Balada bătrânului marinar ( extrase )

Balada bătrânului marinar ( extrase )

Nava-n aplauze-a părăsit portul,
Veseli ne-am lansat la vale
Pe sub capelă, pe lângă deal,
Pe sub farul dinspre mare.

S-a înălţat soarele dinspre babord*,
Din apele albastre, de foarte-aproape,
Şi strălucea! Apoi, în celălalt bord,
S-a scufundat iarăşi în acele ape;

Zi de zi, mereu, mereu mai sus,
Iar la amiezi pe catarg dădea în clocot" –
Aici nuntaşul a scos un oftat din piept,
Căci auzise-acorduri de fagot.

..........................................

"Şi, iată, HARAPNICUL FURTUNII a lovit,
Cu mânie cumplită, sălbatic şi zălud,
Ne-a plesnit cu aripile-i puternice
Şi ne-a izgonit mereu, mereu spre sud.

Vibrând, nava cu prova-n mare se-nfigea,
Aidoma celui care, lovit de-o soartă rea,
E nevoit să calce în umbra acesteia –
Tanga-n talazuri prin vremea nespus de rea
Şi-alearga iute prin urletul furtunii,
Şi cap compas spre sud mereu ţinea.

S-au abătut apoi neguri şi ninsori,
Şi s-a făcut nemaipomenit de frig:
Pluteam printre gheţarii cât catargul,
Mai verzi decât smaragdul.

Iar printre crăpături nămeţii în derivă
Lăsau vederii un peisaj sinistru, mohorât:
Fără nicio formă de om şi nici de fiară –
Doar gheaţă, gheaţă şi atât.

Era gheaţă-aici, era gheaţă şi acolo,
Era oceanul de gheaţă plin, prea plin:
Crăpa, gemea, trosnea – gemete
Pe care le auzi într-o stare de leşin.

Deodată din ceaţa rece-a mării
A apărut un Albatros, fiul nimănui;
Iar noi, de parc-ar fi fost un bun creştin,
L-am salutat în numele Domnului.

El înghiţea mâncăruri neştiute rotindu-se
În zbor deasupra singurătăţilor marine.
Cu un tunet enorm gheaţa a crăpat;
Cârmaciul ne-a trecut dincolo cu bine!

Şi-un vânt bun bătea din pupa;
Albatrosul ne însoţea în largi volute
Şi-n fiecare zi pentru joc sau hrană
Se-oprea la noi pe vas să ne salute!

Fie ceaţă, fie nori, la ora de vecernie
Îl vedeai pe catarg sau pe punte-aterizând;
Iar noaptea, prin negurile albe,
Lucea luna în ape tremurând."
.........................................................................................

‘Dumnezeu te apere, bătrâne marinar,
De vrăjmaş şi de răutatea lui!' nuntaşu-a zis;
‘Arăţi îngrozitor. Ce s-a-ntâmplat?'
"Cu arbaleta mea eu ALBATROSUL am ucis."
..........................................................................................
Soarele răsărea acum din dreapta*:
De-a dreptul din mare se-nălţa
Umbrit de pâclă – şi-n partea stângă
Înapoi în mare iar se scufunda.

Şi-acel vânt bun încă bătea din pupa,
Dar nicio pasăre n-a mai apărut
Pentru joacă sau pentru hrană,
Sau pentru-a ne-nveseli cu-al ei salut!

Iar eu făcusem un lucru diavolesc*
Şi urma să fim supuşi unor grele urgisiri:
Toţi mă osândeau că ucisesem pe-al brizei sol",
‘Vântul', spuneau, ‘ne va aduce mari nenorociri.
Ticălosule, de ce l-ai ucis pe-al brizei sol,
Vântul ne va aduce mari, mari nenorociri!'

........................................................................

Adia briza; spuma zbura, fulgi albi, prin aer;
Credincios, siajul ne urmărea-ndeaproape;
Eram primii care pătrunseseră vreodată
În acea mare mută, în acele ape.

Dar briza a căzut şi n-a mai fost vânt în vele,*
Eram mai trişti decât tristeţea nemişcării;
Ne vorbeam doar pentru a sparge
Tăcerea aceea asurzitoare-a mării.

Sub cerul fierbinte de aramă
Soarele, sângeriu precum căpşuna,
Ardea-n vârful catargului,
Deloc, deloc mai mare decât luna.

Zi după zi, zi după zi inerţi,
Fără nicio adiere sau mişcare;
Ca-ntr-un tablou c-o navă neclintită
Pe-o neclintită, albastră mare.

Doar apă, apă pretutindeni,
Catranul se topea-ntre scânduri, clei;
Doar apă, apă pretutindeni,
Dar niciun strop să bei.

........................................................

Şi unora li se-arătase-n vis
Că un duh răuvoitor ne chinuia astfel;
Ascuns la nouă stânjeni în abis
Se ţinea de noi prin pâclă şi ninsori, cârcel.

Şi la tot echipajul i se uscase
De sete limba-n gură, iască;
Nu puteam scoate-o vorbă, sufocaţi
Parcă de funingini şi tuse măgărească.

Ochii tuturor coechipierilor,
Tineri sau bătrâni, mă priveau urât!
Ei, în loc de cruce, Albatrosul
Ucis mi-au atârnat de gât.

.............................................

Singur, singur, întotdeauna singur,
Singur pe marea vastă, vastă!
Şi niciodată-un sfânt n-a avut milă
De-a sufletului meu năpastă.

Atâţia oameni, atâta de frumoşi,
Zac în somnul morţii-ntunecat şi greu!
Iar mii de târâtoare-alunecoase
Trăiesc – aşa cum trăiesc şi eu.

Priveam marea lâncedă şi-apoi
Îmi îndreptam ochii-n altă parte;
Priveam puntea – putregai,
Şi oamenii morţi, de casa lor departe.

Priveam cerul încercând să spun o rugă;
Dar nu cuvinte ţâşneau în pustiul orb
Din gâtu-mi, ci şoapte veninoase,
Iar inima-mi era uscată colb.

Am strâns pleoapele şi le-am ţinut închise;
Globii ochilor ardeau pulsând ca nişte stele;
Iar marea şi slava, slava şi marea cu apele ei
Stăteau încremenite, pietre-n ochii mei;
Şi toţi acei morţi zăceau la picioarele mele...

O sudoare rece li se scurgea din membre,
Nu putrezeau şi nici nu miroseau urât:
Dar privirea cu care m-au săgetat atunci
Rămăsese vie în ochiul lor posomorât.

.......................................................

M-am trezit. Pluteam în pace,
Iar vremea era foarte bună:
Era o noapte cu lună, liniştită;
Morţii stăteau pe punte împreună.

Stăteau cu toţii pe covertă,
Ca în osuarul unei închisori:
Toţi mă fixau cu ochi de tipsă,
În lumina lunii pline sclipitori.

Junghiul sau blestemul care i-a ucis
Era prin preajmă, poate pe teugă:
Nu-mi puteam lua ochii din ochii lor,
Nici îndrepta spre cer a rugă.

Dar vraja se spărsese: am mai scrutat o dată
Oceanul imens, atât de verde,
Şi am privit spre larg, dar am văzut
Prea puţin din tot ce nu se vede –

..............................................................

O! Un vis de bucurie! Ce văd eu oare,
Acoperişul unui far în lumina clară?
E un deal acolo? O biserică?
Aceea e propria mea ţară?

Am plutit în derivă până la bara portului
Şi, oftând, m-am rugat lui Dumnezeu –
O, Doamne, îngăduie-mi să mă trezesc
Sau facă-se să dorm mereu.

Rada portului era limpede cristal
Şi se alinta-n catifeaua moliciunii!
Golful lucea-n lumină – se vedea
Şi secera de-argint a lunii.

Muntele sclipea oglindă, biserica, la fel,
Cocoţată acolo sus, pe stânca ei;
Razele lunii aureau girueta taciturnă,
Nemişcată pe-o margine de stei.

Golful zăcea-n lumina mută, alb –
Şi din el se-nălţau chipuri uneori
Sau poate umbre, şi erau
Toate-nvăluite-n profirii culori.

Peste umbre, la câţiva paşi în prova,
Se profila un stacojiu halo:
Mi-am întors ochii spre covertă –
Şi, o, Doamne, ce-am văzut acolo!

Fiecare leş zăcea ţeapăn, lipsit de viaţă,
Şi, o, pe sfântul crucifix!
O întrupare numai lumină, un serafim,
Stătea deasupra fiecărui om ucis.

Şi toţi serafimii fluturau mâinile-a salut:
Privelişte de-o cerească sărbătoare!
Ei trimiteau semnale spre uscat,
Fiecare era o lumină pură,-ncântătoare.

Şi toţi serafimii fluturau mâinile-a salut,
Niciun glas nu se-auzea –
Niciun glas; dar, oh! Tăcerea cădea
Ca o muzică dulce-n inima mea.
...............................................................................................

Îndată, am auzit chiotul Pilotului voios
Şi bătaia unor vâsle-n apă;
Am întors cât am putut de iute capul:
O barcă se-apropia de noi în grabă.

O! Un vis de bucurie! Ce văd eu oare,
Acoperişul unui far în lumina clară?
E un deal acolo? O biserică?
Aceea e propria mea ţară?

Am plutit în derivă până la bara portului
Şi, oftând, m-am rugat lui Dumnezeu –
O, Doamne, îngăduie-mi să mă trezesc
Sau facă-se să dorm mereu.

Rada portului era limpede cristal
Şi se alinta-n catifeaua moliciunii!
Golful lucea-n lumină – se vedea
Şi secera de-argint a lunii.

Muntele sclipea oglindă, biserica, la fel,
Cocoţată acolo sus, pe stânca ei;
Razele lunii aureau girueta taciturnă,
Nemişcată pe-o margine de stei.

Pilotul era însoţit de fiul lui,
Auzeam barca, se-apropia, se-apropia:
Dumnezeule! Era o bucurie-atât de mare
Încât toţi morţii nu mi-o puteau lua.

L-am văzut pe-al treilea – i-am auzit vocea:
Era Sihastrul cel bun, milos!
El cântă cu glas mare imnurile sfinte
Pe care le izvodeşte-n codrul cel umbros.
El îmi va salva sufletul, el mă va spăla
De sângele nevinovatului Albatros.

..........................................................

Pilotina se-apropia, i-am auzit vorbind:
‘Cred că-i ceva ciudat acolo, cum-necum,
Lipsesc luminile de poziţie şi de drum;
Şi-apoi, de ce semnalizează-abia acum?'

