Despre oameni şi peşti

Straniu, năucitor, o arătare cu cap triunghiular
Şi cu o gură ciudată molfăind ciurucurile mării,
Înghiţind continuu apa plină de otrava mâlului şi-a sării,
Cu sânge, chiar dacă roşu, mai rece decât e un gheţar –

Şi mut, deşi-şi duce viaţa sub a valurilor gălăgioasă oaste;
La fel sunt şi-alte forme acvatice ca el, tot un soi de peşti –
Unele sferice, altele turtite sau lungi, dar toate diavoleşti,
Fără picioare, insenzitive şi, trebuie s-o spun, cumplit de caste.

Alunecoase, pline de oase, umede, holbate panarame,
Ce faceţi? Ce fel de viaţă duceţi în apă, ochi sticloşi?
Cum vă-nveseliţi acolo zilele şi nopţile infame?
Cum vă petreceţi duminicile? Nu v-aţi plictisit, solzoşi

Jongleori, să faceţi veşnic baie? Mereu presaţi de foame,
Pândind, ciupind, leorbăind, aventurându-vă sau codindu-vă fricoşi!?

RĂSPUNSURILE PEŞTELUI

Năstruşnic monstru! Ca el, eu altul nu mai ştiu,
Neamul nostru de când l-a zărit întâia oară
Se miră încontinuu. O faţă plată, de ocară,
Iar trupul de la mijloc în jos tăiat în două. Straniu.

Tu, care umbli fără rost pe malul acestui râu,
Cu trupul despicat, ţopăind într-un ritm ridicol,
Lipsit de solzi, lent şi păros articol,
Sfrijit, cu aripioare inutile, cu dinţi lipiţi, molâu!

Respiri ce nu-i de respirat, aerul tăios ca un pumnal,
Cum poate exista aşa ceva? Pe tine însuţi cum oare te suporţi,
Uscată şi îngrozitoare creatură simulând că ştii să-noţi?!
Nu poţi trăi în apă, în alcătuirea ta nu-i nimic normal!

Din când în când, vă văd trecând perechi (soţii şi soţi?!)
Cu-aripile legate-absurd una de alta – apocaliptic animal!

PEŞTELE SE TRANSFORMĂ ÎN OM, APOI ÎN SPIRIT

Bucură-te de zâmbetul tău dispreţuitor, dacă încă mai zâmbeşti,
Omule! Şi detestă-mă dacă-ţi place, dar c-o fărâmă de iubire;
Căci deosebirea trebuie să-şi dovedească folosul prin deosebire –
Şi să umple cu acorduri dulci mulţimea sferelor cereşti.

Eu sunt, de bunăvoie, unul dintre spiritele care –
Peşte, şoim sau turturea – trăieşte unde-şi are viaţa umbra,
Fără ură, fără mândrie, nici dedesupt şi nici deasupra,
În plăcutele sfere-ale Domnului o fiinţă trecătoare.

Viaţa omului e caldă, veselă sau tristă,-ntre morminte şi iubiri,
Nemărginită în speranţă, onorată cu dureri severe,
Scrutând cerul şi râvnind fierbinte-aripi de heruvimi:
Peştele-i iute, cu nevoi mici, vag, dar totuşi în vedere:

O viaţă-n sclipiri de-argint, rece, dulce,-nfăşurată-n moi talazuri,
Înviorată cu accese de teamă în multe, multe cazuri.

poezie de James Henry Leigh Hunt, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mirările peştelui

Năstruşnic monstru! Ca el, eu altul nu mai ştiu,
Rasa noastră de când l-a zărit întâia oară
Se miră încontinuu. O faţă plată, de ocară,
Iar trupul de la mijloc spintecat în două. Straniu.

Tu, care pe malul apei calci bizar şi fistichiu,
Cu trupul despicat, mişcându-te-într-un ritm ridicol,
Cu aripioare fără rost, lent şi păros articol!
Deshidratat şi vertical, cu dinţii lipiţi! Disgraţios şi cenuşiu!

