Au urcat Parângul înconjuraţi de aburul efortului trupurilor lor vlăguite de lunga cărare pe Cârja, şchiopătând de pe vremea când vădana a sărit peste pârleaz ca să-l întâlnească pe starostele Lotrului care vămuia trecătorii până la Olt, frângându-şi piciorul, spărgându-şi Căpăţâna, rămânândi-i numele agăţat pe vărfurile din jur şi pe Cârja pe care se sprijinea. Chim a privit cu teamă un nor înepenit pe coasta Şureanului, dar un pui de baci i-a arătat acestuia toiagul strgând la el să-i lase păşunatul în linişte şi să nu se repeadă cu vreo ploaie plină de fulgere peste adâncimea văii că-l aşteaptă la bătaie de ciomege. Garofiţele albe îşi legănau boiurile suple peste împiestriţarea fraţilor pătaţi care se jurau făcând mătănii în faţa sfinţeniei Crucii pământului şi a celei a Sângelui Voinicului că nu are nicio vină pe conştiinţă ca să poarte stigmatele pe petalele imaculate. Turmele urcau spre cumpăna cerului ca să apuce să pască din seninul lui şi să se întoarcă având raze de soare între coarnele încovoiate, lăsând înapoi o urmă de lapte din ugerele pline ca trecătorii rătăciţi să aflr calea spre stâna stelelor şi a cometelor despletite, cu baciul străjer peste avuţia sa împotriva împotriva jivinelor ca Leul, Hidra, Triton, Ursele care s-ar dedulci la frăgezimea mioarelor."

Aurel Neron în Volumul "Coridorul", Cap. xv
Adăugat de Neron Aurel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste care?...

Peste care zi din viaţă, te-am găsit şi admirat
Pe ce faţă şi prefaţă, cartea, rost şi-a terminat?
Am citit-o prea în grabă, foile s-au petrecut
O poveste, colţ de viaţă, ne-a plăcut şi ne-a durut!

Peste care colţ de iarbă, te-am iubit într-un amurg
O durea ca niciodată, braţele care se scurg
Peste mine, peste tine, peste verde lipicios
Frământări aproape line, scurse de sus până jos?

Peste care amintire, să te-aşez, să te păstrez,
Peste care amăgire, peste care dulce crez?
Peste care gând în şoaptă, să te-alung sau să te chem
Peste care zi din viaţă, ai împrăştiat blestem?

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stelele care nu pier

Năvăleşte toamna-n ceruri,
Ploi rotunde se abat
Când zoreşte sus, în zare,
Vântul peste vârf de brad.

Suflete-n adunătură
Curăţă crengi impregnate
De rugina adunată
Peste rugăciuni în sate.

Piatra prinde promoroacă
Peste lumânarea ei,
Semnele adună-n mine
Greieri negri mititei.

Vor cânta în toamna-n care
Eu voi năvăli spre cer
Lăsând tinei doar lumina
Stelelor care nu pier.

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legături

Apă, munte, flori
culese cu mână de înger
şi arunncate-n vâltoarea vieţii,
vapoare, avioane, zbor de lilieci
şi de libelule albastre
ce se înaltă-n suflete aurii
care zboară spre infinit
curcubeu, Soare şi lacrimă divină
ce curge-n pajişte verde a vieţii
stralucind în vîltoarea neânsemnată a Terrei
piatra care poartă energia divină
aruncata-n slavile cerului
pe o ancoră din aur domnesc
ce se ascunde-n puterea Luminii
Soare, Soare, Soare peste tot Soare
apă, apă, apă peste tot apă
şi noi cei ce purtăm de toate
din bogăţiile cerului
şi ale Pământului.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Euforie de primăvară

dansez cu fluturii la firul ierbii
şi peste tot miroase-a primăvară
în poieniţa verde zburdă cerbii
şi garofiţele au înflorit iară.

vântul se îmbată în parfum de liliac
izvoarele susură prin văi înflorite
acesta-i anotimpul care mi-e pe plac
când toate naturile zâmbesc fericite.

florile de castan par lumânări aprinse
se înalţă spre cer pline de candoare
şi gânduri aleargă spre zări necuprinse
să simtă mângâierea razelor de soare.

florile de măr ning duios peste vise
poezia dragostei capătă amploare.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea

Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea
ca un muşchi strămoşesc.
O, de ce am tălmăcit vremea şi zodiile
altfel decât baba ce-şi topeşte cânepa în baltă?
De ce am dorit alt zâmbet decât al pietrarului
ce scapără scântei în margine de drum?
De ce am râvnit altă menire
în lumea celor şapte zile
decât clopotarul ce petrece morţii la cer?
Dă-mi mâna ta, trecătorule, şi tu care mergi,
şi tu care vii.
Toate turmele pământului au aureole sfinte
peste capetele lor.
Astfel mă iubesc de-acum:
unul între mulţi,
şi mă scutur de mine însumi
ca un câne ce-a ieşit dintr-un râu blestemat.
Sângele meu vreau să curgă pe scocurile lumii
să-nvârtă rotile
în mori cereşti.

