.
După o vreme înveţi să-ţi croieşti drumul astăzi,
pentru că poteca zilei de mâine nu există.
După o vreme înveţi că grăbind, îmbrâncind lucrurile să se întâmple
nu faci decât să obţii un rezultat diferit de cel pe care ţi-l doreşti.
După o vreme realizezi că mai binele nu locuieşte în viitor,
ci chiar în acest minut.
După o vreme realizezi că, exact în clipa când eşti fericit cu cei din jurul tău,
ţi-e dor de cei absenţi.
După o vreme înveţi să ierţi şi să ceri iertare,
să mărturiseşti că iubeşti, că ţi-e dor, că îţi trebuie ceva,
că ai nevoie de prieteni – pentru că în cavou
acestea toate nu au nici un înţeles şi-i deja prea târziu.
Nu lăsa nimic şi niciodată să se întâmple prea târziu.
Dar, din nefericire, numai după o vreme...

poezie clasică de Jorge Luis Borges, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E tot ce mi-aş dori...

E tot ce mi-aş dori acum, –
Nu bogăţie, nici avere,
Un lan de flori, prin el un drum,
Acolo sufletu-mi se cere;

Şi aş zburda, zburda voios,
Să-i sorb aroma cu plăcere,
Ca un copil năzbâtios,
Căci sufletul aceasta-mi cere.

Şi-n drumul cel de paradis,
S-apari din flori ca o vedere,
Precum e clipa cea de vis –
La tine sufletu-mi se cere...

poezie de Mihail Vîlcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă

dovada faptului că am fost
şi încă exist sunt
cele câteva cicatrici de pe trup
şi o urmă de bisturiu pe care
nu mă sfiesc să v-o arat
mai am câteva femei
pe care
le-am uitat definitiv
de fapt nici nu ştiu dacă
le-am iubit
dimineaţa
unele
mă împiedicau să văd răsăritul
altele
se aşezau la masă şi
îndepărtau locurile rămase libere
nu cumva Dumnezeu
să se aşeze între trupurile noastre
până în ziua în care
am coborât în mine şi m-am privit
am deschis toate ferestrele inimii
imprevizibil ţipătul zilei
mi-a dezechilibrat paşii
nu era decât o diversiune care
mi-a amintit de cineva şi
de toate trecerile mele prin viaţă

Dumnezeu, tăcut ca o lacrimă mă privea

ştiu că sunt vinovat de toate cele şi
mai ştiu că sfârşitul unei vieţi
nu-l aduce ploaia şi nici
zborul negru de deasupra

în drumul meu s-a pierdut
o urmă de om
şi atât...

poezie de Teodor Dume din Dumnezeu tăcut ca o lacrimă
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot înainte, visul meu drag

că nu e loc de întors altfel
îmi strâng sub pulpe bidiviul
şi galopez împotriva timpului
până nu o să mai fie nici munţi nici mare
ci doar un istm de lumină
între două jumătăţi de întuneric

tot înainte
cu toată viteza înainte
în aşa fel încât să mă prind cumva din urmă
când încă mai cântam veveriţelor prin ploaie
şi râdeam cu sufletul în hohote de verde crud
ca şi cum din frunze-mi vine seva
ca şi cum din altă lume-mi eşti
şi nu am lacrimi de uscat
nici acum nici altcândva
în vecii vecilor
adică încă azi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu simţi necesitatea uitării decât a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a şterge amintirile celor ce n-ar vrea să uite şi de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul.

citat celebru din Emil Cioran
Adăugat de Gabriela
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce oamenii pe care mânia îi face să roşească sunt mai puţin de temut decât pe cei pe care-i face să pălească. Astfel, vedem că unele persoane pălesc sau tremură când se mânie, după cum vedem altele care roşesc şi uneori chiar plâng la mânie. Se crede îndeobşte că mânia celor care pălesc este mai de temut decât a celor care roşesc. Explicaţia este că atunci când un om nu poate sau nu vrea să se răzbune astfel decât prin mimică şi prin cuvinte, el pune în acţiune întreaga sa căldură şi întreaga sa forţă încă din primele clipe ale emoţiei, din care pricină se înroşeşte, pe lângă că uneori regretul şi mila pe care le simte omul pentru sine însuşi, pentru că nu poate să se răzbune îl fac să plângă. Şi dimpotrivă, cei care se abţin şi se decid pentru o răzbunare mai mare devin trişti, socotind că fapta care i-a mâniat îi obligă să se răzbune. Dar când trec apoi la făptuirea răzbunării se încălzesc cu atât mai mult, cu cât au fost mai reci la început, la fel cum febrele care încep cu frig sunt de obicei cele mai violente.