‘Ciudat', a zis Sihastrul, ‘pe-a mea credinţă!
N-au răspuns semnalelor noastre repetate!
Bordaju-i deformat! Priviţi-i velele,
Cât sunt de străvezii şi de ferfeniţate!
N-am mai văzut nicicând aşa ceva;
Îmi aminteşte cum arată, pe-nserate,

Iarna scheletele frunzelor ruginii
Plutind moarte pe pârâul păduricii mele –
Când pe iederă se-aşterne omătul vrac
Şi buha ţipă la lupul de sub copac,
Care-i sfârtecă lupoaicei puii în măsele.'

‘Sfinte Isuse! Ce-aspect diavolesc are,'
A răspuns, pierit, Pilotul,
‘Mi-e teamă.' ‘Hai, vâsleşte, vâsleşte!' a zis
Vesel Sihastrul – şi l-a înghiontit cu cotul.

"Barca se-apropia din ce în ce mai mult,
N-am scos o vorbă, m-am ţinut deoparte;
Ajunsese de-acum în umbra navei,
Când s-a auzit un sunet puternic foarte.

Sub chilă: un cutremur, un vuiet mare
Crescând din ce în ce mai îngrozitor,
A urcat spre corabie, a spintecat golful;
Nava, plumb, s-a scufundat sub ochii lor.

Înlemnit de-acel straşnic sunet, înfiorător,
Care-a plesnit cerul şi-oceanul deopotrivă,
De parcă-ar fi fost înecat de şapte zile or
Mai multe, trupu-mi plutea pe apă în derivă;
Dar ca dintr-un vis, nefiindu-mi dat să mor,
M-am trezit în barca Pilotului, milostivă.

Deasupra vâltorii – care-nghiţise nava –
Se rotea barca scoţând câte un scâncet;
În jur, linişte, doar dealurile aminteau,
Repetând, ecourile-acelui sunet.

Am îngânat ceva, Pilotul a ţipat
Şi-ntr-o clipită a căzut jos, fulgerat;
Cuviosul Sihastru a privit spre cer
Şi de la locul lui, din barcă, s-a rugat.

Am pus mâna pe vâsle: fiul Pilotului,
Înnebunit, începuse să răcnească,
Râdea-n hohote, i se-nvârteau în cap
Ochii bulbucaţi, de broască.
‘Ha! ha!' striga, ‘văd bine-acum
Că Diavolul ştie să vâslească.'

Şi, iată, întors acasă-n ţara mea,
Stăteam pe ţărmul ferm, uscat!
Sihastrul a ieşit şi el din barcă,
Păşind împleticit, ca beat.

"O, ascultă-mi spovedania, părinte!"
Sihastrul s-a încruntat, ‘tu să mărturiseşti,'
A zis, ‘te conjur, chiar în această clipă,
Ce fel de om, de fiinţă omenească eşti?'

Voalul mi-a fost îndată rupt
De o cumplită agonie, care
M-a constrâns să-mi înşir saga;
Şi-apoi m-a lepădat din gheare.

De-atunci, la o neştiută oră,
Agonia aceea se întoarce:
Şi până nu-mi spun teribila poveste*
Inima-mi arde, nu-mi dă pace.

Trec, ca noaptea, dintr-un ţinut în altul;
Am căpătat un straniu dar al povestirii;
Ştiu, din clipa-n care-i văd chipul, iute,
Persoana care trebuie să mă asculte:
Şi-ncep să depăn ghemul amintirii.

Ce zarvă vine dinspre uşa aia!
Toţi musafirii au sosit la nuntă:
Pe terasa din grădină mireasa
Şi domnişoarele de-onoare cântă,
Şi sună clopoţelul de vecernie, iar eu
Trebuie să-mi spun rugăciunea sfântă.

O, Nuntaş! Acest suflet a rătăcit
Singur-singurel pe necuprinsa mare:
Era atât de singur, încât nici Dumnezeu
Nu mai încăpea-n acea însingurare.

..............................................................

Adio! Dar, Nuntaş, e bine de ştiut
Şi de ţinut minte-n această zi divină:
Cine se roagă mult, iubeşte mult,
Fie el om, pasăre sau jivină.

Se roagă cu foc, cine iubeşte mai cu foc
Deopotrivă oameni, păsări sau caşaloţi;
Pentru că Dumnezeu căruia-i suntem dragi,
Ne-a făcut iubindu-ne pe toţi." *

Marinarul, cu ochii lui scăpărători,
Cu barba-n fuioare albe toarsă,
A plecat; Nuntaşul de la uşa
Mirelui a făcut cale-ntoarsă!

A plecat ca unul prea de tot uimit,
Apăsat parcă de lipsa unei sărbători:
Un om mai trist şi mai înţelept
Se va trezi mâine dimineaţă-n zori.

Samuel Taylor Coleridge

* "S-a înălţat soarele dinspre babord" – prin urmare nava se afla în
Oceanul Atlantic în drum compas spre sud, estul aflându-se în stânga, adică în babordul ambarcaţiunii.

* "Soarele răsărea acum din dreapta" – semn că deja corabia naviga în sudul Oceanului Pacific pe un curs faţă de care estul se afla în tribordul navei, adică în dreapta acesteia.

* "Iar eu făcusem un lucru diavolesc" - marinarul a ucis albatrosul, convins fiind că el era purtător de nenoroc, aducătorul unor viitoare necazuri. Cum vântul începuse să slăbească, vina era atribuită, desigur, zburătoarei. Prevestind lucruri bune în viaţă, respectiv rele în moarte, albatroşii erau consideraţi deopotrivă simboluri ale norocului sau ale ghinionului.

* "Dar briza a căzut şi n-a mai fost vânt în vele" – cel mai probabil velierul ajunsese în zona geografică numită latitudinea cailor, undeva în jurul latitudinii de 30 de grade sud.

Latitudinea cailor este localizată la cca 30 de grade sud sau nord de
ecuator, iar ariile respective sunt caracterizate prin lipsa precipitaţiilor şi a vântului – acolo dominând aşa numitul calm plat. Navele cu pânze, în lipsa elementului propulsor, vântul, rămâneau în derivă zile sau săptămâni la rând, uneori fără suficiente rezerve de apă. Motiv pentru care, depun mărturie legendele marinăreşti, caii aflaţi la bord – marfă valoroasă a negoţului european cu Lumea Nouă – erau aruncaţi peste bord în mare.
Astfel pescajul devenea mai mic, iar nava mai uşoară putea, eventual, folosi orice adiere de vânt pentru-şi relua cursul. Mai mult, apa necesară cabalinelor putea fi folosită pentru supravieţuirea echipajelor.

* Moartea nu-i întotdeauna un blestem, tot aşa cum viaţa nu-i
întotdeauna o binecuvântare. Moartea-n Viaţă, un personaj antagonic, este însoţitoarea morţii. Ea, nerespectând legile naturale şi regulile jocului este mai de temut decât moartea însăşi.
De aceea nu-i greu de înţeles cine ce a câştigat la zaruri:
Vieţile întregului echipaj, mai puţin una, au revenit Morţii, iar viaţa bătrânului marinar, considerată mai valoroasă, a fost adjudecată de Moartea-n Viaţă, astfel că nenorocosul marinar va avea parte de o soartă mai rea decât coechiperii săi, drept pedeapsă pentru uciderea albatrosului.

*"Ne-a făcut iubindu-ne pe toţi." * "Ce este o inimă milostivă? Este o inimă plină de iubire pentru toată creaţia – oameni, păsări, animale, demoni, absolut toate creaturile." (Sf. Isaac Sirianul, 640–700)

poezie de Autor necunoscut- SUA din The Rime of the Ancient Mariner / Balada bătrânului marinar - Editura Coresi -2024, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada Bătrânului Marinar

DESPRE CUM:

- Trei tineri merg la o nuntă, iar unul dintre ei este oprit în drum
de un marinar bătrân şi convins de acesta să-i asculte strania
poveste a vieţii lui de navigator.

- O corabie, după traversarea ecuatorului, undeva în partea australă a
Oceanului Atlantic, a fost purtată de furtuni spre o regiune subantarctică.

- Marinarul îi mărturiseşte tânărului nuntaş cum un albatros apărea
zilnic de undeva din pustietăţile marine şi ateriza pe corabie pentru
hrană şi odihnă. Temându-se că albatrosul ar putea fi purtătorul posibil ghinion,
marinarul, sfidând atât legile frăţiei pe mare, cât şi pe cele ale ospeţiei, îl ucide.

- Continuându-şi periplul, nava ajunge în zona tropicală a Oceanului
Pacific de Sud.

- Tânărul află lucrurile neobişnuite care s-au întâmplat de-a lungul
acelei perioade şi despre cum soarta l-a readus pe bătrânul marinar
acasă, în ţara lui natală.

- Marinarul supravieţuitor îşi răscumpără în cele din urmă sufletul
vinovat de uciderea albatrosului, dar preţul plătit este acela de a rătăci
întreaga viaţă pe pământ mărturisind oamenilor păcatul comis şi, totodată,
înţelegerea şi dragostea lui pentru toate fiinţele de pe pământ, creaţii
ale lui Dumnezeu.

I

Un bătrân marinar, din alte vremuri,
Îl reţine pe unul dintre cei trei.
‘Pe barba sură, pe ochii tăi scăpărători,
De ce mă opreşti în drum, ce vrei?

Uşile mirelui sunt larg deschise,
Iar eu, eu i-s rudă bună;
Oaspeţii-au sosit, masa-i întinsă:
E veselie mare, viorile răsună.'

Îl ţine strâns cu mâna-i slăbănoagă,
"Era o corabie,"-a spus el.
‘Ajunge! Ia mâna, nebun bătrân!'
Şi braţul îi cade, uşurel.

Dar îl opresc ochii lui scăpărători –
Invitatul mirelui rămâne cuminţel,
Ascultător ca un ţânc de câţiva anişori:
Era în marinar o voinţă de oţel.

Nuntaşul s-a aşezat pe-o piatră
Urmărindu-l, să scape n-avea nicio şansă,
Şi-astfel şi-a continuat povestea
Marinarul cu ochi scăpărători, în transă:

"Nava-n aplauze-a părăsit portul,
Veseli ne-am lansat la vale
Pe sub capelă, pe lângă deal,
Pe sub farul dinspre mare.

S-a înălţat soarele dinspre babord1,
Din apele albastre, de foarte-aproape,
Şi strălucea! Apoi, în celălalt bord,
S-a scufundat iarăşi în acele ape;

Zi de zi, mereu, mereu mai sus,
Iar la amiezi pe catarg dădea în clocot" –
Aici nuntaşul a scos un oftat din piept,
Căci auzise-acorduri de fagot.