Respiri ce nu-i de respirat, aerul tăios ca un pumnal,
Cum poţi tu oare să exişti? Pe tine însuţi cum de te suporţi,
Uscată şi-îngrozitoare creatură care simulezi că ştii să-înoţi?!
Din tine nimic nu trăieşte-n apă, nimic din tine nu-i normal!

Din când în când, vă văd trecând perechi ( soţii şi soţi?!)
Cu-aripile legate-absurd una de alta – apocaliptic animal!

poezie de James Henry Leigh Hunt, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imn iubirii

Viaţa, pân' la urmă, e doar scrum,
E, mai mult, cădere şi-njosire...
Poţi trăi oriunde şi oricum –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

Un copil priveşte-n viitor,
Un bătrân scrutează-n amintire...
Poţi trăi plenar – sau fără spor –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

Anotimpurile-ţi pot fi reci,
Sau scăldate-n caldă strălucire...
Poţi trăi plângând, sau să petreci –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

În colibă viaţa poţi să-ţi duci,
Ca un câine, poţi lătra-n neştire...
Pe cărări greşite poţi s-apuci –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

Cine-i, oare, în lume acel om
Să nu cadă, o dată-n rătăcire?!
Poţi fi mărăcine, poţi fi pom –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

Poţi trăi-n picioare – sau pe brânci,
Laş sau brav poţi fi-n nenorocire...
Poţi şi din gunoaie să mănânci –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

Poţi, cum creşte iarba, să asculţi,
Sau, nepăsător fiind - din fire,
Poţi trăi în văi sau vârf de munţi –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

S-ar putea, de nimenea dorit,
Să trăieşti în neagră părăsire...
Dar, oricât ai fi de părăsit –
Tot nu poţi trăi fără iubire.

Fericirea-i, cel mai des, un vis,
Ce sfârşeşte în dezamăgire...
Poţi trăi pe nori sau în abis –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

Hei, prietene, priveşte-n sus,
Cerul lumii, soarbe-l în privire...
Poţi fi răsărit, poţi fi apus –
Dar nu poţi trăi fără iubire.

Poţi pleca, în viaţa de-apoi,
Liniştit gândind la nemurire,
Floare dac-ai fost – sau un gunoi –
Doar o dată – de-ai simţit iubire.

... Viaţa, pân' la urmă, e doar scrum,
E-un coşmar – sau albă nălucire...
Poţi păşi pe drept sau silnic drum –
Dar nu poţi trăi fără iubire...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gânditorul

Îmi caut veşnic alte definiţii
Aşa cum n-au fost spuse înainte,
Căci mă feresc, ca-n dragoste, de repetiţii
Şi plictisit sunt, doar să fiu... cuminte.

Tot metaforic vreau şi-n epitete,
Mă străduiesc ca-ntr-o pictură să pun nuanţă,
Căci sunt sătul de-atât de multe etichete
Şi de prostia etalată-n soi de importanţă!...

Tot reflectez la timpul cum era-n înainte;
Cum oare se-nghega dorinţa, gândul,
Când încă nu erau nici gestul, nici cuvinte?...
Cum se iubea şi cum cerea, mânca... flămândul?

Sau e un moft, când lumea-i foarte simplă
Aşa cum şi natura pare sau o fi? Nu ştiu
Şi nu-i nevoie-n van de zvâcnete de tâmplă
Când totu-i mai uşor, fără obstacol ca-n deşert... pustiu!

Şi câte exemple sunt, de "limpezi" reuşiţi... Ce fistichiu!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (18 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iramplasabil

Cu fiecare clipă e-n tot, cotidian
lipit într-un decor, cu acţibild se confundând,
simţit carne din spaţiu, întreg într-o cutumă
uitată cum n-ar fi, ca timp fără liman
ce-l doar percepem, este... nesimţit că-i trecând;
doar îl contând avut, fărâmă cu fărâmă.

E-ascultător ce umple, ce-ar fi gol de n-ar fi,
insesizabil dacă-i, cum n-ar fi dacă nu-i,
plămădind veşnic lucruri ce credem de la sine
uitate-n timp de când, nici chip nu i-am zări...
De cât de gravă-i lipsa, nici gândul nu ţi-l pui;
de-i umbră de-ndoială de-un final care vine?!...