citat clasic din Descartes
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ucide-mă iar

A îngheţat întunericul în această noapte
doar aburii calzi mai acoperă cristalele
s-au revărsat apele de pe Styx
şi negrul s-a lăsat în lichid închis
esenţa nocturnă e străpunsă de pumnale
gheare sclipitoare ce aduc cerul mai aproape
stele albe se privesc ca prin oglindă
văzându-şi ochii noi şi reci care stau la pândă,
cum umbrele se întind strivindu-le imaginea plăpândă.
În diamante carbonizate degete fine încearcă
iar şi iar să spargă pereţii ce nici nu vor a se clinti
până când stigmatizate se opresc să guste durerea,
dovada incontestabilă că încă mai sunt vii, dureros de vii…
carcasa îşi cere dreptul la viaţă, înfometată şi însetată
incapabilă să se adapteze, inexistenţa să o savureze
scurgându-i-se prin vene ca un elixir iar fibrele să-i fie hrănite,
sleită însă de ultimele puteri se prăbuşeşte inertă
când nectarul izbăvitor curge prin ea însăşi.
Ce înseamnă o mână fără de întreg
sacrificiul unei părţi pentru ca existenţa să continue…
Nesătui dinţii rup pielea, macină prin muşchii morţi
oprindu-se la fel de înfometaţi într-un zid de oase
halucinaţiile au încetat pentru ca ochii să vadă cu claritate realul
artere secţionate, sângele ţâşnind din fiecare celulă.
Gura acum însetată tânjeşte după lichidul pierdut
căci conştiinţa rămâne trează până la ultima picătură
străpunsă până în adâncuri de o acută durere a necesităţii.
În jurul ei fluidul cald îşi topeşte o posibilă scăpare
dar e prea târziu pentru acest trup învăluit în negru.

Dezbrăcat de material sufletul încearcă să se înalţe
izbindu-se cu furie de propria imagine adormită
totuşi oglinzile îl reflectă mereu înapoi în închisoarea imaterialului.
Deşi vechile dorinţe au încetat, o nouă durere metafizică
îl cuprinde, limitarea îl sugrumă pentru eternitate
orb la tot ce-l înconjoară, doar sângele mai sclipeşte
Păstrat şi el pentru veşnicie, ca sufletul în el să se înfigă
iar cenuşa-i inexistentă să vadă lumina zilei.

poezie de Valentin Cojocaru
Adăugat de Riana Sardau
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Viaţa asta (a mea) pare un fulger în infinitul ce va urma,
O cruce plină de spini la căpătâi, cruce a ta, Eu pironit pe ea,
Timpul nici nu mai curge, doar sânge dintr-un trup golit de tine,
Pământul, doar pământul mai mă ţine legat de ziua de mâine!

Chipul tău, icoană pictată în sufletul meu fără de culoare,
Mă închin la ea, durerea mea în dimineaţa ce refuză a mă părăsi,
O lacrimă îmi arde printre pleoape, îmi bate în clipe cât în nenumărate vieţi,
Refuzi să pleci, refuz să plec, ne-am pierdut orizontul şi locul de întâlnire!

Cu greu mă îndrept spre ziua de mâine, cu greu ridic privirea fără tine,
Îmi pare a păcat, mă zbat între clipele ce vor urma,
Încă mai doare urma ta, încă mai curge lacrima arzând totul în calea sa,
Încă mă simt cerşind, un cerşetor condamnat la temniţă grea!

E atâta greu în umbra ta, nici soarele nu obturează strălucirea ta,
Nici verdele de primăvară nu anulează verdele din ochii tăi,
E atâta Soare, atât de primăvară, în mine e doar toamnă,
Toamna ce precede încă o iarnă, încă o zăpadă ce mă îneacă!

