În noaptea rece, geroasă ( în variantă scurtă )

În noaptea rece, geroasă
când somnul era boier,
Luna cobora în casă
părăsind albastrul cer.
Stelele i-au urmat calea
căzând una câte una.
Întunecată e valea,
omul nu-şi mai vede umbra.
Pe tot drumul presărat
cu făpturi nedefinite,
Un om, sufletul şi-a dat
şi a plecat la cele sfinte.
Dumnezeu l-a aşezat
în frumoasa Lui grădină.
De păcate l-a iertat
şi i-a dăruit lumină.

poezie de Dumitru Delcă
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea rece, geroasă

În noaptea rece, geroasă,
Când somnul era stăpân,
Un om se-întorcea acasă
Înfruntând vântul păgân.

Avea tovarăşi doar luna
Şi puzderia de stele,
Vântul ce bătea întruna,
Prevestindu-i clipe grele.

Prin întuneric de smoală,
Cu făpturi nedefinite,
Omul cade, iar se scoală,
Vrea să meargă înainte.

În pădurea care-i mută
Omul rătăceşte drumul.
Picioarele nu-l ajută.
Adăpost îi e gorunul.

Pe frunze, la rădăcină,
Obosit, el se aşează.
Aşteaptă ziua să vină,
Când soarele luminează.

Un somn dulce l-a cuprins.
Din el, nu s-a mai sculat.
Dumnezeu mâna i-a-întins,
De păcate l-a iertat.

L-a-înălţat apoi la cer,
În frumoasa lui grădină,
Unde nu e vânt, nici ger,
Unde totul e lumină.

poezie de Dumitru Delcă (10 decembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea Mitropolitului

Din viaţa pământeană a plecat, acolo printre stele.
În cer locul şi-a aflat şi locuieşte cu ele.
Acuma, de sus ne priveşte cu ochii cerului, senin.
De multe rele ne păzeşte, la chipul lui eu mă închin.
Cum luna are nevoie de soare, ca să poată lumina,
Tot la fel Dumnezeu are, nevoie de Sfinţia Sa.
Să-i stea alături l-a luat.
L-a aşezat printre cei drepţi.
Cu îngeri l-a înconjurat
şi cu Sfinţii Înţelepţi.
Astfel, Mitropolitul Anania, o altă viaţă a început.
Pe pământ a fost făclia, celor ce-n Dumnezeu au crezut.
S-a stins Duhovnicul Carpaţilor.
Spiritul lui a rămas.
În eternitatea munţilor
şi-acum ne cheamă al său glas.
De sus, din ceruri, el veghează, cum credincioşii pe pământ,
continuă şi mai păstrează, al credinţei lui cuvânt.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăcomie

Când în cer a fost chemat
Şi-a plecat din lumea asta,
Sufletul nu şi l-a dat
Că... i l-a mâncat nevasta!

epigramă de Pavel Bucşa din Trei decenii de epigramă (1999)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec estival

mă uitam la ea.
suflarea-i de foc
sfârâia...

glezna un joc
îi era.

obrajii rumeni
în apa sărată a mării-i spăla.

algele migrau în ochii ei
una câte una
stelele apoi
una câte una
şi tot universul sălta.

iulie! iulie!

era luna
iar eu mă uitam
de departe
la ea.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam

Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte.

Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.
"Asta e viaţa!" a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.

Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întoarce cu spatele,
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie,
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.

Dumnezeu a observat
Această creaţie deşănţată a lui Adam.
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieşte,
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

poezie celebră de Marin Sorescu din Tinereţea lui Don Quijote
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când omul are voinţă

Când omul are voinţă face totul cu credinţă.

Pentru umila lui credinţă nu cere recunoştinţă.

E mulţumit şi bucuros că poate fi de folos

Fratelui în neputinţă, sau aflat în suferinţă.

