Impostorul

Condamnatul ideal, fără nume, fără gânduri, doar născut să se supună
Într-un univers ce-mi pune pe cântarul nemuririi sufletul de muritor,
Care s-a născut să moară prin solicitarea mută a părinţilor ce vor
Să-şi trăiască viitorul transferând în mine gene care nu au viitor.

Eu, semnatarul prin absenţă, pun sub semnul întrebării datoria de a mă naşte
Într-o lume, simulacru, unde nimeni nu alege, ci doar este un ales
Ce se îndreaptă spre dezastru deghizat într-un concept care simulează moartea
Corpului predestinat să se întoarcă în pământul ce-a încercat să dea azi vieţii o valoare şi un sens.

Mi se acordă din oficiu funcţia de om pestriţ printr-un manifest-oracol ce semnează drept destin
Şi consolidează dogma unui fanatism tembel de a crede într-o lume care arată în alt fel.
Am asimilat excesul oferit de Absolut ca un vulg ce îşi acceptă rolul lui de om lovit
De o soartă nemiloasă care scrie cu un condei, drept pe pielea ce îi ţine oasele de om mişel.

Impostor venit pe lume să mă plimb ca individ într-un colectiv ce lasă la intrare un bilet
Unde se semnează moartea cu un scris lizibil, ferm, imitând, cu nonşalanţă, un contabil mititel.
Se ridică o cortină, îmi aleg un scăunel şi privesc ecranul care mă prezintă drept actor,
Un banal, un pierde-vară, un copil ce s-a născut într-o eră în care omul se ascunde-n propriul trup.

Într-o piesă specială cu peisaje dintr-o lume ce nu are adevăr, sunt actorul fără nume, fără ţară, fără pic de viitor,
Fiindcă drama ce se joacă pe ecranul plutitor pare c-o să fie astăzi... că eu sunt un impostor.
Nici nu începe filmul bine că mă trage de picior un alai de coate-goale ce păşesc superior,
Pe covorul în care moartea mi-a ales ziua să mor şi mă îndeamnă, fără jenă, ca să ies în coridor.

Resemnat, îmi port fiinţa spre ieşirea-n coridor unde mă aşteaptă moartea cu biletul de actor
Şi-mi arată calea scurtă către raiul plutitor unde mă aşteaptă, iară, ciclul ăsta îngrozitor
De-a mă naşte fără voie, fără haine, fără ochi, într-o lume în care viaţa nu mai are nici un scop,
Căci şi l-a pierdut, sărmana, chiar în ziua în care moartea... i-a trimis pe primul om.

poezie de Vasile Şerban din revista Ritmuri braşovene (mai 2024)
Adăugat de Vasile Şerban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locuiesc într-o casă colonială, pe trotuarul însorit dinspre parcul San Nicolas, unde mi-am petrecut toate zilele vieţii fără femeie şi fără avere, unde au trăit şi au murit părinţii mei şi unde mi-am propus să mor singur, în acelaşi pat în care m-am născut, şi într-o zi pe care mi-o doream îndepărtată şi fără suferinţă.

Gabriel Garcia Marquez în Povestea târfelor mele triste
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privesc la două lumi

Privesc în ceaţă
Într-o lume incorectă,
Mă uit în jur şi văd balanţa
Dintre tristeţe şi fericire.
Mă uit într-o oglindă înnegrită de atâtea vise
Şi văd sufletu-mi gol.
E poate o enigmă,
Deşi, poate, destinul şi-a dorit...
În jurul meu negura se înteţeşte,
Acum este de netrecut.

Iar eu, un simplu om
Într-o lume-a nimănui,
Observ doar răutate
Oglinda mi se sparge,
Nu mă mai uit la ea!
Acum privesc doar lumea
Fără reflexia ei.

Şi ce să văd?! Lumină!
Un suflet mult mai plin

Sunt două lumi distincte,
Sunt lumi fără destin.
Pe care dintre ele să o aleg acum?
Cioburile îmi sclipesc...
Privesc la ele, îmi răspund...
De ce să vezi ceea ce nu e bun?
De ce să nu privim lumina?
De ce te uiţi în ceaţă?

Mă uit în jurul meu,
E-o lume ce dispare,
Ce are-un singur loc
Mă uit în întuneric,
Mă uit şi în lumină...
O barieră le desparte,
Cioburile le îmbină.