Mireasa era deja pe hol,
Îmbujorată, trandafir în floare;
Dând din cap, înaintea ei călcau
Menestrelii cu veselă cântare.

Nuntaşul a scos un oftat din piept,
Dar asculta, să scape n-avea nicio şansă,
Şi-astfel şi-a continuat povestea
Marinarul cu ochi scăpărători, în transă:

"Şi, iată, HARAPNICUL FURTUNII a lovit,
Cu mânie cumplită, sălbatic şi zălud,
Ne-a plesnit cu aripile-i puternice
Şi ne-a izgonit mereu, mereu spre sud.

Vibrând, nava cu prova-n mare se-nfigea,
Aidoma celui care, lovit de-o soartă rea,
E nevoit să calce în umbra acesteia –
Tanga-n talazuri prin vremea nespus de rea
Şi-alearga iute prin urletul furtunii,
Şi cap compas spre sud mereu ţinea.

S-au abătut apoi neguri şi ninsori,
Şi s-a făcut nemaipomenit de frig:
Pluteam printre gheţarii cât catargul,
Mai verzi decât smaragdul.

Iar printre crăpături nămeţii în derivă
Lăsau vederii un peisaj sinistru, mohorât:
Fără nicio formă de om şi nici de fiară –
Doar gheaţă, gheaţă şi atât.

Era gheaţă-aici, era gheaţă şi acolo,
Era oceanul de gheaţă plin, prea plin:
Crăpa, gemea, trosnea – gemete
Pe care le auzi într-o stare de leşin.

Deodată din ceaţa rece-a mării
A apărut un Albatros, fiul nimănui;
Iar noi, de parc-ar fi fost un bun creştin,
L-am salutat în numele Domnului.

El înghiţea mâncăruri neştiute rotindu-se
În zbor deasupra singurătăţilor marine.
Cu un tunet enorm gheaţa a crăpat;
Cârmaciul ne-a trecut dincolo cu bine!

Şi-un vânt bun bătea din pupa;
Albatrosul ne însoţea în largi volute
Şi-n fiecare zi pentru joc sau hrană
Ateriza pe vas să ne salute!

Fie ceaţă, fie nori, la ora de vecernie
Îl vedeai pe catarg sau pe punte-aterizând;
Iar noaptea, prin negurile albe,
Lucea luna în ape tremurând."

‘Dumnezeu te apere, bătrâne marinar,
De vrăjmaş şi de răutatea lui!' nuntaşu-a zis;
‘Arăţi îngrozitor. Ce s-a-ntâmplat?'
"Cu arbaleta mea eu ALBATROSUL am ucis."
II

Soarele răsărea acum din dreapta2:
De-a dreptul din mare se-nălţa
Umbrit de pâclă – şi-n partea stângă
Înapoi în mare iar se scufunda.

Şi-acel vânt bun încă bătea din pupa,
Dar nicio pasăre n-a mai apărut
Pentru joacă sau pentru hrană,
Sau pentru-a ne-nveseli cu-al ei salut!
Iar eu făcusem un lucru diavolesc3
Şi urma să fim supuşi unor grele urgisiri:
Toţi mă osândeau că ucisesem pe-al brizei sol",
‘Vântul', spuneau, ‘ne va aduce mari nenorociri.
Ticălosule, de ce l-ai ucis pe-al brizei sol,
Vântul ne va aduce mari, mari nenorociri!'

Nici rumen, nici palid, precum chipul Domnului,
S-a ridicat glorios soarele drept în faţă;
Iar cei care mă condamnau c-am ucis
Albatrosul care ne-adusese negură şi ceaţă,
‘E bine,'-au spus, ‘c-ai ucis zburătoarea
Aducătoare de negură şi ceaţă.'

Adia briza; spuma zbura, fulgi albi, prin aer;
Credincios, siajul ne urmărea-ndeaproape;
Eram primii care pătrunseseră vreodată
În acea mare mută, în acele ape.

Dar briza a căzut şi n-a mai fost vânt în vele,4
Eram mai trişti decât tristeţea nemişcării;
Ne vorbeam doar pentru a sparge
Tăcerea aceea asurzitoare-a mării.

Sub cerul fierbinte de aramă
Soarele, sângeriu precum căpşuna,
Ardea-n vârful catargului,
Deloc, deloc mai mare decât luna.

Zi după zi, zi după zi inerţi,
Fără nicio adiere sau mişcare;
Ca-ntr-un tablou c-o navă neclintită
Pe-o neclintită, albastră mare.

Doar apă, apă pretutindeni,
Catranul se topea-ntre scânduri, clei;
Doar apă, apă pretutindeni,
Dar niciun strop să bei.

Adâncul adâncurilor putrezea: Hristoase,
E-adevărat ceea ce-mi văd ochii oare!?
Căci fiinţe prea de tot slinoase
Se târau pe urduroasa mare.

Rotindu-se-n vârtej nebun, ceţurile –
Flăcările nopţii dansând în straie de safir,
Iar apa, ca fierturile unor vrăjitoare,
Ardea verde şi albastră, şi albă, în delir.

Şi unora li se-arătase-n vis
Că un duh răuvoitor ne chinuia astfel;
Ascuns la nouă stânjeni în abis
Se ţinea de noi prin pâclă şi ninsori, cârcel.

Şi la tot echipajul i se uscase
De sete limba-n gură, iască;
Nu puteam scoate-o vorbă, sufocaţi
Parcă de funingini şi tuse măgărească.

Ochii tuturor coechipierilor,
Tineri sau bătrâni, mă priveau urât!
Ei, în loc de cruce, Albatrosul
Ucis mi-au atârnat de gât.

III

Cumplite vremuri am trăit. Fiecare gâtlej
Era uscat, ochii ne sticleau febrili.
Cumplite vremuri! Cumplite vremuri!
Ochii noştri obosiţi sticleau, febrili!
Într-o zi, privind spre vest, am zărit
Ceva pe cer, nelămurit.

La început părea un punct, pe urmă
Un clăbuc purtat de vânt uşor;
Se mişca, se mişca, şi-a luat apoi
Forma colilie-a unui nor.

Vedeam o negură, un punct, o formă!
Care se-apropia, se-apropia:
Dar parcă se ferea de-un duh al mării,
Plonja-ncontinuu, pivota, vira.

Cu gâturile-n flăcări, cu buzele crăpate,
Stăteam însetaţi pe pasarelă;
Nu puteam râde şi nici plânge;
Mi-am muşcat braţul, am supt sânge
Şi-am strigat, o velă, văd o velă!

Cu gâturile-n flăcări, cu buzele crăpate,
Am privit vedenia şi-am dat chiot:
Ura! Şi, rânjind bucuroşi, în acea clipă
Am tras adânc aer în piept, în pripă,
De parc-am fi vrut să-l bem pe tot.

Strigam: Iată! Iată! Se îndreaptă-ncoace!
Ne vine-n ajutor, pânzele-i lucesc ca noi:
Făr-o adiere de vânt, neîmpinsă de maree,
Pe chilă dreaptă, menţine cursul drept spre noi!

Zarea era-n flăcări spre apus,
Ziua – pe la chindie, calm pe mare!
Aproape lipit de valuri, la orizont,
Se odihnea înflăcăratul soare;
Apoi strania formă s-a interpus
Pe neaşteptate-ntre noi şi soare.

Astrul zilei stătea ascuns după zăbrele
(Ne-aibă Maica Cerului în a ei pază!)
Chipu-i rotund şi roşu-şi strecura ca printre
Gratiile unei ocne arzătoarea rază.

Vai, mă gândeam, şi inima îmi tresălta,
Iute, implacabilă-i apropierea ei!
Iar velele-i sclipeau în soare ca nişte
Plini de neastâmpăr funigei!

Ale ei sunt coastele printre care
Priveşte soarele ca printr-o răzătoare?
Şi-acea femeie, MOARTEA,-i întregul echipaj?
Două-s, nu-i un singur personaj?
MOARTEA-i celeilalte femei însoţitoare?

Mişcări agile, buze roşii,
Plete de aur, foc şi flamă:
Pielea albă, cum o au leproşii,
MOARTEA-N VIAŢĂ, coşmar şi dramă,
Ne-ngheţa-n vine sângele de spaimă.

Namila a acostat la arca noastră,
Iar ele-au dat cu zarurile de la cingători;
‘Stop joc! Am câştigat! Am câştigat!'
A ţipat una şi-a fluierat de trei ori! 5

Soarele-asfinţise; răsăreau stelele pe cer;6
Întunericul se-apropia în graba mare;
Şi, ca o şoaptă-ndepărtându-se pe ape,
Corabia fantomă a dispărut în zare.

Am ciulit urechile şi-am privit în jur!
Eram înspăimântaţi şi, pot să jur,
Ni se scursese tot sângele din vine!
Stelele păleau în bezna neagră ca un crab;
În lumina lămpii chipul timonierului era alb;
Cădeau stropi grei de pe velele de rouă pline –
Apoi s-a ridicat spre est, în depărtare,
Secera lunii, iar sub lună, călătoare,
Chiar lângă cornul ei, o stea strălucitoare.

Unul câte unul, sub luna de stele urmărită,
Fără niciun geamăt sau suspin
Şi-au întors spre mine feţele pocite,
Şi m-au blestemat pentru-al lor chin.

De patru ori cincizeci, coechipierii mei
(Nu s-a auzit nici geamăt, nici suspin)
Groaznic loviţi, bulgări lipsiţi de viaţă,
Au căzut, creştin după creştin.

Le-au zburat sufletele din trupuri către cer
Spre-o soartă mai bună sau mai rea!
Şi fiecare sufleţel în trecere spre stele
Îmi amintea săgeata lansată de-arbaleta mea."

IV

‘Mă tem de tine, bătrâne Marinar!
Mă tem de mâna-ţi slăbănoagă!
Deşirat şi uscăţiv, şi ars de soare
Ca nisipul pe care vânturile-aleargă;

Mă tem de ochiul tău scăpărător,
De mâna-ţi slăbănoagă, naramzie.'
"Nu-ţi fie teamă Cavaler Nuntaş!
În acest trup inima-i încă vie.

Singur, singur, întotdeauna singur,
Singur pe marea vastă, vastă!
Şi niciodată-un sfânt n-a avut milă
De-a sufletului meu năpastă.

Atâţia oameni, atâta de frumoşi,
Zac în somnul morţii-ntunecat şi greu!
Iar mii de târâtoare-alunecoase
Trăiesc – aşa cum trăiesc şi eu.

Priveam marea lâncedă şi-apoi
Îmi îndreptam ochii-n altă parte;
Priveam puntea – putregai,
Şi oamenii morţi, de casa lor departe.