Privirea spre cer îndreaptă rugându-l să-i dea putere

Şi cu minte înţeleaptă îndrăzneşte să mai spere.

Că speranţa în Dumnezeu, de multe ori l-a ajutat.

Isus este crezul său şi slavă i-a înălţat.

poezie de Dumitru Delcă (5 decembrie 2022)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fumul alb

Pe "coşul" lui de fumător
Numai "fum alb" a suflat.
Se credea nemuritor
Şi Dumnezeu l-a iertat.

epigramă de Dumitru Delcă (14 martie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Progresia Sfintei Treimi

Când nu mai am inspiraţie să scriu,
Ce-ar mai fi de zis?
Mă gândesc la ce nu s-a mai gândit nimeni.
De pildă, când a zis Dumnezeu să fie lumină,
Lumina s-a făcut singură.
Ce, te gândeai c-a scăpărat El?!
I-a lăsat omului să descopere scânteia
În sine.
De fapt, cred că la început
Lumina era dintr-o bucată,
Clară ca bună ziua,
Fără foc întrânsa. Numai pentru ochi;
Reglată bine, tot, treabă, rost...
Curată.
Până a intrat în cârdăşie cu focul
Şi-a-nceput să ardă, ştiu fetele cum e...
Mă mai gândesc la faptul că, la început,
Şi omul a fost făcut dintr-o bucată,
Căci l-a făcut Dumnezeu bărbat şi femeie,
Nu doar una sau doar altul, ce mai una, alta!?
L-a-mpărţit pe om în două, să nu fie singur
La Părinte.
Când a văzut ce prostie a făcut, a zis:
Bă, ăştia sunt ca oile: după una sar toate în baltă!
A deschis poarta staulului şi ne-a dat drumul
Pe drumuri, la înmulţire.
Parcă-L văd ţinându-se greu după noi,
Ca un păstor bătrân
După miliarde...
Iar Ei,
Doar Trei.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (13 februarie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea asta de lumină (II)

E senin şi luna-i plină,
Stelele pe cer se-aprind.
În noaptea asta de lumină
Copiii pornesc colind.

Prin troiene ei înoată,
Cad, se scoală, iar pornesc.
Ajung şi la mine-n poartă
Şi mă-ntreabă de-i primesc.

În lumina din fereastră
Le-am făcut un semn cu mâna:
-Hai, ziceţi colinda voastră
Că se luminează-acuma.!

Îi poftesc apoi în casă,
La căldură şi lumină.
Le aşez covrigi pe masă
Şi-o bucată de slănină.

Un ceai cald ca să le vină
Poftă de-a mai colinda.
În noaptea asta de lumină
În tot satul vor umbla.

Ei, cu bucurie mare
Spun că-n noaptea de Crăciun,
S-a născut Domnul Cel Mare
Şi ne-a dat al vieţii drum.

Steaua Lui ne luminează
Şi-n tot locul ne-nsoţeşte.
Tot creştinul îl urmează
Şi-n cântece îl slăveşte.

poezie de Dumitru Delcă (20 decembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai singurătatea i-a rămas credincioasă. Ea nu i-a cerut nici bani, nici mobilă stil. A stat cu el şi într-o magherniţă. Ba chiar se simţea mai în largul ei acolo... şi de câte ori privea pozele se înduioşa. Într-o noapte însă le-a dat foc. Era un gest de recunoştinţă pentru singurătatea care îi era atât de credincioasă şi l-a urmat peste tot. Ca o căţea.

