Familia Universului

Soarele e tată,
Luna este mamă.
Au copii o gloată,
buni de pus în ramă.
Tata-i încălzeşte,
mama-i luminează,
Gloata străluceşte
şi în nopţi veghează.
Dintre stelele-copii,
niciodată n-o să piară
nici Luceafărul de zi,
nici Luceafărul de seară.
Sora lor mai mare
e Steaua Polară.
Calea Lactee-cărare,
cerul împresoară.
Cu Carul mic şi Carul mare,
Gemenii ies la plimbare.
La toţi, bolta le e casa
unde locuiesc,
Pământul le este masa
unde se-întâlnesc.
O familie unită
niciodată nu dispare.
e foarte bine definită
în Universul mare.

poezie de Dumitru Delcă (10 noiembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă privim cerul noaptea

Prima stea care răsare
e Luceafărul de seară.
După el încet apare
Calea Lactee, brăţară.
Lângă ea, Steaua Polară
străluceşte cel mai tare.
Ea arată-n nopţi de vară
calea celor două care.
Pe bolta cerului senin,
Cloşca, puii şi-i veghează.
Pe gemeni dacă-i privim,
fete frumoase visează.
Peste toate, luna-i doamnă.
Regină e seară de seară.
Tot regină e şi-n toamnă
când este mai frig afară.
Iar când noaptea-i pe sfârşite,
un alt luceafăr apare.
Cu el zorile-s grăbite,
bolta se umple de soare.

poezie de Dumitru Delcă (6 noiembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă vedem Ursa Mare la stânga Polarei, peste şase ceasuri o vom vedea sub Steaua polară, tocmai la orizont, iar dacă noaptea ar fi destul de lungă, peste alte şase ceasuri am vedea Ursa sau Carul Mare la dreapta ei. În 24 de ore Carul Mare se reîntoarce la locul de unde a plecat; de aceea, dacă observăm într'o seară Carul cel Mare la stânga Polarei, a doua zi, la aceeaşi oră, îl vom vedea tot acolo.

Victor Anestin în Cum să înveţi stelele
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aţi găsit Carul Mare sau Ursa Major, cum i se spune în astronomie. După ce aţi identificat Carul Mare priviţi ultimele două stele din patrulater (din car). Acestea indică drumul spre steaua Polară. Trasaţi o linie imaginară de la steaua mai slabă la cea strălucitoare şi mergeţi cu privirea până când întâlniţi o stea cu strălucire asemănătoare cu a stelelor de la care aţi pornit. Aceasta este steaua Polară. Dacă nu sunteţi siguri că aţi identificat-o bine, mergeţi în casă (sau aşteptaţi) o jumătate de oră, apoi ieşiţi şi vedeţi dacă steaua Polară s-a mişcat în raport faţă de clădirile de pe teren (fata de copaci sau orizont). Dacă nu s-a mişcat este steaua Polară.

citat din Adrian Şonka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O călătorie printre stele

Hai copii să ne plimbăm
Despre Cosmos să-nvăţăm!
Galaxii ce-ţi par mărgele
Sunt chiar grupuri mari de stele,
Planete, sateliţi, comete şi asteroizi,
Hai să le descoperim pe rând, timizi!
Nu ne-am întrebat noi oare,
Luceafărul când apare,
Cum plutesc pe cer în zare,
Carul mic şi Carul mare,
Cum s-au tors prin cer fuioare
De steluţe călătoare?
Mii de stele şi comete
Care se-nvârtesc discrete,
Au format prin cer trasee
Galaxia albă sau Calea Lactee...
Şi-n Calea Lactee ia priveşte
Chiar Pământul se găseşte!

poezie pentru copii de autor necunoscut/anonim
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Carul Mic sau Carul Mare (unuia care-i talentat, dar cam "spriţar")

Ieri, am văzut cum mânuieşti paharul,
Şi doresc să-ţi adresez o întrebare:
"Se zice, ai avea talent cu carul,
Dilema-i: Carul Mic sau Carul Mare?'"

epigramă de Alex Dospian (iulie 2013)
Adăugat de Alex Dospian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama-i stea