Priveam cerul încercând să spun o rugă;
Dar nu cuvinte ţâşneau în pustiul orb
Din gâtu-mi, ci şoapte veninoase,
Iar inima-mi era uscată colb.

Am strâns pleoapele şi le-am ţinut închise;
Globii ochilor ardeau pulsând ca nişte stele;
Iar marea şi slava, slava şi marea cu apele ei
Stăteau încremenite, pietre-n ochii mei;
Şi toţi acei morţi zăcând la picioarele mele...

O sudoare rece li se scurgea din membre,
Nu putrezeau şi nici nu miroseau urât:
Dar privirea cu care m-au săgetat atunci
Rămăsese vie în ochiul lor posomorât.

Blestemul unui orfan poate târî-n iad
Heruvimii din ceruri, foarte uşor!
Dar mai oribil este blestemul
Din ochiul unui mort – înspăimântător!
O săptămână m-a urmărit acel blestem;
Şi, totuşi, mie nu mi-a fost dat să mor.

A apărut pe cer şi luna călătoare,
Care nu-şi găseşte nicăieri sălaş:
Urca pe cer alene, fără nicio grabă,
C-o stea sau două-alături, iavaş-iavaş –

Razele ei pudrau faţa oceanului fierbinte,
Ca bruma înălbind câmpiile-n april;
În umbra corăbiei blestemate
Ardeau, solomonite, apele sărate,
De-un roşu ameninţător, febril.

În penumbră, dincolo de copastia navei,
Urmăream goana dragonilor de mare
Pe lungi cărări de fosforescente spume,
Iar spiriduşii luminii le călcau pe urme:
Pufoşi, brumării fulgi de ninsoare.

Priveam cum, lângă noi, în mare
Jivine sclipitoare cu solzi de balaur –
Întunecate, verzi sticloase, azurii cicoare,
Unduiau şi se-ncolăceau; şi fiecare
Fulgera într-o pulbere de aur.

Voioase lucruri vii! Nicio limbă
Frumuseţea nu le-o poate zugrăvi pe şleau!
Un şuvoi de iubire mi-a umplut inima
Şi le-am binecuvântat fără să vreau:
Sigur i-a fost unui sfânt de mine milă –
Şi le-am binecuvântat fără să vreau.

În acea clipă m-am putut din nou ruga,
Iar Albatrosul legat de gâtu-mi, frăţioare,
S-a desprins şi a căzut, şi s-a scufundat
Ca un bulgăre de plumb în mare.

V

O, somnul! Ce lucru delicat,
Iubit de la un pol la celălalt!
Pentru el Fecioara Maria fie lăudată!
Somnul şi pacea lui netulburată
În suflet mi s-au strecurat.

Găleţile nefolosite de pe punte,
Zăcând de-amar de vreme goale,
Erau pline-acum, visam eu, cu rouă;
Şi m-am trezit; cădea o ploaie caldă, moale.

Buzele-mi erau ude, gâtul rece
Şi tot veşmântul de apă îmbibat;
Desigur, în visul meu băusem mult,
Dar trupul continua să bea,-nsetat.

M-am ridicat; nu-mi simţeam picioarele,
Eram uşor de parcă în lumea de apoi
Mă petrecusem în somnul meu greoi
Şi devenisem un binecuvântat strigoi.

Apoi, am auzit vântul hohotind:
Deşi eu nu-l simţeam, pe negândite,
Cu sunet mare, a umflat velele,
Acum atât de subţiri şi de prăpădite.

Deasupra covertei aerul prinsese viaţă!
Şi o sută de drapele-n flăcări străluceau
Iuţi, încoace şi încolo, foc şi pară!
Şi, încoace şi încolo, pe orbita lor stelară
Palizi aştri sus pe cer dansau.

Vântul se înteţea cu vuiet tot mai zdravăn
Şi velele oftau ca frunza uscată de rogoz;
Ploaia cădea dintr-un nor întins şi negru,
Iar pe margini discul lunii era roz.

Uriaşul nor negru şi dens era crăpat,
Iar luna se ţinea de el aproape:
Ca un şuvoi ţâşnind din vârf de stâncă,
Fulgerul tăios, în bezna tot mai adâncă,
Era un râu vijelios cu sclipitoare ape.

Vâjâitorul vânt n-a prins din urmă nava,
Şi totuşi nava gonea pe-a valurilor coamă!
Sub lumină de fulgere şi lună
Marinarii morţi au început să geamă.

Gemeau, se trezeau, se ridicau
Făr-a mişca un ochi, în linişte;
Chiar şi-n vis este ciudat să vezi
Cum morţii-ncep deodată să se mişte.

Strunită de cârmaci, nava-şi vedea de drum,
Fără o adiere de vânt, oricât de săracă;
Marinarii pe covertă matisau parâme,
Făceau ceea ce trebuiau să facă;
Îşi mişcau braţele – unelte fără viaţă –
Eram un echipaj de stafii, parcă.

Trupul nepotului de frate mă atingea,
Eram alături genunchi lângă genunchi,
A tras de parâme lângă mine, dar n-a scos
Niciun cuvânt – deşi-i eram unchi."

‘O, mă sperii, bătrâne Marinar!'
"Pace ţie, Cavaler Nuntaş, în toate!
Nu sufletele mâhnite, plecate-n zbor,
Au revenit acasă-n trupurile lor,
Ci un stol de duhuri binecuvântate:

Iar în zorii zilei au coborât braţele
Şi s-au adunat în grup lângă catarg;
Sunete dulci li se-nălţau din gură,
Fiindcă lăsaseră în urmă un trup drag.

După ce s-au rotit un timp în jurul navei,
Au zburat spre soarele zâmbitor, prea-bunul;
Apoi, sunetele-au venit toate înapoi,
Când laolaltă, stol, când unul câte unul.

Uneori, ca nişte stropi, din slavă
Picurau trilurile unor ciocârlii;
Alteori păsările pistruiau, roată, zarea,
Păreau să umple şi aerul, şi marea
Cu trilurile lor armonioase, vii!

Acum se-auzeau mulţimi de instrumente,
Acum se-auzea, de unul, doar un flaut;
Şi acum cântecul îngânat de-un înger,
Pe care-l asculta uimit tot cerul, mut.

Se oprise vântul; dar velele întinse
Încă mai zumzăiau voioase:
Un zgomot de pârâiaş ascuns
Vara-n pădurea de foioase,
Unde noaptea copacii-n somn
Freamătă împăcat, pe tonuri joase.

Până la amiezi am navigat în voie,
Făr-un pic de vânt pe undele bleu pal:
Încet şi lin corabia aluneca-nainte,
Făcând reverenţe fiecărui val.

Sub chilă, la nouă stânjeni adâncime,
Dinspre pământul ceţos, înzăpezit,
S-a desprins un spirit: el a fost cel care
A menţinut nava-n marş necontenit.
La amiezi velele nu mai vibrau
Şi, nepăsătoare, corabia s-a oprit.

De sus, de pe catarg, soarele
O ţintuia pe-ocean cu ochiul lui hipnotic:
Dar într-un minut ea a zvâcnit iarăşi,
Un salt iabraş, nevrotic –
Jumătate-nainte, jumătate-napoi,
Un salt iabraş, nevrotic.

Cabrată ca un armăsar în aer,
A făcut pe neaşteptate-un salt:
Mi s-a ridicat tot sângele în cap
Şi-am căzut jos ca leşinat.

Cât timp voi fi zăcut acolo
N-aş putea nicidecum să spun;
Dar, înainte ca trupu-mi la viaţă să revină,
Am auzit în inima deloc senină
Cum două voci se suprapun.

‘El este?' a-ntrebat una, 'el e-acel bărbat?
El, cel ucis pe cruce,-un credincios,
Cu arbaleta lui barbară a săgetat
Nevinovatul Albatros?

Spiritul hălăduind în sine însuşi,7
Într-un ţinut ceţos, mereu înzăpezit,
A iubit pasărea care iubea omul
Care-a ucis-o cu arbaleta-ntr-un clipit.'

Cealaltă voce, cu mult mai blândă,
Catifelată ca roua-n zori de zi,
A spus, ‘Omul şi-a primit pedeapsa
Şi multe alte pedepse încă va primi.'

VI

Prima voce

‘Dar, spune-mi, spune-mi! Povesteşte,
Hai, limpezeşte-ţi amintirile mai bine –
Ce-anume împingea nava atât de iute?
Ce vrăji clocoteau în cavernele marine?'

A doua voce

‘Oglindă, rob în faţa stăpânei sale,
Oceanul n-a clipit o geană;
Enormul lui ochi albastru, strălucitor,
Privea-n tăcere luna – o icoană.

Dacă el ar şti pe ce drum s-apuce...
Dar ea-l ţine-n lesă, strâns sau mai lejer;
Vezi, frăţioare, cât de binevoitoare
Priveşte-n jos surâzând spre el?!'

Prima voce

‘De ce-alunecă acea corabie aşa iute,
Când valuri nu-s, când nici briza n-o atinge?'

A doua voce

‘Tăiat, aerul îi elibereaza calea-n prova,
Şi-apoi se întoarce şi din pupa o împinge.

Zboară, frăţioare, zboară! Mai sus, mai sus!
Împrejur mari primejdii stau la pândă:
Mai târziu nava va înainta desigur mai încet,
Iar soarta marinarului va fi mai blândă.'

M-am trezit. Pluteam în pace,
Iar vremea era foarte bună:
Era o noapte cu lună, liniştită;
Morţii stăteau pe punte împreună.

Stăteau cu toţii pe covertă,
Ca în osuarul unei închisori:
Toţi mă fixau cu ochi de tipsă,
În lumina lunii pline sclipitori.

Junghiul sau blestemul care i-a ucis
Era prin preajmă, poate pe teugă:
Nu-mi puteam lua ochii din ochii lor,
Nici îndrepta spre cer a rugă.

Dar vraja se spărsese: am mai scrutat o dată
Oceanul imens, atât de verde,
Şi am privit spre larg, dar am văzut
Prea puţin din tot ce nu se vede –

Ca unul care pe un drum pustiu
Calcă temător, în suflet cu mult zbucium,
Care, după ce şi-a reaflat cărarea,
Nu mai întoarce capul înapoi nicicum,
Pentru că el ştie, un demon înspăimântător
Se ţine scai în urma lui acum.

S-a pornit apoi un vânticel uşor,
Nimic nu se mişca, nu se-auzea un zvon:
Drumul lui nu era pe suprafaţa mării,
Nici pe val şi nici prin al umbrei con.