Octavian Paler în Un om norocos (2010)
Adăugat de Adriana Ionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nebunul

Nebunul strigă cu durere la dracul cel încornorat,
să scoată coasta din muiere, că pe el l-a terminat.
l-a făcut din om neom, noaptea nu mai are somn.
O ia pe câmp ca tăunul. De Paşti zice că-i Crăciunul.
Dracul nu l-a ascultat, muierii, coasta i-a lăsat.
Nebunul s-a supărat şi în lac s-a aruncat.
Pe nebun l-a scos din lac, dar nu şi costa de drac.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de Crăciun

În noaptea sfântă, de Crăciun,
un imn de slavă să-nălţăm
Domnului nostru cel bun
şi-n genunchi să ne-aşezăm.
Cu glas smerit să ne rugăm,
viaţă lungă să ne dea.
Lui sufletul încredinţăm
când pe cer ajungem stea.
Tot în noaptea luminoasă
Cerului să mulţumim,
că în lumea tumultuoasă
pe pământ noi vieţuim.
Smeriţi şi cu mult folos,
cu glas dulce să rostim,
Slavă Lui ISUS HRISTOS
că lumina Lui primim.
Prea Cuvioasei MARIA
flori de stele-i dăruim
că ni L-a dat pe Mesia.
Din suflet îi mulţumim!
Crăciun Fericit, prieteni!
Sărbători cu bine!
Doamne ajută tuturor!

poezie de Dumitru Delcă (decembrie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul unui ins fidel

A fost mereu un ins fidel
Şi niciodată n-a-nşelat,
În viaţa lui a fost model
Şi pentru alţii de urmat.

Consoarta tot i-a reproşat
Că l-a văzut făr' de inel,
Deşi era un ins fidel
Şi niciodată n-a-nşelat.

Şi i-a mai zis când l-a certat
Că n-are "verzi"' în portofel;
E supărată c-a gafat,
Dar mulţumită-i întrun fel

Că insul... e căţel fidel.

rondel de Ioan Friciu (2017)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ioana lui Traşcă

Să strângi, mumă, să strângi,
Zicea Ioana lui Traşcă.
Să strângi vara, ca să ai iarna.
Dacă dai peste nişte ceapă,
Ia şi tu o poală şi pune-o-n pod
Pentru iarnă - ca să ai.
- Păi, de la oameni?
- Păi, de la oameni, că e pământul
Lui Dumnezeu.
Dacă vezi un dovlete, ia-l mumă,
Că-ţi prinde bine, că-l dai la porc.
Vezi printr-un loc fasole,
Culege-o, mamă, că-ţi trebuie.

De, păcătoasa, că nu era săracă.
Aşa era firea lor -
Neamul ei era cam strângător.
A încherbat şi asta 92 de ani.
A avut multe fete: una Mariţa, una
Mitra, una Georgeta, Cica de l-a luat pe Lache
Ioncica de l-a ţinut pe Gorie,
Cinci.

poezie celebră de Marin Sorescu din La (L)ilieci, Cartea a treia (1980)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă i se potriveşte, pantoful va încerca apoi să-i închidă omului gura

Dumnezeu ştia încă de când l-a creat
Că omul îl va contrazice mereu
Că dacă i se va da destul timp
Omul va dezvolta anumite forme de artă
Cum ar fi pictatul peşterilor sau politica
Omul nu l-a dezamăgit pe Dumnezeu cu limitele lui
De vreme ce Dumnezeu l-a făcut pe om stăpânul celorlalte animale
Dar nu şi al altor oameni –
Dumnezeu nu este un sociopat...
Omul este...

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manieră

S-arate cât l-a preţuit
Şi nu l-a uitat cu totul
De ziua lui i-a dăruit
Romanul "Idiotul".

epigramă de Constantin Iordache
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între Ofiucus, Şarpele şi Cumpăna, sub primele două constelaţii, la orizont, veţi găsi Scorpionul. De altfel, alfa din Scorpionul sau Antares e o stea care nu prea poate fi trecută cu vederea, deoarece, după ce că este una dintre stelele de mărimea 1, mai are şi o culoare roşiatică cu totul, ceea ce nu veţi mai găsi la nici una dintre stelele cele mai strălucitoare. Numai μ din Cefeu e mai roşu decât Antares, dar această stea e prea mică şi trece neobservată, pe când Antares cu focul lui atrage privirile tuturor. Dar şi forma constelaţiunei e una dintre cele mai frumoase; veţi pricepe lesne pentru ce anticii i-au dat numele de Scorpionul.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din Infinit