Cât trăieşte pe pământ
mama-i stea ce străluceşte.
Când merge la Domnul Sfânt,
şi de-acolo străluceşte.
Luminează-întreg pământul
când coboară întuneric.
Mie-mi luminează gândul,
mă-învaţă să fiu puternic.

poezie de Dumitru Delcă (6 martie 2018)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceluia ce mintea-i pică
şi nici putere nu are,
O buturugă, cât de mică,
îi răstoarnă carul mare.

catren de Dumitru Delcă (mai 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea arogantă

Ce arogant e cerul de atăta blândeţe
cu stele copile atârnate de bătrâneţe
cu luna opacă
cu noaptea tăioasă scoasă din teacă
cu tine la marginea ochiului meu.
E o deplasare a fiinţei
din şopronul copilăriei în care
nasc blânde pe fân în ulcioare
zâmbind din şolduri bocitoare.
Ce arogant e cerul unei fecioare
când îi trece pământul printre picioare
cu carul mic în carul mare
la târg pe cer
în gura mare...

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

SPUNE-MI DE CE?

Spune-mi de ce oare,
Tu, steaua mea,
Din Carul Mare,
Nu vrei să fi tot stea?

Stelele ce sunt pe cer
Vor fi în continuare
Ca şi aceea care o prefer
Va fi acolo-n Carul Mare.

Nu pot merge-n infinit
Nici n-am cum să fac
Totul are un sfârşit,
De aceea, iată, tac.

În locul meu altcineva
Va scrie poate, iar un vers
Pentru că persoana ta
Eternă fi va-n univers.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu bunicul

În serile cu lună plină
Cu bunicul stau la poartă,
Sau, admirăm din grădină
Senina boltă-înstelată.

Aproape-n fiecare seară
Îl întrebam pe bunicul,
Unde e Steaua Polară,
Unde este răsăritul.

Răspundea-întrebării mele,
Arătându-mi cu răbdare,
Din puzderia de stele,
Pe cea mai strălucitoare.

Spunea că ea luminează
Mintea celui ce se pierde.
Că-n viaţă-l orientează
Să rămână mereu verde.

Bunicul m-a învăţat
Că steaua e ghidul vieţii.
După ea, eu m-am ghidat
Ca să trec prin valul ceţii.

poezie de Dumitru Delcă (25 iulie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rotarul

Şomer e doar în cer; se pare,
Nici Carul Mic, nici Carul Mare,
Nu dau în gropi, că nu-s şi, cică,
Lipseşte buturuga mică.

epigramă de Dan Norea din Epi... Gramatica, Definiţii meseriaşe (2011)
Această epigramă face parte dintr-o serie | Toată seria
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Buturuga mică răstoarnă carul mare?"

Nici cu slujbe, nici cu rugă
Nu există om să ştie
Cum să fac-o buturugă
Pentru carul de prostie.

epigramă de Sever Purcia
Adăugat de Sever Purcia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Evadare din pat

Umbre şi luminiţe din bucătărie şi din salon se strecoară
Prin draperii, jaluzele şi vergelele de la fereşti,
Iar deasupra capului, traversând noaptea de vară,
Luminează milioane de aştri cereşti.

Nu sunt în niciun pom vreodată atâtea frunze, mii,
Nici oameni în biserică sau la vreun festival
Câte stele sclipesc pe-acoperişul lumii,
Făcându-mi cu ochiul în întuneric, amical.

Câinele Mare, Vânătorul cu centură* şi priviri şirete,
Carul Mare, Steaua marinarului* şi, roşie, planeta Marte
Sclipesc pe crugul cerului, iar vadra de lângă perete-i
Plină jumătate cu apă şi cu stele cealaltă jumătate,

Stele care mă urmăresc atent cu curios şi teafăr temei,
Ele văd cum mă strecor şi cum adorm în pat,
Nici în somn gloria lor sclipitoare nu părăseşte ochii mei –
Ceru-şi roteşte până-n zori aştrii în capu-mi fermecat.