Se cască vid, tăcere, un straniu de speranţă,
chiar de ştiam cu toţii că-s veşnic dispariţii
sau transformări, iluzii de alienat dureri
repetitiv, în zile, nopţi, luni, dând tot creanţă,
cerşind prin rugăciune, ca sfinte repartiţii
în dar... Un iramplasabil, ce nu mai e... de ieri!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş

vrea să-mi pot aduna gândurile, transpir abundent şi schimb tricou după tricou, mă simt ca anthony perkins în psycho dar în loc de cuţit am un borcan şi le pândesc de parc-ar fi muşte
s-au adunat multe dar e suficient un chibrit, oricum scena duşului o joc singur şi dincolo de perdea nu e nimic şi stau ca prostul cu borcanul în mână şi mi se face foame
amintirile sunt un soi de sendvişuri cu şuncă sau multe altele, poţi trăi din ele chiar şi după moarte dar sper să nu fac o fixaţie din asta
tu erai exact la fel cum visasem şi părea că nimic n-o să ne oprească dar eu umblu cu borcanul gol şi transpir abundent într-un sequel de serie b la vertigo
când plăteam la supermarket nu-i zâmbeam vânzătoarei ca să economisesc pentru tine, mă enervau radarele deşi gândeam încet, la limita oricărui pericol
îmi închipuiam c-o să vină momentul când n-o să mai avem ce să ne spunem dar mizam pe faptul că putem să ne băgăm în pat unul lângă altul şi să împărţim căldura aceea
să mocnim împreună topind lumea şi timpul nepăsători ca focul care arde fără să întrebe dacă e casă, carte sau trupul cuiva, să transformăm lumea într-un nou anotimp
ca atunci când prin noiembrie a luat foc o sondă şi-a ars vreo trei săptămâni şi lumea era uimită că pe dealuri pomii înfloriseră a doua oară

poezie de Leonard Ancuţa (17 septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum apa nu se poate transforma decât dacă o cauză determinantă o aduce într-una sau alta dintre aceste stări, nici omul nu poate face ceea ce crede că-i stă în putere, decât dacă nişte motive particulare îl determină în sensul respectiv. Până la intervenţia cauzelor, orice gest îi este imposibil, dar, o dată ce ele intră în joc, individul nostru trebuie, la fel ca apa, să acţioneze după cum o cer împrejurările corespunzătoare fiecărui caz. Abia după intrarea în joc a unui motiv ne putem decide într-adevăr, iar atunci trebuie s-o facem, dacă nu cumva se prezintă un motiv opus încă şi mai puternic, în cazul în care ar exista aşa ceva. Ideea că un individ ar putea acţiona cumva fără ca vreun interes să i-o ceară e la fel de absurdă ca aceea că o bucată de lemn s-ar putea rostogoli înspre mine fără a fi trasă de o sfoară.

Arthur Schopenhauer în Lumea ca voinţă şi reprezentare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa nu-i decât un cântec

Îţi poţi trăi Viaţa
ca şi cum nu există ziua de mâine.

Poartă-ţi capul
în ritm de Heavy metal,
nu poţi întrece pe toţi
şi pe toate

având o atitudine negativă,
nici retrăgându-te ca o umbră
în vreme ce vezi cum visele
şi lubirile tale se risipesc.

Poţi bate toba
cât e ziua de lungă
în orice ritm pofteşti,
dar la sfârşit,

când toate sunt spuse şi cântate
Viaţa este aşa cum începe,
nu rock and roll.......
De fapt,

cu un pic de muzică sau fără muzică,
e vorba doar o insesizabilă,
subtilă schimbare de-acorduri.

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce ar fi lumea fără tine, Femeie...?!