cinste slavă şi mărire
Lui Isus Cel răstignit
care iată din iubire
pentru noi El a murit

pentru noi şi-a dat viaţa
sus pe cruce la Calvar
şi scuipată i-a fost faţa
să ne dea viaţa-n dar

cinste slavă şi onoare
îi aducem Lui Mesia
şi-i cântăm cu-nflăcărare
căci ne oferă veşnicia

pentru noi Isus şi-a dat
şi viaţa şi Fiinţa
când la moarte condamnat
i s-a dat atunci sentinţa

fără pată fără vină
El viaţa şi-a trăit
a fost unica Lumină
ce nouă s-a dăruit

doar Isus cel acuzat
de preoţi şi farisei
a trăit fără păcat
printre oamenii cei răi

căci doar El era iubirea
al vieţii Creator
ce-a trăit neprihănirea
chiar sub ochii tuturor

numai El a îndrăznit
să susţină că-i Viaţa
Lumina din Infinit
ce străluce dimineaţa

n-a fost nimeni pe pământ
ca şi El ca să susţină
că e Fiul Celui Sfânt
şi trăieşte fără vină

doar Isus Hristos Mesia
pe Tatăl ni l-a descris
căci El este bucuria
de-a intra în Paradis

Tatăl vrea ca omenirea
mântuirea s-o primească
şi să guste fericirea
sus în Slava Lui cerească

şi Hristos l-a înălţat
pe Tatăl dându-i onoare
Isus doar l-a lăudat
cinstind Numele Lui Mare

altul nimeni n-a vorbit
de Tatăl ca şi Isus
nimenea nu l-a slăvit
ca şi Fiul Lui supus

nici David nici Moise chiar
n-au vorbit de Dumnezeu
ca şi Mielul din Calvar
căci El este Tatăl Său

doar Isus în mod real
pe Tatăl l-a cunoscut
când pe-al vieţii veşnic val
ambii omul l-au făcut

din pământ şi din lumină
şi din apă şi din vis
să trăiască fără vină
omul chiar în Paradis

Isus doar ne e menirea
şi Iubirea din Cuvânt
prin El noi neprihănirea
o avem jos pe pământ

El pe braţe ne-a luat
când murise sus pe cruce
pentru al meu şi-al tău păcat
în rai să ne poată duce

El păcatu-a ispăşit
şi pedeapsa ne-a iertat
când pe Golgot-a murit
şi noi inima i-am dat

Tatăl Sfânt a hotărât
ispăşirea şi iertarea
omul iarăşi mântuit
să trăiască îndurarea

glorie Lui Dumnezeu
slavă-i fie Lui Mesia
căci acum prin planul Său
ni se oferă mântuirea

mulţumesc o Tată Sfânt
mulţumesc Isus iubit
căci eu astăzi prin Cuvânt
sunt pe veci dar mântuit

poezie de Ioan Daniel Bălan (4 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestem de adio

De-ar fi să adun, una câte una,
In căuşul aripii tale
Lacrimile
Ce n-au mai avut putere să cadă,
Ti s-ar face zborul
Târâş de şarpe.

De-ar fi să înnod, una câte una,
In pânza corabiei tale
Razele
Frânte de pleoapele-mi plânse
Vântul ţi s-ar stinge
In focul mocnit al comorilor.

De-ar fi să înşir, una câte una,
Pe portativul liniştii tale
Notele
Scrâşnite în adâncul nopţii,
Privighetoarea ţi-ar cânta
Numai la apus.

Te las ţie, însă, pradă eternă
Si Lui o să-i spun
Că i-ar fi mult mai bine
Cu tine
Iertat.

poezie de Cristina Davidescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!