Mă înec în lacrimi, în regrete, în umilinţa dorinţei de a-mi fi,
Mi-e sufletul umil, de umilinţă plin, mi-e ruga fără de auz,
Mi-e glasul tot mai slab, se pierde în depărtări de timp,
Mi-e timpul tot mai nul, o zbatere într-un ceas de disperare!

Mi-e teamă, teama de a nu mai fi nici Om, mi-e greu, mi-e sufletul pământ,
Paşii îmi rătăcesc în urma ta, mă simt pierdut fără iubirea ta,
Mi-e teamă chiar şi de cuvânt, cuvântul tău un trăznet în amurg,
Îmi eşti un fulger de o clipă, îmi eşti o picătură între vieţi!

Mă dezarmezi, mă dezgoleşti chiar şi de ultima clipă,
Mă arunci în infinit fără de vină, mă condamni la nemurire,
Mi-e teamă cum nu mi-a fost vreodată, deja mă simt fără de mine,
Deja am trecut în altă lume, deja mă rup de timp dar nu şi de tine!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semnul dintre clipe

Am pus un semn de carte între clipe
pe care-aş vrea să le citesc din nou,
atunci când voi dori să se-nfiripe
din picături de vreme, un tablou.

A fost ce am avut la îndemână,
ceva pe care timpul a presat
din toamna care-a devenit stăpână
şi frunzelor culoarea a schimbat.

E-o frunză, da, o amintire caldă
a lumilor prin care am zburat,
a insulei, lagunei care scaldă
nisipul fără forme de păcat.

E semnul ce separă două clipe
ce au trecut frumos, ca într-un vis,
cuvântul ce-ar putea să se risipe,
căci este-n pagini diferite scris.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manual de singurătate

Motto:''Mai mereu/visul meu/e o stare de prezenţă
din care nu lipseşte Dumnezeu''

S-a făcut trupul în care trăiesc un alt trup?
de mi-am clădit în deşert atâtea vise
din toate lucrurile care m-au durut
(şi încă din câteva respinse)
amurgul luminează perechi, cu fiecare pas
(odată şi incă-odată)
mii de semne caligrafiez
în manualul meu de singurătate...
vreau să pictez pe frunze poveşti
altar să fac îmbrăţişărilor neîntâmplate
nu ştiu sub care crez
s-a făcut trupul în care trăiesc un alt trup
miroase a mentă şi-a tămâie,
şi-a trandafir japonez
dar voi şti că nu va mai fi nici un mâine
aproape că-nţeleg de pe acum
de ce de tine n-am parte...
de ce cu fiecare vis se moare-ncet
şi întemniţată mi-s:
trăiesc această zi cu a ta pe jumătate...

poezie de Daniela Pârvu Dorin (8 mai 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bun

Am cunoscut bunu' în persoană;
Am cunoscut femeie, am cunoscut mamă.
Şi tată am cunoscut, am cunoscut soră...
Şi-o ţară ce mă vrea oricum, mă suportă oră cu oră.

Câţi câini am cunoscut, i-am crescut, m-au crescut
Şi mă iartă mereu... să mă aibe nu cerşesc vreun avut.
Şi Dumnezeu nu m-aude că-l neg, nu mai cred
Şi înger îl am sigur, că-s încă, în viaţă purced.

Şi am cunoscut bine suprem aproape, prin străini,
Unde am cunoscut casă, m-am cunoscut singur, cu bune şi vini.
Am cunoscut, înfiorat de atât adevăr, bunătate...
Mă transfigur în jur, mă dau tot... bun, să fie o eternitate!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 mai 2013)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A mai murit încă unul

A mai murit încă unul -
cu foamea pe faţă,
cu ochii de ceaţă,
cu mâini ca tutunul.

A mai murit încă unul
din nemernica gloată
care pe rând se gată.
Unul câte unul.

Trei, şase, opt, zece...
A mai murit un mişel.
Ce bine de el
că-i liber să plece!

Azi n-o să-l mai frigă
în vise de fiere
nici trup de muiere
şi nici mămăligă.

Ah, Domnul, prea-bunul,
îl mangaie foarte.
Tovarăşi de moarte,
poftim încă unul!

Lăsaţi-l să plece!
Nu spuneţi o vorbă!
Ne lasă o ciorbă
şi-o pâine rece.

poezie clasică de Radu Gyr
Adăugat de Ionuţ Popa
Comentează! | Votează! | Copiază!