Mi-a zbârlit părul, mi-a respirat în faţă,
Ca o furtună primăvara pe izlaz –
S-a insinuat straniu în temerile mele,
Deşi mă mângâia afectuos pe-obraz.

Sprintenă, corabia zbura pe apă,
Iar mişcările-i erau foarte line:
Gingaş, gingaş sufla briza mării –
Şi numai, numai înspre mine.

O! Un vis de bucurie! Ce văd eu oare,
Acoperişul unui far în lumina clară?
E un deal acolo? O biserică?
Aceea e propria mea ţară?

Am plutit în derivă până la bara portului
Şi, oftând, m-am rugat lui Dumnezeu –
O, Doamne, îngăduie-mi să mă trezesc
Sau facă-se să dorm mereu.

Rada portului era limpede cristal
Şi se alinta-n catifeaua moliciunii!
Golful lucea-n lumină – se vedea
Şi secera de-argint a lunii.

Muntele sclipea oglindă, biserica, la fel,
Cocoţată acolo sus, pe stânca ei;
Razele lunii aureau girueta taciturnă,
Nemişcată pe-o margine de stei.

Golful zăcea-n lumina mută, alb –
Şi din el se-nălţau chipuri uneori
Sau poate umbre, şi erau
Toate-nvăluite-n profirii culori.

Peste umbre, la câţiva paşi în prova,
Se profila un stacojiu halo:
Mi-am întors ochii spre covertă –
Şi, o, Doamne, ce-am văzut acolo!

Fiecare leş zăcea ţeapăn, lipsit de viaţă,
Şi, o, pe sfântul crucifix!
O întrupare numai lumină, un serafim,
Stătea deasupra fiecărui om ucis.

Şi toţi serafimii fluturau mâinile-a salut:
Privelişte de-o cerească sărbătoare!
Ei trimiteau semnale spre uscat,
Fiecare era o lumină pură,-ncântătoare.

Şi toţi serafimii fluturau mâinile-a salut,
Niciun glas nu se-auzea –
Niciun glas; dar, oh! Tăcerea cădea
Ca o muzică dulce-n inima mea.

Îndată, am auzit chiotul Pilotului voios
Şi bătaia unor vâsle-n apă;
Am întors cât am putut de iute capul:
O barcă se-apropia de noi în grabă.

Pilotul era însoţit de fiul lui,
Auzeam barca, se-apropia, se-apropia:
Dumnezeule! Era o bucurie-atât de mare
Încât toţi morţii nu mi-o puteau lua.

L-am văzut pe-al treilea – i-am auzit vocea:
Era Sihastrul cel bun, milos!
El cântă cu glas mare imnurile sfinte
Pe care le izvodeşte-n codrul cel umbros.
El îmi va salva sufletul, el mă va spăla
De sângele nevinovatului Albatros.

VII

Acel Sihastru bun trăieşte-n codrul
Care-şi aduce la apa mării toţi stejarii.
Cât de sus se-nalţă dulcele-i cântări!
Lui îi place să stea la poveşti cu marinarii
Sosiţi de pe alte meleaguri, din depărtări.
Îngenunchează-n zori, la amiezi şi seara,
Şi-are o pernă dolofană, moale:
E muşchiul care ascunde-n întregime
Cioata unui bătrân stejar din vale.

Pilotina se-apropia, i-am auzit vorbind:
‘Cred că-i ceva ciudat acolo, cum-necum,
Lipsesc luminile de poziţie şi de drum;
Şi-apoi, de ce semnalizează-abia acum?'

‘Ciudat', a zis Sihastrul, ‘pe-a mea credinţă!
N-au răspuns semnalelor noastre repetate!
Bordaju-i deformat! Priviţi-i velele,
Cât sunt de străvezii şi de ferfeniţate!
N-am mai văzut nicicând aşa ceva;
Îmi aminteşte cum arată, pe-nserate,

Iarna scheletele frunzelor ruginii
Plutind moarte pe pârâul păduricii mele –
Când pe iederă se-aşterne omătul vrac
Şi buha ţipă la lupul de sub copac,
Care-i sfârtecă lupoaicei puii în măsele.'

‘Sfinte Isuse! Ce-aspect diavolesc are,'
A răspuns, pierit, Pilotul,
‘Mi-e teamă.' ‘Hai, vâsleşte, vâsleşte!' a zis
Vesel Sihastrul – şi l-a-nghiontit cu cotul.

"Barca se-apropia din ce în ce mai mult,
N-am scos o vorbă, m-am ţinut deoparte;
Ajunsese de-acum în umbra navei,
Când s-a auzit un sunet puternic foarte.

Sub chilă: un cutremur, un vuiet mare
Crescând din ce în ce mai îngrozitor,
A urcat spre corabie, a spintecat golful;
Nava, plumb, s-a scufundat sub ochii lor.

Înlemnit de-acel straşnic sunet, înfiorător,
Care-a plesnit cerul şi-oceanul deopotrivă,
De parcă-ar fi fost înecat de şapte zile or
Mai multe, trupu-mi plutea pe apă în derivă;
Dar ca dintr-un vis, nefiindu-mi dat să mor,
M-am trezit în barca Pilotului, milostivă.

Deasupra vâltorii – care-nghiţise nava –
Se rotea barca scoţând câte un scâncet;
În jur, linişte, doar dealurile aminteau,
Repetând, ecourile-acelui sunet.

Am îngânat ceva, Pilotul a ţipat
Şi într-o clipită a căzut jos, ca fulgerat;
Cuviosul Sihastru a privit spre cer
Şi de la locul lui, din barcă, s-a rugat.

Am pus mâna pe vâsle: fiul Pilotului,
Înnebunit, începuse să răcnească,
Râdea-n hohote, i se-nvârteau în cap
Ochii bulbucaţi, de broască.
‘Ha! ha!' striga, ‘văd bine-acum
Că Diavolul ştie să vâslească.'

Şi, iată, întors acasă-n ţara mea,
Stăteam pe ţărmul ferm, uscat!
Sihastrul a ieşit şi el din barcă,
Păşind împleticit, ca beat.

"O, ascultă-mi spovedania, părinte!"
Sihastrul s-a încruntat, ‘tu să mărturiseşti,'
A zis, ‘te conjur, chiar în această clipă,
Ce fel de om, de fiinţă omenească eşti?'

Voalul mi-a fost îndată rupt "
De o cumplită agonie, care
M-a constrâns să-mi înşir saga;
Şi-apoi m-a lepădat din gheare.

De-atunci, la o neştiută oră,
Agonia aceea se întoarce:
Şi până nu-mi spun teribila poveste8.
Inima-mi arde, nu-mi dă pace.

Trec, ca noaptea, dintr-un ţinut în altul;
Am căpătat un straniu dar al povestirii;
Ştiu, din clipa-n care-i văd chipul, iute,
Persoana care trebuie să mă asculte:
Şi-ncep să depăn ghemul amintirii.

Ce zarvă vine dinspre uşa aia!
Toţi musafirii au sosit la nuntă:
Pe terasa din grădină mireasa
Şi domnişoarele de-onoare cântă,
Şi sună clopoţelul de vecernie, iar eu
Trebuie să-mi spun rugăciunea sfântă.

O, Nuntaş! Acest suflet a rătăcit
Singur-singurel pe necuprinsa mare:
Era atât de singur, încât nici Dumnezeu
Nu mai încăpea-n acea însingurare.

O, mai dulce decât ospăţul nunţii
Şi mult mai plăcut mie
Este drumul spre biserică
Într-o atât de-aleasă companie!

Să ne-ndreptăm împreună spre altar
Şi-n genunchi să înălţăm cuvioşi
Rugi, în faţa Domnului toţi aceiaşi,
Deopotrivă: bătrâni, prieteni, copilaşi,
Fecioare şi feciori frumoşi!

Adio! Dar, Nuntaş, e bine de ştiut
Şi de ţinut minte-n această zi divină:
Cine se roagă mult, iubeşte mult,
Fie el om, pasăre sau jivină.

Se roagă mult cine iubeşte mult
Deopotrivă păsări, oameni sau caşaloţi;9
Căci Dumnezeu, căruia-i suntem dragi,
Ne-a făcut iubindu-ne pe toţi."

Marinarul, cu ochii lui scăpărători,
Cu barba-n fuioare albe toarsă,
A plecat; Nuntaşul de la uşa
Mirelui a făcut cale-ntoarsă!

A plecat ca unul prea de tot uimit,
Apăsat parcă de lipsa unei sărbători:
Un om mai trist şi mai înţelept
Se va trezi mâine dimineaţă-n zori.

NOTE

1. "S-a înălţat soarele dinspre babord" – prin urmare nava se afla în
Oceanul Atlantic în drum compas spre sud, estul aflându-se în stânga,
adică în babordul ambarcaţiunii.

* "Soarele răsărea acum din dreapta" – semn că deja corabia naviga în
sudul Oceanului Pacific pe un curs faţă de care estul se afla în tribordul navei,
adică în dreapta acesteia.

3. "Iar eu făcusem un lucru diavolesc" - marinarul a ucis albatrosul, convins
fiind că el era purtător de nenoroc, aducătorul unor viitoare necazuri.
Cum vântul începuse să slăbească, vina era atribuită, desigur, zburătoarei.
Prevestind lucruri bune în viaţă, respectiv rele în moarte, albatroşii erau
consideraţi deopotrivă simboluri ale norocului sau ale ghinionului.

4. "Dar briza a căzut şi n-a mai fost vânt în vele" – cel mai probabil velierul
ajunsese în zona geografică numită latitudinea cailor, undeva în jurul
latitudinii de 30 de grade sud.
Latitudinea cailor este localizată la cca 30 de grade sud sau nord de
ecuator, iar ariile respective sunt caracterizate prin lipsa precipitaţiilor
şi vântului – acolo dominând aşa numitul calm plat. Navele cu pânze,
în lipsa elementului propulsor, vântul, rămâneau în derivă zile sau
săptămâni la rând, uneori fără suficiente rezerve de apă.
Motiv pentru care, depun mărturie legendele marinăreşti, caii aflaţi la
bord – marfă valoroasă a negoţului european cu Lumea Nouă – erau
aruncaţi peste bord în mare.
Astfel pescajul devenea mai mic, iar nava mai uşoară putea, eventual,
folosi orice adiere de vânt pentru-şi relua cursul. Mai mult, apa necesară
cabalinelor putea fi folosită pentru supravieţuirea echipajelor.