Sunt tremur de fericire:
ziua întreagă deasupra mea
puterile păsăreşti au arătat în triunghiuri
spre ţinte luminoase.

poezie celebră de Lucian Blaga din În marea trecere (1923)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Esenin

în viaţa anterioară
purtam o căciulă mare
cu urechi pentru că
trăiam undeva unde
era foarte frig

eram un mujic trist şi sărac
care muncea din greu
pe pământurile Mamei Rusia şi
aveam mâinile pline de
bătături de la coarnele
plugului

cred că
într-o zi
de acolo
din imensitatea glodului
l-am zărit pe Esenin
trecând
ca un boier
într-o trăsură
însoţit de o doamnă
frumoasă de care era
îndrăgostit

atât îmi amintesc
din acea viaţă în care
pentru o clipă
eu – mujicul
am invidiat Poetul
care trecea privind
peste noi
aşa cum priveşti
un lan de grâu
peste spice

tentativă de suicid

mi-am dus
de mai multe ori
sufletul pe marginea prăpastiei
şi am vrut să-i dau brânci
dar
de fiecare dată
a plâns şi m-a implorat
şi mi s-a agăţat cu disperare
de trup
să nu îl arunc

la noapte
târziu
după o seară de beţie
când va avea vigilenţa scăzută
o să încerc din nou

închisoarea

în închisoarea trupului meu
e cald şi bine

zăbrelele sunt subţiri şi moi
şi îmi permit evadarea
în orice clipă
iar gardienilor
le-am dat liber de mult

dar nu am de gând să evadez
pentru că îmi place să ascult
inima cum bate
tic-tac
tic-tac
până i s-o termina bateria

altă dimensiune

am vrut să trec în altă dimensiune –
aceea a fiinţei electrice care face naveta
între catod şi anod

dar nu mă puteam desprinde de
staţia de autobuz în care
te-am aşteptat

şi nici trenul
pe care voiam să-l îmbrăţişez
nu a venit

vremea fugii

nu-ţi mai împinge trupul spre
desfătări lumeşti! –
va veni vremea mlaştinii
va veni vremea fugii de cel ce ai fost
iar goliciunile trupurilor
nu ţi se vor mai părea frumoase!

întinde-te pe iarbă şi aşteaptă...
focul cărnii tale se va domoli şi
vei cunoaşte liniştea

atunci ispita va depune armele
şi te va lăsa să te odihneşti puţin
ca să nu mori prea obosit

poezie de Emilian Mirea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziaristele (1)

În ziarul de astăzi e ploaie,
negură de gânduri.
Norii coloniali
deplâng insulele albite
sau albitee,
aşa cum ai zice: "lactee",
adică
"din lapte"; dar ce să faci(?)
atunci cu lipsa de coloană,
spre exemplu la florile de ziar
care sug vlaga luminii
peste zi, peste petale, peste culori;
sau la frunzele de hârtie, verde-vejtejit,
opalescent, din lumina asta
chioara de abjur...

Apoi dai pagină, auzind-o
în foşnetul obositor,
monoton, până ce de la atâtea
ploi peste globi şi orbite
nu mai poţi descoperi
de ce somnul planetelor
nu naşte doar zile senine...

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geografie

Trupeşă deşi copil
toată curbe îmbinate,
genele-nchid tremurate
pe desenul tău subtil.
Te-aş asemui, nebună
cum te văd, cu plinul glob
peste care cade zob
când de soare, când de lună.
Brâu bogat lucind ca pana
cu agate şi smaralde -
Malta, Cipru-n ape calde -
mijlocu-ţi, Mediterana.
Cârlionţii peste salbe
de la tâmple-n râs de soare
când se zbat par călătoare
gheţuri din fiorduri albe.
Iară şoldul, cum eşti scundă,
împlinitu-s-a precum
vasele-ocolesc în drum
coasta Africii, rotundă.
Şi picioruşele albe se scurg
ca râuri spre sudul sidefat
sub îmbinarea cărora se zbat
eternele timpuri ce curg.