Unde să stau? Unde mă duc?
În negura fără trecut?
Nu!
E o lume rece-acolo
O lume-n care sufletul mi-e gol
Dar nici în lumea cu căldură
Nu m-aş duce – e prea mult!
O privire să doboare o lacrimă fără trecut?

Într-o lume adevărată nu există limite
E căldură şi răcoare
E prezent şi e trecut
E un univers comun.

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nostalgie de toamnă

S-a gătit vacanţa mare,
Iată, sună de intrare...
Dar, de ce nu-s toţi în clasă
Ce-i cu lipsa ce ne-apasă?
Unde-s duşi, e clasa goală,
Fără ei e doliu-n şcoală...
I-aşteptăm, avem răbdare
Până într-o zi în care
Vom fi iarăşi împreună
Sus, chiar dincolo de Lună,
Vom avea un loc anume
Fără funcţii, titluri, nume,
Prin adâncuri liniştite
Fără supărări, ispite,
Într-un colţ ales, frumos,
Cu mărgăritar pe jos,
Cu speranţă şi lumină
Unde nimeni nu suspină,
Fără greutăţi, nevoi,
Dumnezeu va fi cu noi.
Clasa-ntreagă-o să se-adune
Şi va face rugăciune,
Nu algebră, nici chimie,
Nici franceză-anatomie,
Fără note la purtare,
Fără teme sau ierbare,
Că aşa a fost să fie
Drumul către veşnicie,
Drumul către infinit
Cu un singur sens menit.

poezie de Vasile Larco din Visuri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărata esenţă de viaţă

A fost odată un visător
care era cu gandul
în altfel de lume!
El prefera să trăiască
cu cărţile lui Sheakspeare,
ca un copil, căruia îi plăceau
filme clasice şi desene animate,
care i-au rămas în inimă!
Dar acestea sunt vise
aproape toate imposibile.
El a fost şi în căutarea
unor vise, în care banii
nu au importanţă
şi oricum el voia o lume
în care să fie liber,
să-şi urmeze pasiunea sa,
fără frică, fără resentimente.
O lume în care nu există umilinţă,
ci acceptare,
adevărata esenţă.
Cel mai important lucru
pe care se bazează viaţa este
o lume în care oamenii sunt respectuoşi
şi iubitori de mediul înconjurător.
În ziua de azi ar fi existat
mai puţine tipuri de cancer,
prevenirea este mai bună
decât vindecarea,
într-o lume civilizată,
care urmează adevărata esenţă,
şi anume apă, pământ, animale şi plante,
toate naturale fără chimicale.

poezie de Eugenia Calancea (10 iulie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

o lume fără de oameni
cu nume de flori
o lume fără de flori
fără credinta in verde
este o lume
a celor care urăsc
primii ghiocei
o lume absurdă şi rece
eu cred în cântul
care se aude mai greu

"cânt de parcă
nu m-aş fi oprit niciodată"
gândi lebăda albă

şi totul în jur înverzi
într-o singură clipă
iar Cerul îşi deschise porţile
pentru cei mulţi

aşa îmi şopti
Lebăda albă

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt Dumnezeul furnicilor

dar mă dor toate muşuroaiele
desfăcute de curiozitatea mea
fiecare lume în care mi-am băgat nasul
fără să înţeleg dezastrul produs
doamne câte bariere puneam în calea lor
ca să-mi verific teoriile copilăreşti
doar aşa
ca să văd până unde vor răzbi

interveneam despotic
într-o lume pe care nu o înţelegeam
din joacă
un uriaş fără minte

şi nu pot să nu mă gândesc
că un copil din stele flămând de cunoaştere
se joacă din când în când
cu lumea noastră
doar aşa
ca să vadă până unde putem răzbi

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mai vreau

Nu mai vreau din viaţa asta nici măcar o clipă!
Nici un glas să-l mai aud, Eu mă duc, mă duc!
Şi nu ştiu unde, unde voi ajunge fără Tine!
Nu mai cer sfinţilor milă, nici versurilor rimă!

Dumnezeilor absenţi nu le mai cer un cent!
Nici o zi acum să-mi cumpăr nu mai vreau!
Dintr-un univers prea mare unde Eu am rătăcit!
Nici cuvântului glas.... când Eu încă nu mor!