5. Moartea nu-i întotdeauna un blestem, tot aşa cum viaţa nu-i
întotdeauna o binecuvântare. Moartea-n Viaţă, un personaj antagonic,
este însoţitoarea morţii. Ea, nerespectând legile naturale şi regulile jocului
este mai de temut decât moartea însăşi.
De aceea nu-i greu de înţeles cine ce a câştigat la zaruri:
Vieţile întregului echipaj, mai puţin una, au revenit Morţii, iar viaţa bătrânului
marinar, considerată mai valoroasă, a fost adjudecată de Moartea-n Viaţă,
astfel că nenorocosul marinar va avea parte de o soartă mai rea decât
coechiperii săi, drept pedeapsă pentru uciderea albatrosului.

6. "Soarele-asfinţise; răsăreau stelele pe cer" – în regiunile ecuatoriale şi
sub-ecuatoriale soarele, respectiv stelele, răsar şi apun aproape brusc,
fără acea perioadă intermediară a crepusculului (amurgului).

7. "Spiritul hălăduind în sine însuşi,/ Într-un ţinut ceţos, mereu înzăpezit "– e
vorba de Spiritul Antarctic care, ascultând de îngerii protectori ai
marinarilor, împinge corabia spre ecuator, deşi, asemeni duhurilor rele,
submarine, e setos de răzbunare.

8. Ca dovadă că şi-a trăit cu adevărat viaţa, se spune, un om trebuie să aibă o
poveste de spus, iar ca să aibă o poveste de spus trebuie ca în viaţa
lui să fi experimentat un moment de abatere bulversantă şi pilduitoare,
violentă şi arbitrară, de la regulile normalităţii.

9. "Ce este o inimă milostivă? Este o inimă plină de iubire pentru toată
creaţia – oameni, păsări, animale, demoni, absolut toate creaturile."
(Sf. Isaac Sirianul 640 - 700)

poezie de Samuel Taylor Coleridge, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun pe mare

Velele, brice de gheaţă, tăiau în carne-acolo,-între Capul Sud şi Capul Nord,
Puntea era patinoar de la prova la pupa, de la babord şi până la tribord;
Vântul bătea dinspre nord-est, împingând turme de berbeci albi pe mare;
Adăpost? Doar lângă recifurile-ascuţite şi stâncile albite de vânturi şi de sare.

Mateloţii, la resac, auzeau valurile în dimineaţa zilei friguroase;
În lumina vineţie-a zorilor ne zăream feţele vineţii, ceţoase;
O zbugheam toţi pe punte la ţipătul sălbatic al înfriguratului nostrom –
Tot ridicând, tot coborând, prin rafalele de vânt vela artimon.

Toată ziua-am luptat cu talazurile între Capul Nord şi Capul Sud
Şi-am tras de velele-îngheţate luptând cu vântul duşmănos şi ud.
În ziua rece ca o iubire lipsă-, n dureri amarnice şi groază, în gura de fiord
Am înfruntat stihia navigând în volte spre nord şi sud, spre sud şi nord.

Ne-am ţinut departe de Capul Sud, unde scrâşneau balaurii în ape,
Dar cu fiecare voltă Capul Nord se-aţinea tot mai aproape.
Dincolo de pulberea salină se vedeau stâncile, casele şi-ogorul gras,
Şi paznicul de far în curtea lui, cu ochelari pe nas.

De-a lungul coastei, zăpada de pe-acoperişuri era albă, spumă-a mării;
Ardeau focuri vii în fiecare sobă din toate locuinţele-aşezării;
Sclipeau ferestrele-n gerul aspru, iar fumul din hornuri se înalţa în slavă;
Aş fi putut jura că mirosul de mâncare caldă-ajungea până la noi pe navă.

Clopotele bisericii din sat răsunau pline ochi de voioşie;
Toate erau aşa cum oamenii-şi doreau şi cum trebuiau să fie-n
Dimineaţă de Crăciun, doar pentru noi, cei din furtună, de temut;
Chiar lângă clădirea pazei de coastă se-afla casa-n care m-am născut.

Oh, well, am văzut odaia primitoare, feţele de-acolo, atâta de plăcute,
Ochelarii mamei cu rame de-argint, părul tatei sur, paharele de vin ştiute;
Şi, well, am văzut focul din cămin şi scânteile, nişte spiriduşi
Dansând deasupra blidarelor cu farfurii de China, îmbujoraţi şi jucăuşi!

Şi, well, ştiam şi ce vorbesc părinţii, vorbeau de mine, de absenţa mea,
De umbra care sunt plutind prin curte, de fiul care-acasă nu se întorcea;
Şi, o, fiul păcătos care păream a fi, în nici un fel în ceasul oportun,
Era acum aici, trăgând de frânghiile-îngheţate bocnă,-n ziua de Crăciun!

Au aprins lumina farului şi negurile înghiţite-au fost parcă de ocean;
" Toţi marinarii sus, pe arboret," l-am auzit strigând pe căpitan.
" In numele Domnului, nava nu va rezista", secundul Jackson a ţipat,
..." E singura şansă, domnule Jackson, – sau marea ne va aşterne pat!"

A tremurat velatura din încheieturi, dar velele erau noi şi bune,
Iar corabia a întors cu bine-n vânt, ajutată poate şi de-o rugăciune.
Ziua de iarnă se prelingea-n amurg, iar noi cu steaua polară pe catarg
Ne-am îndepărtat de ţărm, de stâncile rânjind, luând curs spre larg.

Au răsuflat toţi uşuraţi, iar eu am început să cânt sub cerul vesperal,
Văzând cum prova-înaltă înaintează mândră, tăind val după val;
Apoi, tot ce-am mai putut gândi în noaptea aceea, căţea rea,
A fost că eu plecam pe mare şi că familia-mi acasă îmbătrânea.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara şi marea

A încercat să ignore marea,
Dar aceasta era mai mare decât moartea, la fel cum era mai mare decât viaţa.

A încercat să vorbească mării,
Dar creierul i s-a blocat, iar ochii i-au tremurat ca în faţa unei flăcări.

A încercat să-şi apropie marea, să şi-o facă simpatică,
Dar aceasta a ignorat-o – aşa cum te ignoră un lucru neînsufleţit.

A încercat să urască marea,
Dar s-a simţit ca un răhăţel uscat de iepure pe o stâncă bătută de vânt.

A încercat apoi să fie măcar în aceeaşi lume cu marea,
Dar plămânii nu-i erau îndeajuns de adânci,

Iar sângele ei zglobiu nu a avea nici o relevanţă –
Asemenea unui strop de apă căzut pe o sobă fierbinte.

În cele din urmă,
A întors spatele mării şi a părăsit-o.

O fiinţă crucificată devine imobilă.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trezire

Ce seară-n care singur cu mine iar mă lupt
De teamă şi tristeţe că astăzi, mai abrupt,
Mai sec, mai gol, mai aspru, mult mai învolburat
Mi-am văzut viitorul în aerul curat,

În vântul care bate, în frunza ce-a căzut,
În timpul care trece şi-n omul ce-a trecut,
Pe mine în oglindă aşa curat şi drept
Şi bun, cinstit şi sincer, cu inima din piept

Bătând în fugă mare, prinzând cu drag de tot
Ce a atins în cale, iubit-a totul, pot
Să spun cu strigăt mare, cu trâmbiţă de foc,
Tot ce avem în viaţă nu ţine de noroc,

Ci doar de tine totul, de mine şi de noi,
Sau poate nu de-a-ntregul, dar sincer, mă îndoi,
Că este-n lumea asta un lucru cât de mic
Pe care, chiar şi-n gând doar am vrut ca să-l ridic

La nivelul la care să-l pot vedea deplin
Aşa cum e, un totul, lăsat de la Divin
Mai mic, mai plin, mai mare, unit de mii de părţi
Ce-ar încăpea în minte, dar nu în mii de cărţi

Cum e a mea oglindă în care m-am văzut
Astăzi mai clar, mai tare, mai drept dar decăzut
Din chiar a mea părere, căci chipeş, bine, sus
Până mai azi pe mine mereu, mereu m-am pus

Dar am greşit şi ştiu că la mine m-am uitat
Aşa voios cum sunt, eu mai rău m-am întristat
Că m-am văzut prea bine, credeam că sunt zărit
De toţi prieteneşte dar, Doamne, ce tâmpit

Să mă ridic cu gândul, cu inima în slăvi
Pe mine, înnegritul, în suflet cu otrăvi
De morţi aducătoare, cu putredu-mi miros
M-am pus în piramidă de sus şi până jos

Când de fapt azi, întâia oară când m-am desprins
De egoul puternic, de rugul cel aprins,
Am observat că nu sunt măcar numai pe sfert
Cât mi-am văzut persoana pe care prea incert

Am crezut că o cultiv şi că spre bine-o cresc
Pe când, de fapt, cu lauri eu singur mă acresc
De parc-aş fi o iudă, rău mie mi-am făcut
Că am plecat departe de unde m-am născut

Gol şi murdar şi vânăt dar totuşi fericit,
Aşa eram şi tot eu de-acolo am fugit
Ca să m-ascund de mine, de viziunea mea
Asupra mea, desigur, ce greu mă apăsa

Dar nu vedeam c-orbeşte mergeam întunecat
De propria privire, de modul cel spurcat
Cu care murdărit-am un trup orânduit
Prea bine de un Doamne ce nu L-am preţuit

Din propria-mi prostie, din nepăsarea mea
Tot eu mereu lăsat-am în partea cea mai grea
A iadului să cadă treptat a mea viaţă
Şi m-am trezit deodată ieşit la suprafaţă

Şi n-am ştiut, chiar astăzi, să reacţionez
La propria trezire sau poate un botez
Ce vine dintr-un singur şi unicat moment
În care eu, pe mine, m-am văzut monument

Ridicat doar pe apă, pe vânt, pe foc uscat
Şi lăsat din porunca Marelui Împărat
Să cadă ca în valuri, ca frunza de uşor
Poate să fiu legendă şi pildă tuturor

Să ştie să nu facă vreodată ce-am făcut
Cu viaţa pân-acuma câtă mi-am petrecut,
Ci mereu s-o îndrepte, s-o crească mai frumos
Unde este Lumină şi Cerul luminos!

poezie de Andrei Rafael
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Certificate de naştere

Dintr-o dată s-a făcut linişte

s-a făcut linişte ca în odaia casei albastre
cu busuioc la icoană şi acoperiş de ţigle
în care copilul abia născut nu a mai auzit inima
care l-a însoţit nouă luni rotunde
s-a văzut părăsit şi străin
înfrigurat în pântecele acesta nou şi prea mare
ars de lumina puternică
şi nu a ştiut decât că trebuie să audă din nou
muzica aceea care părea fără sfârşit
şi a străpuns cu glasul lui de prunc viteaz liniştea casei
şi inimile din jur pe care le-a ascultat rând pe rând
până a găsit muzica lui, doar o inimă era a lui
doar una era patria în care a locuit nestingherit
şi în care nu se mai putea întoarce
aşa încât ni s-a dat o altă inimă
pe care o putem părăsi, iubi şi o putem frânge
pentru care putem muri
şi căreia, câteodată, îi spunem "mamă"
iar când o numim aşa, mama râde
cu ochii ei care fac pădurile să fie atât de verzi
ochii ei de tânără născând soldaţi
cu bucurie, durere, cu frică şi suflet viteaz
trecând orice punte şi râuri vorbitoare şi munte semeţ
cu fire colorate purtate de cel mai subţire ac
ţinut între degetele ei care ţes în fiecare noapte liniştită
în fiecare zi de pace,
inima mare a ţării

poezie de Mihaela Merchez
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Annabel Lee

În urmă cu mulţi ani, în vremurile de demult,
Într-un regat la marea de la miazăzi
Trăia o fată, cum poate vă este cunoscut,
Cu numele Annabel Lee;
Iar fecioara asta avea un singur vis,
S-o iubesc şi ea iubirea-mi să poată-împărtăşi.