Când spui femeie,
Ai spus mamă, ai spus soţie sau fiica, soră sau amantă
Ai spus fiinţa cea mai scumpă şi mai iubită tuturora,
Ai spus iubirea, căldura şi frumuseţea.
Fără de care ar fi ţinutul inimii pustiu, pustiu si secetos...
Şi-ar fi durere, ar fi tristeţe... ar fi un haos fără ea!
E-adevărat că prin femeie a venit şi întristarea...
Dar fără ea n-ar fi cântarea, poezia, nici sărutul,
Nici lacrima n-ar fi, nici începutul
Şi nici binecuvantarea...
Cui aş mai dedica eu luna, stelele?! Ce ar fi viaţa fără ea?
Ce am mai fi noi?
Doar simpli aştrii pe cerul gol.
Şi ce singuratate ar fi!. Nici măcar eu sau tu nu am mai fi pe pământ.
Tu nu ai mai fi femeie, ci stea,
Doar cu tine, viaţa mea dulce,
Chiar şi suferinţa este plăcută!
Când spui femeie... tu spui viaţă!
Iar viaţa eşti tu,
Mamă, soră, fiică, soţie sau amantă.
Iubeşte şi respectă-le pe toate
Căci far de ele tu nu pţi trece prin lumea asta!
Chiar şi cimitirul inimii ar fi gol.
Iubeşte-le pe toate aşa cum poţi!
Căci fără ele tu eşti mort... şi nici născut nu eşti.
Îţi multumesc femeie că exişti! Şi că exist!
Îţi mulţumesc mamă, soţie, fiică, soră sau amantă!
Eşi univers de flori, eşti minunată!

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amărâtă turturea!

Amărâtă turturea
Când rămâne singurea,
Căci soţia şi-a răpus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte!
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede

Trece prin pădurea verde
Şi să duce de se pierde.
Zboară până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată,
Tot pre ramură uscată.
Umblă prin dumbrav-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde e apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire,
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?!
Oh, amar şi vai de mine!

poezie celebră de Ienăchiţă Văcărescu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum trece iute toate

Cum trece iute toate ce-n lume-acum le vezi
Mai slabe sunt ca umbra, oricât de tari le crezi
Mai mici sunt ca nimica, chiar cei ce par mai tari
Şi tu treci ca o umbră, oricât de veşnic pari.
Ca visul scurs sfârşeşte şi viaţa ta de-acum
Un an dintr-o viaţă e cât un pas pe-un drum
Ştii paşii tăi din urmă, dar nu ştii câţi mai sunt
Şi vine unul care sfârşeşte-ntr-un mormânt.

O, nu-i urî pe-aceia ce-ţi prea tot spun mereu
Că vine grabnic moartea, să vi la Dumnezeu
Ci-mpacă-te cu Domnul acum cât mai trăieşti
Căci mâine nu-i nici urmă din tot ce pari că eşti.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străina

Într-un vers eu îmi scriu viaţa,
fericirea şi distanta dintre mine şi pedeapsă.
Nu mai ştiu dacă-s frumoasă,
dacă sunt la mine acasă sau sunt toată-n poezie, nici nu ştiu dacă-ţi sunt ţie...
sau dacă ţi-am fost vreodată.
Ştiu decât că-i sunt amantă
celui mai nebun bărbat din această galaxie.
Şi mai ştiu că m-a iubit,
cum n-am fost nicicând iubită,
m-a atins fără să-atingă,
trupul meu firav de zână,
şi m-a dus în lumea lui,
unde totu-i terminat, dar nimic nu se termină.

Am privirea de felină
şi iubirea ascunsă-n pleoape.
Sunt străină de lumină
dar aduc lumină-n tine.
Sunt mister nepământean, şi-s atrasă de păcat, sunt un vis de mult uitat,
iar sub piele îmi curg rime,
amare şi otrăvite,
şi se face lanţ din ele.
Sunt legată la picioare
şi stăpână pe cuvinte,
dar sunt sclavă între ele.
Eu sunt moartea din femeie
şi sunt viaţă-nfloritoare.