* Vânătorul cu centură – constelaţia Orion.
*Steaua marinarului – este vorba de Steaua Polară, un astru care nu apune şi nu răsare niciodată, ea indică nordul geografic şi are o poziţie fixă, toată bolta cerească rotindu-se în jurul ei. Este un simbol al speranţei, al direcţiei şi al curajului, al credinţei că întotdeauna marinarul va găsi drumul către casă. Mulţi navigatori au această stea cu cinci colţuri, fiecare colţ fiind jumătate umbrit şi jumătate luminat, tatuată pe corp.

poezie clasică de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mongan se gândeşte la trecuta lui măreţie

Eu am băut mied din Ţara Celor Tineri
Şi plâng – fiindcă acum ştiu deja tot:
Am fost copac, un alun*, iar ei fără niciun fel de reţineri
Mi-au atârnat pe ramuri Carul Mare şi Steaua Pilot.

Asta s-a întâmplat demult – n-avea memorie pământul:
Am devenit o urgenţă prin care trec roibii amurgului,
Am devenit un om, un om care urăşte vântul,
Un om care ştie un singur lucru, acela că fruntea lui

Nu va atinge sânii şi nici buzele părul
Femeii iubite vreodată, în niciuna din zilele rămase.
O, fiară a pustietăţii, pasăre a aerului, spune-adevărul,
Trebuie oare să vă-îndur toate strigătele amoroase?

* Mongan – rege irlandez mitic, fiul jumătate om al zeului mării, Manannán mac Lir; după unii
cercetători este vorba despre regele irlandez Mongan, mort în anul 625, un personaj real.
* Alunul, conform notelor lui Yeats, este simbolul biblic al Copacului Vieţii şi al Copacului Cunoaşterii,
asociat totodată cu constelaţiile Ursa Major(Carul Mare) şi Ursa Minor (Carul Mic) din care face parte
Steaua Polară, numită de celţi Steaua Pilot.

poezie clasică de William Butler Yeats, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul eminescian

Timpul eminescian
A fost "luceafăr" pentru noi.
Multe poezii scriam,
Sau pictam "Carul cu boi".

Sculptam infinitu-n piatră,
Nu-l lăsam să cadă pradă.
Eram mai stăpâni pe vatră,
Din cuvinte făceam spadă.

Am stat de strajă ţării.
La Dumnezeu ne-am rugat
Să nu ne dea uitării.
Luceafărul ne-a luminat.

Dar, când Luceafărul s-a stins,
În ţară multe au apus.
Monotonia ne-a cuprins
Şi tot ce-am creat, s-a dus.

Astăzi nici măcar o rază,
Mintea nu ne luminează.
În zadar privim în zare,
Alt Luceafăr nu apare.

În cultura românească
Avem şi minţi luminate.
Ar putea să strălucească.
Să dea ţării nestemate.

Să nu mai avem sfială!
Să arătăm lumii ce ştim!
Şi-n cultura mondială
Cu opere să ne mândrim.

Pe cerul artei româneşti,
Noi "luceferi" să apară.
Luceferi ca la Ipoteşti
De peste tot să răsară.

poezie de Dumitru Delcă (4 august 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş răsturna Carul Mare

Aş răsturna Carul Mare unde-o fi capătul lumii,
Să caut oglinda spartă, să o-ntreb cine sunt eu,
De sunt demon ori femeie, de ce iubesc toţi nebunii
Ce scriu vers furând din stele, slăvindu-l pe Dumnezeu,

De ce mă pierd prin mulţimea, ce altuia groapă-i sapă,
De ce coji alunecoase, îmi rănesc călcâiele,
De ce-i troc cu orţii popii, lumânări, fitil de lampă
Şi copii, înfometaţi, răscolesc noroaiele!

Nu mă simt o Penelopă, ţesând, ziua, la linţoliu,
Mi-aş dori din Carul Mare, semnul păcii-n vârful culmii,
Creangă de măslin şi laur, să afle cei cu orgoliu,
Că soarele când răsare, nu se-nvârte-n jurul lumii!

poezie de Ionica Bandrabur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre frâiele uzate

Roibul meu mănâncă jarul
Stelelor ce cad în hău,
Ovăzul ce dă în lapte
Fierbe sub ele din greu.

Îl încalec, el nechează,
Se-ndreaptă spre Carul Mare,
Unde cerul ţi-a pus zestrea
Pentru nuntă, la păstrare.

Timpul curge peste spaţii,
Se văd coastele la cal,
Simt cum îşi închide ochii
Şi devine ireal.