Nu mai cer nopţilor somn, nici somnului vis!
Nu mai vreau să-mi mai atingi inima prin care-mi curgi!
Nici cerului infinit unde Eu tot m-am pierdut!
Nu-ţi mai cer acum nimic din tot ce Eu n-am avut!

Nu mai cer soarelui zi senină, nici iubiri milă!
Nu mai vreau vedere într-o lume de durere!
Nici auz când Tu n-ai glas şi nici cuvinte!
Nu mai vreau vorba ce minte, nici icoane sfinte!

Nu mai vreau cruci între drumuri!
Nici paşi rătăciţi în lume fără Tine,
Când te caut în nu ştiu ce unghere!
Nu mai vreau gânduri ce mă dărâmă!

Nu mai vreau aşteptarea care doare!
Nici ziua în care visul încă nu moare!
Nici noaptea fără stele, fără Lună, fără...
Fără Tine lipasa viselor mele stinghere!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea este, pentru mulţi dintre noi, trecerea în nefiinţă. Inima nu mai bate, corpul nu mai e viu. Ce este timpul irosit? Ce este timpul înecat sub glia neroditoare? Ce este viaţa fără libertate? Ce este omul fără caracter şi fără personalitate? Ce este omul hrănit de disperare? Ce este setea de perfecţiune? Ce este arşiţa agonisirii materiale nesfârşite? Ce este omul pansat în minciunile celor care conduc o ţară? Ce este părintele care vede cum fiul şi fiica lui nu au nici un viitor într-un sistem stropit de promisiuni deşarte şi udat de impotenţă? Mintea mă poate ajuta să înşir sute de pagini, un şir nesfârşit de întrebări. Aceasta este moartea pentru mine. Aceasta este moartea, faptul că viu fiind trebuie să lupt cu moartea când scopul vieţii este acela de a trăi viaţa.

Claudiu-Ovidiu Tofeni în Chip printre monologuri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Demoni

am rămas într-un loc fără nume,
într-un loc fără lume,
pe un drum sterp, steril,
care nu duce nicăieri,
nici măcar înainte sau înapoi,
nici măcar la dracu-n praznic,
pe un drum fără început şi fără sfârşit,
unde până şi Dumnezeu a uitat cum se mai fac
oamenii din lut,
vorbind singur
pe faţa Pământului,
vorbind cu El însuşi
despre noua
arhitectură a Raiului,

am rămas singur
cu întunericul din mine
pândind nişte umbre fără fond,
trăgând o cortină grea de cenuşă
de fier
peste ochii obosiţi ai societăţii
şi peste
noua dezordine mondială,
să mă cert
de moarte
doar cu demonii mei
fără viziune,
care îmi denaturează
perspectivele asupra lumii
şi năzuinţele,
din când
în când.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lacrimi, tu vii pe lume

În lacrimi, tu vii pe lume,
Fără haină, fără grai,
Fără trecut şi fără nume,
Fără să ştii ce soartă ai.

Creşti, visând la ziua-n care,
Anii... se vor aduna,
Însă, viaţa de om mare,
Multe palme îţi va da.

Vei întoarce des obrazul,
Fiindcă omul e mişel,
Să nu-i spui oful, necazul,
Că-i lup deghizat in miel.

Cu o palmă, mâna-ţi strânge,
Vărsând lacrimi de actor,
Cu cealaltă te străpunge,
Cu lamă de trădător.

Aşa e şi cu amorul,
Ai grijă cui îi oferi,
Visele, gândul şi dorul,
Şi-ale inimii-ncăperi.

Pe unii, ţine-i la uşă,
Sunt musafiri neciopliţi,
Se înfig ca o căpuşă,
În suflet, fără să-i simţi.

Apoi de toate te seacă,
Până... ruină devii,
Cu agoniseală-ţi pleacă,
Rămâi în odăi pustii...

Trist, singur şi-n agonie,
Ştiu ce gânduri te străbat,
("Unde eşti, copilărie?")
C-am fost ca tine, odat'....
............................................
În lacrimi, tu vii pe lume,
Şi tot în lacrimi trăieşti,
Iar când viaţa îţi apune,
În lacrimi, clipe cerşeşti.

poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Variante pe ales

Sunt zile în care viaţa mi se pare o povară
Şi sunt nopţi în care timpul mi se pare infinit
Dimineţi în care trupul mi se pare ca o gară
Seri în care sufletul mi se pare tren grăbit.