Insetată de amor m-am născut şi am să mor, Străina străinelor,
fără casă,
fără lume,
fără loc în viitor!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă simt veşnic, singurul cu adevărat existent. Şi tot eu, când mă gândesc la mine, mă văd ca pe un nimic, părticică infinit mică din ceva infinit mare. Care e adevărată, prima sau a doua afirmaţie? Dacă e a doua, atunci conştiinţa primului, veşnicului "eu" e înşelătoare. Dar asta nu-i cu putinţă, fiindcă fără această amăgire ( primul "eu") nu există viaţă, nu există nimic, şi mai ales nu există al doilea "eu". Dacă însă prima afirmaţie e adevărată, atunci înseamnă că toată viaţa trupească e amăgire. Dar nici asta nu se poate, fiindcă fără viaţa trupească n-aş fi putut face aceste raţionamente. Şi de aceea există şi una şi alta: Eu sunt fiinţă spirituală, nonspaţială, atemporală, în condiţii corporale, spaţiale şi temporale.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbre

La umbra nucului bătrân
Stă întins un tânăr
E umbră şi în gândul lui,
În sufletul băiatului

Nu-i mai vine-n gând nimic
Stă întins, plăcându-i cum
Răcoarea îl alintă-un pic
Şi trăieşte aici şi-acum

Umbra falnicului nuc
Parcă se tot măreşte
Se aude un guguştiuc
Cum în zbor porneşte

E lumină-n umbra lui
Căci sclipeşte soarele
Printre ramurile-i multe
Gândurile-s sute

Sentimentele-s puţine
Progresiv profunde
Umbrele dansează
Privirile-s mute

Nu mai este-o simplă umbră
Nu mai este o sclipire
Nu mai e nimic pe lume
Decât o lipsă sumbră

Tânărul nu mai gândeşte
Nu mai crede că există
Căci încet se contopeşte
În inexistenţă tristă

Tristeţea e metafizică
Totuşi nu-i filosofie
Fericirea e mirifică
Ce bine ar fi să fie

Ori că se trezeşte
Ori că doarme nesfârşit
Omul e veşnic nemulţumit
De ceea ce trăieşte

Ce rost mai are să trăieşti
Fără ca să iubeşti
Ce rost mai e să te sfârşeşti
Fără să te-mplineşti

Întrebări fără răspuns
Asta e viaţa lui
E mai mereu pe nicăieri
Şi-al nimănui

Din lumină se nasc umbre
Ele-s totuşi dinainte
Umbrele parcă-s mai sumbre
Şi mai grele ca-nainte

Umbra e lumina rea
Lumina e umbra bună
Fără umbră prea se pare
Că lumina-i o minciună

O minciună e şi viaţa
Se gândeşte tânărul
Viaţa fiind lumina
Şi în umbră fiind amorul

Şi încă stă la umbra nucului
Într-o lumină întunecată
Trupul aproape neîntors
De sufletul băiatului

Aşa mai stau şi eu
În umbră şi-n lumină
Aşa oriunde şi nicicând
Şi nicăieri mereu

Aşa mai stau şi alţii
Fără să stea ca mine
Aşa e viaţa, aşa-s eu
Cu răul în bine

poezie de Radu Andrei Capşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străjerul vieţii... luna

De ce să pleci când n-ai habar
Că viaţa e prea dură?
De ce să pleci când e-n zadar
Pe drumul fără lună?
Căci viaţa e un sentiment
Nu e o faptă-n sine,
Iar gândurile toate reci
Le uiţi când vin la tine.

Chiar dacă sari peste greşeli
Sau treci direct prin ele
Din viaţa asta făr' de legi
Tu chiar acuma poţi să pleci,
Iar luna va rămâne.

Şi tot aşa, privind în jos
Să mergi în alte locuri
Crezi oare că e mai frumos?
Că alţi-ţi vor norocul?