Să cobor încerc de-ndată,
Mă agăţ de oişte,
Strigu-te, tu nu m-auzi,
Stelele sunt vraişte.

Nu te văd, dar parcă simt
Coaste noi, alt cal e mort,
Vom împinge Carul Mare
Printre stelele resort.

Noi suntem acuma umbre
Ce se-nvârt în Galaxii,
Două umbre. Moartea spune
Că suntem printre cei vii.

Ne mai mângâiem odată,
Carul Mare scârţie,
Punem undelemn de soare
Unde este pârtie.

Două umbre însetate
Îşi caută frunzele
Printre frâiele uzate
Acum dorm iubirile!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama-fiică şi rază de soare

Pe ogoarele mănoase din întinsul Bărăgan,
Unde curge grâu-n case din sudoarea de ţăran,
Ca o harnică albină, ca Ileana din poveste,
Mama e şi gospodină, mama pretutindeni este.
Ea e seva care urcă primăvara să dea viaţă,
Ea e soare ce ne-aruncă, raze aurii în faţă.
Este pâinea aburindă, răsplată a muncii ei,
Este suflul nou de viaţă, care urcă-n ghiocei.
Mama-i pacea, mama-i dorul, este somnul liniştit
Care a cuprins feciorul, ce-n leagăn a adormit.
Mama-i steaua mea polară, ce veghează-n veşnicie
Cum se zămisleşte-o lume, cu oameni de omenie.
Mama-i fulger şi e trăsnet, când e vorba de război.
Este sângele ce curge, în milioane de eroi,
Mama-i arcul peste timp, ce duce-n eternitate
Viaţa-rod al fiinţei-nucleu de posteritate.
Cum am putea oare vreodată, ca în viaţă să greşim
Şi să ne întoarcem faţa, fără ca să-i mulţumim?
Dragi copii, i se cuvine, mâinile să-i sărutăm,
Ochii blânzi şi faţa arsă, cu drag să îi dezmierdăm.
Obraz cald, noi sărutându-i, azi, în plină sărbătoare,
Cu rspect şi mulţumire să-i prindem în păr o floare.
Un gând bun pentru măicuţa, pentru tot ce a făcut,
Pentru că ea ne-a dat viaţă, pentru că ea ne-a crescut.
Când spunem cuvântul mamă, viaţa se umple de soare,
Şi cum soarele e soare, din Univers nu dispare,
Mama, pentru noi rămâne, fiică şi rază de soare.

poezie de Dumitru Delcă (15 martie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu toate le-aşează

Când verdele planetei dispare,
Dispare şi viaţa pe pământ.
Soarele nu mai răsare,
Nu mai e ploaie, nici vânt.

Când apocalipsa vine,
Pământul se face scrum.
Din el nimic nu mai rămâne.
Totul e negru şi fum.

Universul nu ne reciclează.
Clonă, nu ne poate face.
Dumnezeu toate le-aşează,
În faţa lui, lumea tace.
Nimic nu ne luminează,
Moartea viaţă, nu se face.

Chiar dacă pământul moare,
Galaxia nu dispare.
Altă stea pe cer apare,
Cu timpul şi ea dispare
Fiindcă e tot căzătoare.

poezie de Dumitru Delcă (15 mai 2012)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nicio zână nu-i ca mama

Pe cap poartă o maramă.
Ce frumoasă-i mama mea!
Este cea mai scumpă mamă.
Nicio zână nu-i ca ea.

Eu sunt viaţă pentru mama,
sunt chiar îngeraşul ei.
Uite, acum îmi dau seama
că am crescut la sânul ei.

Cu privirea ei cea blândă
în braţe la ea mă cheamă.
Eu, cu vocea mea plăpândă
îi răspund: îndată mamă.

Deşi mama e o floare
eu tot flori îi dăruiesc.
Îi dau şi o sărutare
să-i arat cât o iubesc.

Ca o stea din Carul Mare
ce străluce-n nopţi de vară,
Chipul mamei când apare
cu dragoste mă înconjoară.

Cu iubire îmi zâmbeşte,
îmi veghează somnul lin.
Sufletul mi-l ocroteşte
de când mă are copil.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!