Eram un copil, iar ea o copilă
În acest regat la marea de la miazăzi,
Dar ne iubeam c-o iubire mai mare decât iubirea –
Eu şi frumoasa Annabel Lee –
Cu o iubire la care chiar serafimii din Paradis
Ar fi putut râvni.

Din această pricină, demult,
În acest regat la marea de la miazăzi,
S-a lăsat într-o noapte-un vânt rece,-îngheţând-o
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Apoi, au venit rudele-i de neam înalt
Şi de lângă mine, cât ai clipi,
Au luat-o şi-au închis-o într-o criptă
În acest regat la marea de la miazăzi.

Îngerii din Paradis, mai puţin fericiţi,
Ne invidiau, iar pizma lor noi n-o puteam opri –
Da! Din acest motiv (toţi oamenii ştiu)
În acest regat la marea de la miazăzi
S-a lăsat dintr-un nor un vânt rece,-îngheţând-o
Pe iubita mea Annabel Lee.

Dar iubirea noastră era mai presus
De iubirea celor mai în vârstă decât noi –
A celor mult, mult mai deştepţi decât noi –
Şi nici îngerii din cerurile de sus,
Nici demonii din adâncurile mării sidefii
Nu-mi vor putea despărţi sufletul de sufletul
Frumoasei Annabel Lee.

Luna străluce doar pentru a-mi aminti
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Iar stelele răsar ca să-i revăd ochii
Frumoasei Annabel Lee;
Astfel, noapte de noapte, neclintit ca o stea,
Îmi veghez iubita, pe mireasa mea
Din cripta de lângă marea de la miazăzi –
Din acel mormânt de lângă marea de la miazăzi.

poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
cu o mare durere de cap

toată noaptea am visat
că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se mai stingea câte-un poet

şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele

am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină
cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate

cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul
pe care nu-l ştiam
la fel făceam

cum vedeam un termen de care nu mai auzisem de mult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea

şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată

văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire

mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul
şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor

dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus

e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă

am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune

unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre
a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete
şi tocmai ce-l dureau foarte tare

după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine
zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam

era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură
fiindcă un altul le-a şters pe următoarele

iar într-un târziu am văzut cu uimire
cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină

iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă
te iubim

atunci
s-a ridicat timid în genunchi
apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat

ne făcea semne să-l urmăm

şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai

pe urmă am rămas fără încălţăminte
fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi
doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l ştiam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea
şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată
văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire
mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor
dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă
am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete şi tocmai ce-l dureau foarte tare
după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a şters cu gândul pe următoarele
iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat
ne făcea semne să-l urmăm
şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai
pe urmă am rămas fără încălţăminte fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc din Oraşul văzut prin oglindă
Adăugat de Valentin Busuioc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Olandezul zburător*

Cerul era înnorat şi gri,
Şi vântul bătea dinspre apus,
Şi noi priveam fregata-nnegrită de talazuri
Cu pânzele zdrenţuite-n vântul indispus.
Semnalau că au scrisori pentru cei de-acasă,
Întrebau dacă nu le-am putea prelua noi.
Apoi au plecat, au rămas clătinându-se-n siaj
Toate scrisorile lor, închise-ntr-un butoi.

Am coborât velele şi-am redus viteza
Pentru-a pescui din mare-acel butoi
Şi-am remarcat, uimiţi, cum bătrâna fregată
Girează-n vânt şi se-ntoarce înapoi.
Căpitanul o privea prin lunetă, l-am auzit
Ţinându-şi răsuflarea şi-am văzut cu toţii
Cum furtuna creşte, creşte fierbând,
Cum devine-un înspăimântător zid al morţii.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!"
"Ce se va întâmpla cu nava din prova noastră,
Abandonăm o victimă aflată în furtună?"
"Numele ei este Olandezul Zburător*
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Tunetul scâşnea şi mârâia ca demonii,
Şi fulgerul împuşca valurile cu miile-i de flinte,
Şi Olandezul s-a năpustit spre noi
Călare pe furiile ascunse în morminte.
Căpitanul nostru stătea la timonă,
Iar echipajul manevra velele-n sălbaticul tumult –
Şi totuşi acea navă şi-acea furtună
Se-apropiau de noi din ce în ce mai mult.

Corabia s-a-nălţat pe un talaz enorm
Pentru-a se prăbuşi apoi în străfundurile genunii,
Echipajul se-agăţa de tot ce-avea la îndemână,
Era pierdut dacă aluneca în ghearele furtunii.
Marea, ploile şi vântul învrăjbit izbeau
Mânioase velierul nostru – eram de plâns,
Iar de pe puntea celeilalte nave, blestemate,
Se-auzeau hohote de râs.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaie şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Deodată am zărit pământul,
Era o cursă nebună pe învolburate ape,
Bănuiam că-i vorba de Santa Marta,*
Olandezul Zburător era tot mai aproape.
"Mergem la risc!" a strigat căpitanul,
"Avem o şansă şi totul de ea depinde!
Salvarea, dacă reuşim să trecem testul,
Sau sufletele noastre, dacă ne va prinde."

Furtună pretutindeni, jur împrejurul nostru,
Iar infernalul Olandez ne-a tăiat vântul,*
Bestia era acoperită de-o volbură de ape,
Catargul nostru vibra şi-aştepta deznodământul.
Eram aproape de portul salvator,
Se vedea digul de la intrare,-nnegrit din loc în loc,
Şi fiecare om dorea ca nava s-alerge cât mai iute,
Căci toţi ştiau că viaţa le era în joc.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaie şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Odată ce-am năvălit în port
Olandezul s-a-ndepărtat, lăsând pustie rada,
Se-auzeau prin palele de vânt ţipetele-amare
Ale diavolilor cărora le scăpase prada.
De-ndată ce-am intrat la adăpost,
În golful primitor, ne-am tras sufletul niţel
Şi-apoi am spart butoiul, să vedem
Conţinutul acelor scrisori închise-n el.

Cred că erau vreo sută...
Şi ne-am dat seama când le-am desfăcut
Că pergamentele mucegăite erau scrise
Pentru nişte oameni morţi de mult.
Dacă vezi o fregată-nnegrită de talazuri,
Cu pânzele zdrenţuite-n vântul indispus,
Fugi şi veghează-n urma ta, altfel vei auzi
Căpitanul strigând de pe puntea lui de sus:

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaiei şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

* Olandezul zburător ( Flying Dutchman ) – o navă fantomă legendară, blestemată să navigheze pe oceane pentru totdeauna, fără o destinaţie precisă şi fără să atingă vreodată uscatul. Potrivit legendei, vasul poate fi observat de departe, învăluit în ceaţă sau emanând o lumină spectrală. În tradiţia breslei navigatorilor vederea acestei nave nălucă este semnul prevestitor al unei nefericite fatalităţi.

* Jolly Rogers – grup muzical din SUA având ca temă favorită cântecele despre piraţi şi piraterie (Jolly Roger- emblema piraţilor veacului al XVIII lea: imaginea unui craniu şi a două oase încrucişate pe fondul unui steag negru).

* Santa Marta – port pe coasta Mării Caraibilor, Columbia.
* A tăia vântul sau a intra în vântul unei nave (velier) – a manevra în aşa fel încât să plasezi nava
proprie între direcţia din care bate vântul şi o altă navă, astfel încât suprafaţa velică propulsoare
a navei respective nu va mai beneficia pentru propulsie de întreaga forţă a vântului.

poezie de The Jolly Rogers, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi pe nisip

Am avut un vis în noaptea de Crăciun.
Mergeam pe o plajă, iar Dumnezeu
păşea alături de mine,
paşii ni se imprimau pe nisip,
lăsând o urmă dublă:
una era a mea, cealaltă a Lui.
Atunci mi-a trecut prin minte ideea
că fiecare din paşii noştri
reprezentau o zi din viaţa mea.
M-am oprit ca să privesc în urmă.
Şi am revăzut toţi paşii
care se pierdeau în depărtare.
Dar am observat că, în unele locuri,
în loc de două urme,
nu mai era decât una singură...
Am revăzut filmul vieţii mele.
Ce surpriză!
Locurile în care nu se vedea
decât o singură urmă
corespundeau zilelor celor mai întunecate
ale existenţei mele:
zile de nelinişte şi de rea-voinţă,
zile de egoism sau de proastă dispoziţie,
zile de încercări şi de îndoială,
zile de nesuportat...
Zile în care eu fusesem de nesuportat.
Şi atunci, întorcându-mă spre Domnul,
am îndrăznit să-I reproşez:
- Totuşi, ne-ai promis că vei fi cu noi
în toate zilele!
De ce nu Ţi-ai ţinut promisiunea?
De ce m-ai lăsat singur
în cele mai grele momente din viaţă,
în zilele când aveam cea mai mare nevoie
de Tine?