Priveşte-n sus şi stai mai drept
Căci luna e deasupra
Şi lupt-acum,
Şi stai pe veci
În viaţa asta fără legi
Şi fără de nimic.

poezie de Anabella Eliza Cotovanu din Complotul simţurilor (iunie 2010)
Adăugat de Anabella Eliza Cotovanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sârma ghimpată din mine

Tu... cel care te ştiu şi tu... cel care nu mă ştii
de ce ai făcut asta?
Multe sunt cele care pot fi zise, dar...
să mă opresc aici? Există un sens?
Şi totuşi te întreb!
Ai văzut moartea cum vine cu încetinitorul?
Eii... tuu! Ascultă-mă, nu sta acolo sus...
fără să priveşti, în jos, căci prăbuşirea-ţi va-fi
tare cruntă!
Eu am vazut-o! Şi alţii poate mult mai rău!
Nu suntem puţini iar cei care ştiu, sunt mulţi!
Două zile să mergi târâş prin ţărână...
ahh... Libertate care este preţul tău?
Soarele sus, zi toridă de august
şi eu
cu faţa-n sus fără putinţă de mişcare
din răsărit pânâ-n apus...
Doamne, ai prăbuşit soarele în mine, în ziua aceea lungă
şi buzele-mi..., îţi cereau iertare în sete năucitoare
Ştii ce însemnă asta, tu, cel căţărat pe spinarea noastră
acolo sus?
Ajungi în viaţa asta să nu-ţi mai doreşti să vezi
niciun răsărit şi niciun apus
Tu ştii ce înseamnă să ai senzaţia
ani de zile, de metal rece, de pistol în tâmplă pus...
şi să auzi chiar dacă sunet nu era
cum trăgaciul încet scârţâia omorându-te lent
iar că de clipa morţii te desparte numai un micron
de întindere de arc, care putea declanşa percutorul?
Ahh... Libertate, oare coşti aşa de scump?
Ştii Tu ce înseamnă să fii bătut o noapte întreagă
cu sălbăticie, iar cablu de oţel să-ţi taie carnea
de un subordonat ca tine...
şi-apoi,
udat cu jet rece şi tăios cu furtunul de pompieri?
Ştii tu cum priveam eu în acea noapte
scândura aceea udă cu un sac de nisip înfăşurată
pe care unul ca tine abia aştepta spinare omorâtă
cu parul să-mi bată...
ca să rupă în mine ce ţinea viaţa mea?
Ştii... dar nu eşti Om...
Şi Eii, ceilalţi, ştiu, pentru că le spun eu...
şi mulţi nu mai sunt, ca mine, datorită ţie!
Dumnezeu să le dea odihnă, iar voi...
blestemaţi să fiţi, până neamul vi-se-va stinge!

poezie de Viorel Muha (iulie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Am murit demult, ceva m-a omorât!
Am rătăcit doar printre clipe, rece şi pustie!
Nu mai credeam în viaţă, nu mai credeam că mai sunt vie, nu mai ştiam ce-i zâmbetul, eram o dimineaţa stearpă fără Soare, uram chiar timpul, nu-l puteam opri, uram lumea în care Eu nu mai eram!
Jucam un rol tot mai gol, mai dăruiam un zâmbet fără noimă, îmi mai doream ceva, dar şansa era prea firavă, calea tot mai strâmtă, viaţa tot mai goală în faţa mea!
Să mor sau să trăiesc, să iubesc sau să urăsc,
nici una nici alta nu mai pot, nici nu ştiu cât aş putea să te iubesc, sau să te omor de prea mult dor, să te omor, doar atât mai pot şi să fug, să tac, în urmă să nu mai privesc!
Şi-n nopţile negre, pustii, să mă jelesc că nu te-am putut iubi, că nu te-am lăsat să-mi fii ce aş fi vrut în acea zi!
Acum mă zbat în golul dintre Noi, mă plouă lacrimi reci, te aud când tot mă chemi, dar Eu mă pierd, mă pierd!
Şi mă dori, o durere atât de surdă, aş ţipa dar nu mai am glas, sunt mută, lipsită de putere!
Urăsc ziua de mâine, te urăsc chiar şi pe tine, nimic nu pot schimba, nimic nu-mi şterge lacrima!
Sunt tot mai absentă, o umbră fără de lumină, o aripă frântă fără zbor, un muritor mort prea devreme!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Social Media Poem

Trebuie să ştii şi tu odată, cum e
Să fii în trend ca toată lumea bună
Şi să locuieşti deja în Paradis
Home- Garden Residence
unde poţi să - ţi achizitionezi
gadget-uri de fericire cu garanţie
de cel putin doi ani, cu condiţia să zâmbeşti
mereu ca în reclamele la pasta de dinţi.