poezie de Fe­lix Aderca din Murmurul cuvintelor, Rime graţioase (1971)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câmpii la lăsarea serii

Câmpii la lăsarea serii, peste care trenuri aleargă,
Şosele spălate de ploaie pe care aleargă automobile cenuşii,
Poduri peste ape tulburi, conducte de ţiţei şi de gaz metan,
Linii electrice peste lanuri de cartofi, peste hectare de grâne,
Internetul prin care vocea ta vine de la mare distanţă,
Prin sateliţi, prin stratosferă, prin ceaţă.
Te-aş ţine în căuşul palmei, iar cu cealaltă te-aş mângâia,
Într-un leagăn de ierburi mirositoare te-aş ţine toată ziua
Şi ţi-aş cânta să adormi. Un cort de raze aş înălţa pentru tine
Lângă lacul de munte. Dacă te-aş pierde, aş merge mii de leghe,
Aş întreba din om în om şi până la urmă te-aş găsi.
Căci eu am fost născut să te întâlnesc,
Eu am fost făcut să strig numele tău în toate zările,
Să îl afle mulţimile. Pentru că tu eşti floarea de tamarin,
Tu eşti vânticelul de aprilie care adie dimineaţa,
Tu eşti soarele de amiază care mângâie şirul de chiparoşi,
Tu eşti marea în crepuscul, când toate ţărmurile se auresc,
Tu eşti aburul nopţii care îmbracă lucrurile. Tu eşti minunea,
Tu eşti flacăra, tu eşti dogoarea, tu eşti sângele,
Aleluia, tu eşti cea mai frumoasă!

poezie de Mircea Florin Şandru din Ca silabele unui mare pian (2011)
Adăugat de Carmen2015
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, ce minunăţie. Abia ieşită din uşa cabanei munţii m-au îmbrăţişat. Un uriaş amfiteatru de turnuri verticali m-au prins în hora lor. Da, aceştia sunt munţi adevăraţi cu pereţi prăvăliţi peste brâne suspendate, cu streşini aninate de creste, cu jnepeni albaştri care se caţără pe pereţii argintii, cu piscuri străpungând cerul de un smarald strălucitor. Iar acolo, unde soarele şi-a înălţat creştetul de după Padina Crucii, el a revărsat aur topit peste pădurea de pini, peste stânci de crital, peste meterezele cetăţii unde trona Omul - domnitorul incontestabil al acestor tărâmuri. Dincolo, iluminat de răsărit, mi s-a recomandat preaplecatul spătar al curţii domneşti, Bucşoiul.

Aurel Neron în Volumul "Muntele şi iubirea", Capitolul al doilea.
Adăugat de Neron Aurel
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

De ce nu putem oare
uita clipele trecutului?
Care ne aminteşte
că am fost cândva
pe aripi de vânt.
Zburând
peste oceanul dorinţelor noastre.
peste visuri şi albastrele astre.
peste văile frământărilor
şi peste culmile idealurilor
Ce ne inalţau in noapte
Visând că undeva departe
ne aflam deasupra stelelor?
De ce nu putem oare uita
Clipele de iubire,
de durere,
de alint,
de tristeţi
şi suferinţi?
De ce oare nu putem uita
fiorul ce ne-nvaluia
când adolescenţi fiind
ne temeam şi ne ruşinam,
să gândim
şi să simţim
că iubim?
De ce oare
domnea teama peste noi
să lasam libertatea cuvintelor
să zboare,
şi a versurilor pline de candoare
ce făcea inima să se inalţe
ca un porumbel
in inaltul cerului?
Oare ce înseama acest tumult
al trăirilor sufletesti?
Care copii fiind aşteptam
cu iubire
şi tandreţe
să apară zorile dimineţii.
Să ne vedem,
să ne-ntalnim
şi pe ascuns
să ne privim?
Cât amintirile trecutului
domneşte peste noi
vom fi supusi visării
si trădării
amintindu-ne
de dragostea neâmpărtăşită
din vremea
când eram copii.

poezie de Ligia-Gabriela Janik (7 iunie 2013)
Adăugat de Ligia-Gabriela Janik
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înălţare spirituală [Élévation]

Peste heleştee, peste văi şi creste,
Peste codri falnici, peste nori şi mări,
Dincolo de soare, de eter şi zări,
Dincolo de toate sferele celeste,

Mintea mea, te-ncumeţi cu agilitate,
Şi ca cel ce înoată pe un blând talaz
Tai cu bucurie hăul în extaz
Plină de vigoare şi de voluptate.