Iar Domnul mi-a răspuns:
- Dragul meu, zilele pentru care n-ai văzut
decât o singură urmă de paşi pe nisip
sunt zilele în care te-am purtat pe braţe...

poezie de Ademar Baross
Adăugat de Adriana Ionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elijah Browning

Eram în mulţimea copiilor
Care dansau la poalele muntelui.
A suflat o briză dinspre est şi i-a măturat ca pe nişte frunze
Dincolo de versanţi...
Totul s-a schimbat.
Aici erau lumini zburătoare şi luni magice, şi se auzeau muzici nepământeane.
A căzut peste noi un nor.
Când s-a ridicat, totul era schimbat.
Acum eram printre mulţimi aflate în conflict.
Apoi o figură din aur strălucitor, şi cineva cu o trompetă,
Şi încă cineva purtând sceptru au stat în faţa mea,
M-au luat în râs, au dansat rigadoon şi pe urmă au dispărut...
Iarăşi s-a schimbat totul.
Ieşind dintr-un lan de maci,
O femeie şi-a dezgolit sânii şi şi-a ridicat gura întredeschisă spre mine.
Am sărutat-o.
Gustul buzelor ei era sărat.
M-am prăbuşit extenuat.
M-am ridicat şi m-am înălţat mai sus, dar o ceaţă ca aceea însoţind un iceberg
Mi-a acoperit paşii.
Îmi era frig şi simţeam dureri.
Deodată, a apărut din nou soarele
Şi am văzut cum ceţurile de sub mine acopereau vederii tot ce era dedesupt.
Iar eu, aplecat peste tot ce era al meu,
Mi-am văzut umbra siluetei reflectată pe zăpadă.
Desupra mea aerul nemişcat era străpuns de un ţurţure subţire de gheaţă
De care atârna o stea solitară!
Un tremur de extaz, un fior de teamă
Au trecut prin mine;
Dar nu mă mai putem întoarce pe partea cealaltă a versanţilor —
Şi nici nu mai doream să mă întorc.
Subtile unde desprinse din simfonia libertăţii
Îmbrăţişau imateriale stânci deasupra mea,
De aceea trebuia să urc spre pisc.
Am aruncat departe tot ce -mi mai aparţinea.
Cu braţul întins
Am atins steaua.
Am dispărut complet.
Muntele restituie
Adevărului Infinit
Pe oricine atinge acea stea.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un divorţ metafizic (extras, "Cu plugul la arat peste oasele morţilor")

Stăteam acolo-n frig, în camera jilavă, în vacuumul îngheţat stăpân
acelei ore fade, cenuşii, din noapte; şi mi-a trecut prin minte că chestia
aia care părăseşte trupul absoarbe o parte din lume şi,
indiferent cât de bună sau de rea, cât de vinovată sau de inocentă
a fost, lasă în urmă un gol mare.

M-am uitat afară pe fereastră. Se crăpa de ziuă şi fulgi lenevoşi
Începeau încet-încet să umple neantul. Cădeau fără grabă,
împletindu-şi drumul prin aer, rotindu-se în jurul axei ca nişte pene.

De-acum Picior Mare nu mai era, aşa că era greu să fi simţit vreun
fel de milă sau de resentiment pentru el.
Tot ce mai rămăsese era trupul lui, fără viaţă, îmbrăcat într-un costum.
Arăta calm şi împăcat, ca şi cum spiritul era mulţumit că în sfârşit
se despărţise de materie, iar materia era mulţumită că se despărţise de spirit.
În acest scurt interval de timp avusese loc un divorţ metafizic. Sfârşitul.

poezie de Olga Tokarczuk, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta împlineşte mâine de abia 45 de ani... Era foarte tânără când ai apărut tu pe lume, în viaţa ei.
Lucian: Da, aşa e... Avea de abia 17 ani, era practic o copilă! N-am înţeles niciodată de ce s-a grăbit atât de mult, de ce s-a căsătorit atât de devreme; practic, nu existau motive.
Lia: Poate pentru că-l iubea prea mult pe tatăl tău şi n-a vrut să-l piardă.
Lucian: Probabil, dar... Avea doar 16 ani! Era pur şi simplu un copil! N-am îndrăznit niciodată s-o întreb de ce... Pentru tatăl meu, nu era deloc prea devreme, el e cu 11 ani mai mare ca ea. Dar putea să aştepte câţiva ani, măcar până la majoratul ei, dacă o iubea cu adevărat!
Lia: Poate, dar priveşte partea bună a lucrurilor. E mult mai bine că s-a întâmplat astfel!
Lucian: Mai bine? De ce? Care ar fi partea bună a lucrurilor, în toată chestia asta?
Lia: Pentru că, altfel, n-ai mai fi fost tu acum, aici, cu noi. N-ai fi putut participa la această misiune. Ai fi fost poate prea mic la data lansării. N-ai mai fi fost tu comandantul nostru!
Lucian: Mda... Cum să nu?! Ce pierdere dezastruoasă pentru voi! Mare scofală, nu-i aşa?!
Lia: Păi, mare, pentru că, cine ştie cine ar fi fost în locul tău şi cum s-ar fi purtat cu noi... Deci, o iubeşti foarte mult pe mama ta.
Lucian: Da, o iubesc, normal. Dar nu i-am spus-o niciodată, sau cel puţin nu-mi amintesc să-i fi spus şi nici nu m-am străduit să-i arăt acest lucru. De obicei, eram doar foarte încăpăţânat şi nu îi dădeam niciodată ascultare.
Lia: Nu mă surprinde deloc! Acest comportament te caracterizează, în general.
Lucian: Ah, te rog... Nu-i momentul să-mi aminteşti şi tu! Ce-ai vrea, am defectele mele...
Lia: Aşa e, le cam ai.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul cel mai mic

Odată o pildă Domnul nostru-a spus
C-un om bogat ce avea doi fii
Dar fiul cel mai mic s-a dus
Să bată-n lumea mare doar câmpii

Iar fiul cel mai mare la casa părintească
Rămas-a să lucreze pe-al tatălui ogor
Cu muncă şi cu sârg viaţa să-şi trăiască
Acasă dar clădindu-şi prin muncă-un viitor

Şi fiul cel mai mic averea şi-a pierdut
Cu fetele stricate şi oamenii cei răi
Sărac curând ajunse şi-un om necunoscut
Căci a călcat porunca — de la părinţii săi

Şi-a fost lovit amar de atâta sărăcie
Căci el ajunse la porci îngrijitor
Chiar el ce-odată avese — atâta bogăţie
În zdrenţe ajunsese ca orice cerşitor

Însă prin neagra noapte un glas el auzi
Întoarce-te acasă căci tatăl tău te aşteaptă
Şi el la sânul lui din nou te va primi
Căci el e atât bun — şi tatăl tău te iartă

Şi iată dar băiatul spre casă a plecat
Iar tatălui îi spuse ceva — că fiu-i se va-ntoarce
Şi tatăl lui nerăbdător mereu l-a aşteptat
Acasă dar voind ca să-l primească-n pace

Când iată dar pe drum venea din depărtare
Un chip necunoscut — creştea şi tot creştea
Când tatăl îl aştepta cu atâta nerăbdare
Căci pe băiatul lui acasă din inimă-l voia

Şi iată chipu acela mai mare şi mai mare
Cine-o fi oare — or" n-o fi chiar băiatul meu
E el — şi se avântă deodată-n alergare
Şi-n braţe îl cuprinse chiar pe băiatul său

O fiul meu o fiul meu — ce mare bucurie
Iar să te revăd acasă c-ai venit
O să te îmbrac ca fiu şi-o să-ţi dărui o mantie
O fiul meu — o fiul meu iubit

Eu nu sunt vrednic ca numele să-ţi port
Şoptise fiul cel mai mic cu atâta întristare
Dar tu eşti fiul meu şi eu îţi dărui tot
Căci dragostea mă arde cu atâta frământare

Aduceţi haina cea mai bună pentru al meu băiat
Şi puneţi-i inelu-n deget căci astăzi îl primesc
Se-ntoarce fiul meu acasă şi atât m-a bucurat
Căci dorul azi mă face mai mult să îl iubesc

A fost pierdut — dar s-a găsit şi iată-l lângă mine
S-a-ntors băiatul meu acasă şi eu în sărbătoare
Iarăşi îl primesc căci nu e orişicine
E mare bucuria — o vai e atât de mare

Dar fiu ce rămase acasă — rămăsese-n curte
Nu vrea să intre-n casă căci tatăl l-a primit
Pe fiul cel mai tânăr ce nu voi s-asculte
Şi-averea lui întregă el şi-a prăpădit

Doi oameni iată — în faţă ni se arată
Fiul cel mai mare în casă ce-a rămas
Dar inima lui crudă pe fratele nu-l iartă
Şi nu-l mai vrea în casă nici măcar un popas

Şi fiul cel mai mic ce-acum el s-a întors
Din nou la tatăl său şi care l-a crescut
Dar nu mai vrea nimic căci iată e pe dos
Ştie că averea — praf el a făcut

Eu văd în fiul cel mai mare — îl văd pe Israel
Iar fiul rătăcit — neamurile care
Îşi văd distrusă viaţa şi-l vor pe-al vieţii Miel
Căci vor ca să se scape de moarte şi pierzare

Fiul cel mai mic la tatăl s-a întors
Şi astfel fu găsit din plin de tatăl său
Dar fiul cel mai mare era neserios
Deşi era acasă — era în sine rău

El nu vedea iubirea şi n-o înţelegea
Trăind dar în belşug şi fără suferinţă
Tot că-i aparţine lui — însuşi el vedea
Şi nu-i păsa nicicum de-a fratelui fiinţă

El nu privea prin Duhul ci numai doar prin fire
Vroind să aibă totul vroia numai avere
Cum fratele mai mic odată în neştire
Aşa gândi odată firea doar cum cere

Tatăl Cel din ceruri vrea să ne desprindă
De tot ce avem aicea averi şi chiar comori
În El să ne încredem viaţa-ni să depindă
De-a Sale slăvi din ceruri — şi nu de-ai firii zori

Şi nu dar de pământ de bunuri şi averi
Ci doar de Fiul Lui Isus — pe veci să fim legaţi
Căci El este Lumina ce ne-a adus de nicăieri
Şi ne-a luat cu Sine să-i fim pururea fraţi
31-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul din vis

M-am furişat
În sufletul tău, odată,
Când ai uitat ochii deschişi...
Am păşit temător,
Cu mare grijă,
Să nu-ţi scutur
Rimelul de pe gene...
Apoi am coborât,
Sau am urcat, nu ştiu,
Căci era pre multă lumină
Şi eu pluteam,
Şi era cald şi bine...
Oriunde priveam
Erau oglinzi infinite,
În care mă reflectam, eu,
Deşi erai tu...
Şi nu ştiu
Dacă eram treaz,
Sau mai degrabă visam,
Aşa că m-am aşezat
Pe prispa casei tale,
Care era aidoma
Cu prispa casei mele,
Şi am adormit în vis,
Şi am visat în vis,
Iar tu erai peste tot,
Învăluind cu tine
Sufletul tău,
În care eu am intrat,
Doar aşa, pentru că ai uitat
Odată
Ochii deschişi...

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!