Trebuie să ştii şi tu odată, cum e
să iubeşti atât cât este recomandat
de influenceri spirituali, fără să suferi,
ca să nu te încarci de energia negativă
a celor ce stau prea aproape de spaţiul
tău personal şi să îţi fie suficient că eşti
înconjurat de peste o mie şi una
de prieteni virtuali, care like you
aşa cum te postezi şi cu care să tweetezi
uneori, emoticonând împreună!

Trebuie să ştii şi tu odată, cum e
să faci exerciţii de respiraţie în loc să răsufli
obosit, agitat, îngândurat sau binedispus şi
să faci jogging în fiecare seară sau dimineaţă
prin parcuri, prin iubiri şi prin viaţă
şi viaţa să treacă pe lângă tine fără să-ţi pară rău!

poezie de David Daniel Adam (23 septembrie 2020)
Adăugat de David Daniel Adam
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintre realităţi, unele se spun despre un subiect oarecare, dar nu sunt în niciun subiect, aşa cum "om" se spune despre un subiect om oarecare, dar nu este în niciun subiect; altele sunt în subiect, dar nu se spun despre niciun subiect (iar a fi în subiect numesc ceea ce, subzistând în ceva, dar nu ca parte, nu poate totuşi să fie în afara celui în care este), aşa cum o anumită cunoaştere gramaticală este în subiectul suflet, însă nu se poate spune despre niciun subiect, iar un alb anumit este în subiectul corp (căci orice culoare este într-un corp), însă nu se spune despre niciun subiect; altele, deopotrivă se spun despre un subiect şi sunt în subiect, aşa cum ştiinţa este în subiectul suflet, dar se şi spune despre un subiect, despre gramatică; altele, în schimb, nu sunt nici în subiect şi nici nu se spun despre un subiect, ca de pildă un om anumit sau un cal anumit, căci nici unul dintre aceştia, nici nu este într-un subiect, nici nu se spune despre un subiect. Iar în general cele individuale şi una la număr nu se spun despre niciun subiect, însă nimic nu se opune ca unele să fie în subiect, căci o cunoaştere gramaticală anumită face parte dintre cele ce sunt într-un subiect.

Aristotel în Categorii, 1a-1b (1994)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am să tac

Tu spui că sunt o enigmă vie...
Că pot cu gândul mereu scrie.
Că sufletul îl am prea apăsat,
Că nu prea cred să fiu salvat.

E drept ai uneori dreptate,
Nu pot să tac, vorbesc de moarte.
Dar oare tot ce ne înconjoară...
E adevăr... sau apă chioară?

Cum pot să tac... când tot e strâmb?
Când n-avem loc pe acest pământ.
Că fără milă îl călcăm,
Nimic nu vrem ca să salvăm.

Noi suntem nişte trădători.
Pământul ne-a primit cu flori
Cei care mâine vor veni
Pe ce pământ vor mai trăi?

Ei unde oare vor pleca
Dacă pămînt n-o exista?
Gândiţi şi daţi-mi un răspuns
O viaţă aveţi... şi nu-i deajuns.

Sunt cred... cel mai înverşunat,
Dau foc la tot ce e stricat.
Sunt chiar furtună în deşert,
Şi vreau pământ fertil nu sterp.

Îmi spui să cred că voi răzbi...
Şi dragoste voi întâlni...
Speranţa mea... un vis pierdut
Cum să o iau dela'nceput?

Probabil s-o schimba ceva...
Când eu... nu voi mai exista.
Nu pot să tac e prea târziu,
Mi-e teamă de ce pot să scriu.

Mi-e teamă... chiar şi să vorbesc
Pot multe inimi să rănesc.
Aşa că tac şi mă ascund
În jur e Răul până-n fund.

E seară... v-am cam pluctisit,
Am spus doar ce eu am gândit.
Vă mulţumesc anticipat
Nu tac... dar totuşi am plecat!

poezie de Ioan Cojocariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!