Zboară, lasă-n urmă morbida duhoare;
Du-te să te cureţi în văzduhul fin,
Bea licoarea pură de nectar divin,
Focul care umple spaţiile clare.

Ignorând năpaste, ignorând suspine,
Ce fac viaţa dură şi-o ascund în nor,
Fericit e omul care poate-n zbor
Să se-avânte în sfere albe şi senine.

Ale cărui gânduri, ca o ciocârlie
Dis-de-dimineaţă se înalţă-n cer,
– Plutesc peste viaţă, pătrund cu-al lor fler
Şi limbajul florii şi tăceri o mie!

poezie clasică de Charles Baudelaire, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru cel care-a plecat...

Nori de plumb ca nişte ziduri între Soare şi Pământ
Au întunecat văzduhul şi apasă peste sat,
Clopotele bat prelung, sparg tăcerea de mormânt,
Ca un geamăt de durere pentru cel care-a plecat....

Norii s-au pornit să plângă ca-ntr-un cor de maici jelind,
Lacrimi reci se scurg pe cruce spălând omul de păcat,
Gerul face din stropi stele pentru seara de colind
Şi se lasă întuneric peste cel care-a plecat...

Dans de fluturi parcă-s fulgii în lumina unui bec
Şi se-aştern peste morminte mici cristale de agat
Lasă urme pe zăpadă paşii care îl petrec
Şi bat clopotele-n turlă pentru cel care-a plecat...

Numele înscris pe cruce va mai dăinui un timp
Să se întrebe trecătorii cine-a fost şi ce-a lăsat
Şi vor trece ani în şir, anotimp după anotimp,
Să aştearnă încet uitarea peste cel care-a plecat...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miazănoapte

aşa cum zilele se rostogolesc
bătute de vânt pe câmpia de sare
tot astfel voi pleca şi eu într-o iarnă
agăţată cu unghiile de mantia
zdrenţuită a crivăţului
înspre nord tot mai la nord
acolo unde cerbii cu nări de catifea
îmi vor sufla peste pleoapele obosite
peste fruntea împovărată de amintiri
peste inima pe care nădăjduiesc
că o mai am încă sub coaste
pulsând precum un far în calea celor
mai rătăciţi decât mine
va ninge va ninge
pe trepte de zăpadă voi urca
până la carul cel mic până la carul cel mare
până la calea lactee mult prea frumoasă
până la luna de filigran şi tăcere
de unde voi privi înapoi
cum ursul polar îmi face un semn de adio
în timp ce amândoi ne înghiţim lacrimile
de gheaţă şi diamant

poezie de Maria Daniela Goea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De n-ar fi mâine

Peste sete
Şi regrete,
Peste cât am fost secrete,
Peste orice baionete
Care m-au tăiat portrete.

Mi-ar fi vină,
Dar puţină
Şi de multe ori străină.
Mi-ar fi-ntr-una lună plină,
Să m-adoarmă în Lumină.

Peste Soare,
Peste floare
Şi deloc întâmplătoare,
Peste-a sufletului sare
Răsfirată-n orice zare.

Mi-ar fi pace
Şi a face
De-a cuvintelor dibace –
N-ar fi "tace", nici "preface",
Chiar gonit cu bobârnace!

Peste milă
Şi idilă,
Regăsindu-mă-ntr-o filă,
Peste ultima pastilă
Nedorită, inutilă.

Mi-ar fi rană
Suverană,
Dacă nu mi-ar fi şi hrană,
Şi cerneală pentru pană
Sau şi roua de pe geană.

Peste poate
Mi-au fost date
Şi într-una-mbrăţişate
Cu a voastră bunătate
Gândurile mele toate!

Mi-ar fi pline
Doar de bine
Amintirile senine.
Mi-ar fi ultim gând ce vine:
V-am iubit ca şi pe mine...

poezie de Vali Iuraşcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cad perseide

Cad perseidele din cer,
Pe un Pământ în agonie,
De unde vin e un mister,
Spre ce zări zboară nu se ştie...

Cad perseide peste tot,
Peste iubire, peste ură,
Peste bunic, peste nepot,
Peste îngheţ, peste căldură...

Şi-or mai cădea steluţe mii,
Căci Universu-i generos,
Din ale cerului tării,
De sus se prăvălesc în jos,

Dar ca şi visele deşarte,
Chiar de trudesc pe drumul lung,
De fericire nu au parte,
Mereu la ţintă nu ajung...