Călător stingher prin lume fără nici un crezământ
Fără nici un fel de rude, nu prieteni, ţară neam
Ar mai fi ca variante Dumnezeu şi un mormânt
Am de-ales, nu mă pot plânge precum alteori plângeam

Voi vota să mor, probabil sau să merg la Dumnezeu
Am atâtea variante că nu le mai ştiu nici eu.

poezie de Marius Robu din Carte de bucăţi (31 ianuarie 2008)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La o asemenea vârstă, unui suflet încă plin de iluzii poetice îi place să savureze moartea, atunci când moartea i se pare binefăcătoare. Moartea are însă cochetării faţă de cei tineri: pentru ei, moartea când înaintează, când se retrage, când se arată, când se ascunde; încetineala aceasta îi scârbeşte de ea, iar incertitudinea ce le-o pricinuieşte viitorul îi readuce până la urmă între oameni, unde vor găsi iarăşi durerea care, mai nemiloasă decât moartea, îi va lovi fără a se lăsa aşteptată.

Balzac în Femeia la treizeci de ani
Adăugat de scofieldutza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reţeta compensată

Am durerea unui pisic fără adăpost
resturile din viaţa mea
se găsesc într-un cont
care alterează spaţiul
dintre mine şi spaime
lipsa de siguranţă şi frigul
mă îndepărtează de noapte
ziua nu mă vede nimeni
fiecare cu punga lui de gunoi
secretele lui...
partajul nu este sincer
Între mine şi lume
chiar dacă am acoperiş
nu am tihna omului străzii
fără cipuri de identificare
un semen mai greu de cap
nu votează pe listele morţilor
are un certificat fără valoare
de pisică care nu moare
deoarece nu are reţetă
compensată
cu programare când şi unde se moare

poezie de Nicolae Nistor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

în faţa unui calculator

trăiesc într-o lume de care nu mă pot dezice
mi-am părăsit sufletul pentru oraşul eterogen şi anost
înghiţit de singurătate n-am cu cine povesti
nu am nimic statornic familie prieteni
fără să vreau mă simt într-un pustiu care se extinde
tot timpul mă feresc de întâmplări nefericite
sunt un neînţeles alături de alţii la fel
în care tu eşti o stea căzătoare
întotdeauna fără un cod desluşit

în zile fără anvergură de memnţionat
în fiecare anotimp mă găseşti în faţa unui calculator
în care cunosc prea multe şi nu cunosc pe nimeni
ard ca o lumânare într-o închisoare
din care m-am eliberat fără un scop
oripilat de ce se întâmplă-n libertate

tu eşti singura care poţi găsi o cheie
să-mi deschizi inima zăvorâtă-n piept
insensibilă la cuvinte şi gesturi necunoscute
ca o boală la medicamente uzuale

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe fără obârşie

Îmi spuneai că sunt candelabrul tău de lumină care te înfăşoară de dimineaţă
Ce îţi foloseşte să fii atât de zălud şi de metaforic?
mai bine să zacem aici unde e linişte, sub cireş şi sub stele
viaţa însăşi este un candelabru de pomi prin venele cărora circulă sângele purpură
e rubedenia îndepărtată din pieptul femeii alergând foarte departe de omul care o urmăreşte când miroase praful de puşcă
e pasărea ei
candelabrele stelelor sunt prea mari pentru ea nu o apără
pentru potârniche şi pentru zeiţele pasăre o să spun acum ghicitoarea
şi pentru potârnichea
care m-a născut
şi
făcut
împreunare de mâini rodul ei se ridică şi se duce în eterul foarte lung unde mereu se întârzie
(în foarte departe şi mult
e devreme)
(şi timpul şi spaţiul sunt lungi)
ce ghicitoare să fie când tu îmi arunci candelabrele peste braţe şi mă cufunzi în lumină
şi asta pentru că nimic nu e cu adevărat trainic şi durabil în lume
viaţa e vântul care o duce departe, la alt vânător, fără gloanţe şi fără vestă-antiglonţ
îmi
beau
liniştită
cafeaua
şi din toate acestea nu putem şti aproape nimic nu vom înţelege
ca într-un banc sec al lui aprilie
pe zebră mai trec încă zeii bătrâni de foarte departe
şi zeiţele care nu ale mele (nu) sunt
furtuni
sau
lumini
pe aici nu există niciun dumnezeu nicio duminică a odihnei
pentru că oasele nu se odihnesc decât unele într-altele când susură ploaia
şi-atât
din care nu se naşte nimic
atât a rămas
pe aici
şi când moartea cade în fund ca un bătrânoi.

poezie de Iulia Elize
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce am mai sfânt pe lume

Ce am mai sfânt pe lume,
Mama care mi-a dat un nume,
Inima care în piept îmi bate,
Şi sufletul care de dor îmi arde.

Ce am mai sfânt pe lume,
Pământul pe care las urme,
Cerul plin de stele
Şi luna care călătoreşte prin ele.

Mai am doi fraţi care sunt în departare.
Doi bunici ce aşteaptă
De la copii sau nepoţi
Măcar câte o scrisoare.

Mai am şi un nume,
El Moldova se numeşte.
Când aud acest nume,
Sufletul în mine creşte.

Deci totuşi ce are omul
Mai sfânt pe lume:
Mama, patria şi al său nume.

poezie de Vladimir Potlog (12 mai 2014)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visând într-o lume diferită

Uneori suntem un pic naivi
trăim într-o lume imaginară,
care pictează cum copiii sunt neajutoraţi,
pentru că ei nu cunosc ipocrizia
şi nu au scuturi pentru a se proteja.
Ei sunt sensibili, vulnerabili,
visând într-o lume diferită,
liberă, afară din această cutie.
Fără prejudecăţi,
fără nebunia celor mari.
Uneori sunt atât de fragili
de ţi se rupe inima într-o mie de bucăţi.
Copiii au mult de învăţat,
cum trebuie să repare
tot ce alţii au distrus fără milă.
Adunaţi-vă şi de fiecare dată când se vor gândi
rămâne o cicatrice în plus, în suflet.
Asta îi face să fie mai preţioşi şi mai puternici,
uşor determinaţi pentru a face dreptate,
într-o lume atât de imperfectă.

poezie de Eugenia Calancea (10 octombrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Continui să cred, în mod infantil, în utopia unei literaturi care să aibă încă în centru personajul-om şi care să fie liberă şi cosmopolită, o privire multiplă şi fără ierarhii, un fluviu care curge într-o lume fără graniţe şi fără frontiere.

Fabio Stassi în interviu (2013), traducere de Cerasela Barbone
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întreb

mă întreb mereu
fără sens, fără rost
într-o clipă obosită, tare chinuită
băusem mâhnirea pînă la fund
într-o seară chioară
într-o cârciumă goală
doar eu şi ea...
nu mi-a păsat de mine, de lume, de toate
sunt beat într-o lume beată
şi ce... sunt beat, nu vezi...
pe cer, stele inegale
cad în cale
a mai căzut azi una
se şterg una câte una
stau şi mă întreb
desigur fără rost
cum o să fie chipul lumii noi
când totul e clădit
din rugină, nămol şi gunoi.

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Născut

Deci ea e mama lui.
Acea femeie mică
Autoarea cu ochi cenuşii.

Barca, în care cu ani în urmă
a ajuns la ţărm.

Deci din ea a ieşit
în lume,
în neveşnicie.

Născătoarea bărbatului
cu care sar prin foc.

Deci ea este, singura
care nu l-a ales
complet şi gata.

Singură l-a strâns
în pielea pe care o cunosc,
l-a legat prin oase
ascunse în faţa mea.

Singură i-a potrivit
ochii lui cenuşii
cu care a privit spre mine.

Deci ea este, alfa lui
De ce mi-a arătat-o.

Născut.
Deci, totuşi, şi el născut.
Născut ca toţi.
Ca mine, muritoarea.

Fiu de femeie adevărată.
Venit din adâncul corpului
călător spre omega.

Expus
la propria sa absenţă
oriunde
în fiecare clipă.

Iar capul lui
este capul ce trece prin zidul
permisibil, cu timpul.

Iar mişcările lui
sunt abateri
de la sentinţa generală.

Am înţeles
că a parcurs deja jumătate de drum.

Dar aşa ceva el nu mi-a spus,
nu.

- Aceasta e mama mea -
mi-a spus doar.

poezie celebră de Wislawa Szymborska din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!