Cad perseidele din cer,
Pe un Pământ în agonie,
De unde vin e un mister,
Spre ce zări zboară, nu se ştie...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de creasta pe care urcasem, spre Italia, se adâncea în umbre Val d'Aosta cu ceţuri argintii spre depărtări. În partea opusă, vălurirea crestelor, a vârfurilor înzăpezite, a coamelor, era fără margini. Din ele, ici colo, izbucneau pinteni ferecaţi în gheţuri împungând cerga seninului. Un umăr pleca din trunchiul viguros al uriaşului pe care ne cocoţasem - noi fiind în mijlocul acestui univers - lua la subsuoară pe fratele său mai mic şi întindea degete mângâietoare, peste capetele fraţilor dioscuri spre zâna născută din ceţurile trandafirii: Monte Rosa... Ani de-a rândul am visat să ajung pe vârful acesta, care se prezenta cu pănş argintiu, iar acum, după un galop de patru ore şi jumătate, eram aici, sub oblăduirea astrului care-şi revărsa, cu mărinimie, în valuri, lumina asupra noastră.

Neron Aurel în Muntele şi iubirea, VII "Matterhorn"
Adăugat de Neron Aurel
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa

I

Din soare,
Ca pe gura unei amfore prea plină,
Răsturnată
De pe-un umăr gingaş de virgină,
Dimineaţa
Toarnă din belşug lumină
Peste valea toată.

Şi natura-n pripă deşteptată,
Parcă poartă pleoape ameţite
De lumina ce-a venit deodată,
Peste dealurile adormite.

Jos în vale,
Văl subţire se adună
Dintr-un praf ce-a cărunţit în noapte,
Din tot praful străveziu de lună
Ce-a căzut pe grâurile coapte.

Nouraşi de ceaţă străvezie
Peste care, alb, seninul cerne:
Parcă-nsamnă nişte albe perne
Pe un pat nestrâns care-ntârzie.

Peste satul încă adormit
Şi pe valea iazului cu stuf,
Fumul dimineţii liniştit
Se aşază moale ca un puf.

Şi prin vălul scânteierii roze
Nu te poţi uita la răsărit;
E-acolo ceva nedefinit,
E cascada unei nebuloze.

II

Şi Dimineaţa,
Stând încă în genunchi
Cu fruntea-i albă ridicată-n zare,
Ca pe gura unei amfore,
Din soare,
Toarnă din belşug lumină,
Mănunchi după mănunchi.

Şi Dimineaţa,
Înseninăndu-şi, de răcoare, faţa,
Cu părul ei de aur, despletit,
Ridică amfora ei plină
Tot mai sus, -
Şi-acum în picioare
Pe zarea de la răsărit
Toarnă mereu din soare
Până ce moare,
Cu faţa la apus.

poezie celebră de Demostene Botez din Floarea pământului (1920)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poduri emotive

Peste provocări şi manii
Peste obsesii şi ostentaţii
Să stabilim intrinsec
Degrabă şi afectiv
Poduri de comunicare
Între persoane şi oameni
Între fiinţe şi făpturi
În domeniul practic
În mod realist şi destoinic
Pe traseul conştiinţei
Relaţii pure şi imaculate
Ca între sisteme simpatice
Şi cele parasimpatice
Să făurim poduri durabile
Peste obstacole şi sincope
Peste prăpăstii şi hăuri
Între suflete şi suflete.

poezie de David Boia (21 februarie 2017)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mii de ani, noi, orbii, am văzut multe. Am văzut că oamenii nu s-au schimbat, au rămas asemenea jivinelor: se mănâncă între ei. Se mai revoltă cei sărmani, mai câştigă o fărâmă de pâine, dar apoi, peste timp, lăcomia iar se revarsă peste lume. Îmbracă doar alte haine Asta a fost dintotdeauna. Între cei săraci şi cei bogaţi, între cei puternici şi cei slabi se va afla totdeauna o prăpastie adâncă oricât vor da din gurile lor cei de sus. Peştele cel mare îl mănâncă pe cel mic şi niciodată nu va putea fi altfel. Mântuitorul a fost om umil şi cei puternici l-au răstignit bătându-l în cuie ca să nu mai umble, i-au astupat gura cu amăreală şi acreală ca să nu mai vorbească, i-au împus pieptul cu suliţa ca să moară în chinuri. Este plină lumea de sute de milioane de răstigniţi. Mântuitorul? El îi întruchipează pe toţi. Ca să avem cui să ne închinăm şi să ne aducem aminte de ceilalţi.

citat din romanul Pe ambele părţi ale baricadei, XIX, pagina 134 de Aurel Neron (2009)
Adăugat de Aurel Neron
Comentează! | Votează! | Copiază!