Înainte de furtună

Deasupra portului – cerul vânăt ca faţa unei femei înfricoşate;
Suspinele valurilor – femei oftând în ore de neagră încercare;
Adâncul mării geme dincolo de dig prevestind furtuna care
Va sări din bârlogul ei pe cerul de nord-est, înspăimântătoare.

Încetişor, ceţurile se ridică – fantome pale-n largul mării sau
Gri şi reci, se târăsc, pe lângă promontorii, pe lângă reciful submarin,
Vântul se zbuciumă, se vaită ca un om pierdut printre mii de insuliţe,
Prevestind naufragii şi vijelii, un răstimp de durere şi de chin.

Grăbind spre bara posomorâtă, navele se întorc acasă
Asemeni unor păsări înspăimântate în căutare de-adăpost;
Doar păsările furtunii,* cărora le plac norii şi tunetele mari,
Vor îndrăzni la noapte să-nfrunte mânia mării, dincolo de port.

De nava plecată-n zori, de marinarii ei care ne iubesc nespus,
Domnul s-aibă grijă şi s-o ajute când uraganu-i va aţine calea!
Femei, vegheaţi în noaptea asta tristă rugându-vă lângă icoane
Pentru cei plecaţi în zori să înfrunte destinul şi, feroce, marea!

* Păsările furtunii (puffinus puffinus), numiţi şi petreli, furtunari sau rândunici
de mare; marinarii cred că zboară în întâmpinarea furtunii, fiind, de fapt, sufletele
navigatorilor morţi.

poezie de Lucy Maud Montgomery, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea furtunii

Suntem la o MIE de mile de ţărm, aşa socot,
Bălăngănindu-ne pe marea-înfuriată,-n clocot;
Ne-aruncă, fulgi de zăpadă, viforul zălud
De pe-un talaz pe altul, spre nord, spre sud:

Catargele se-ndoaie, trestii firave-n vânt,
Velele par bălării culcate la pământ,
Odgoanele trainice şi lanţurile de-oţel,
Carena, care râdea de ţărână-n chip şi fel,
Se-opintesc trosnind, iar inimile de piatră-încetişor
Se leapădă de toată tăria şi mândria lor.

Jos, sus pe culme! Jos, sus pe culme!
Din golul valurilor, pe coamele în spume,
În mijloc vânăt de tempestă furioasă,
Furtunarul îşi află pacea şi îşi face casă –

O casă-n caruselul şi-n vortexul mişcării
Pentru cel care departe-n largul mării,
Sfidând viforniţa, printre gheţari viaţa-şi petrece
Adăstând în câte o gaură de stâncă rece
Doar pentru a-şi încălzi puii şi-ai învăţa să zboare
Deasupra valurilor enorme,-n uragane.

Peste-al mărilor abis! Peste-al mărilor abis!
Unde rechinul, balena şi peştele spadă se simt în paradis,
Dar furtunarul îşi spune-n van povestea înfruntând strigoii
Vijeliei, zburând în faţa rafalelor cumplite ale ploii;

Pentru că marinarul blestemă binevoitorul mesager,
Vestitorul furtunii care, neauzită, se apropie de el!
La fel, profetul răsfoieşte cartea vremii încă netrecută
Şi prevesteşte viitorul – bun sau rău – urât de cei pe care îi ajută:
Dar el nu şovăie. Aşa că, pasăre-a prezicerii şi-a clarviziunii,
Avântă-te iar şi iar deasupra talazurilor, pe aripa furtunii!

* Marinarii au credinţa că păsările furtunii – puffinus puffinus – numite şi petreli, furtunari sau rândunici de mare, păsări care zboară înaintea furtunii sau caută adăpost în bordul navelor de sub vânt, sunt de fapt sufletele navigatorilor morţi.

poezie de Bryan Waller Procter,1787-1874, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea asta pescăruşii dorm

I

În ceaţa estului cerul parcă-i de mătase;
Sfioasă, lumina se iveşte de dincolo de mare;
Bolta-nmănunchează fire de argint lucioase,
Tribut plătit de soarele care răsare.

Iată! Stolul, un fulger pe cer cu aripi uşoare,
Se înalţă din locul unde valurile lungi se sparg
În dimineaţa asta, proaspătă ca o mirare –
Pentru că pescăruşii s-au trezit şi ies în larg.

II

E-o pace somnoroasă pe maluri şi pe unde-acum
Când mareea-şi schimbă cursul pe tăcute;
Nu se aude zgomot de pistoane şi nu se vede fum,
Barca se leagănă domesticită, valurile-s mute!

Dincolo de deşertul turcoaz al mării, undeva departe,
Acolo unde vânturile mari îşi au spaţiul lor de joacă,
În miezul zilei păsările se bucură de libertate –
Pentru că pescăruşii-s prinţi pe-a oceanului toloacă.

III

La asfinţit, deasupra orizontului se lasă
Amurgul peste ape-n pulberi aurii şi violete.
Hoinarii mării se întorc, stol după stol, acasă
Dosind în aripile neobosite nişte regrete.

Se-ntorc în zbor planat unul după altul
Sufletele desfătate pe-ntinsul oceanului enorm,
Aterizând pe stâncile care mărginesc uscatul –
Pentru că în noaptea asta pescăruşii dorm.

poezie de Lucy Maud Montgomery, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava?

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

În amiezile-însorite, umăr lângă umăr, este plăcut foarte
Să păşeşti pe puntea unde cerul de mare se desparte;
Sau, pierdut în gânduri, să priveşti cum în urmă
Siajul se lăţeşte-n depărtare-albit de spumă.

În nopţi grozave, când oceanul îşi sfâşie mânios veşmântul,
Ce lucru mândru e să lupţi cu valurile şi cu vântul!
Sus, la gabie, pe catargul care se-încovoaie sub sălbatice rafale
Marinarul trăieşte-o altă viaţă, înfruntând zeci de furtuni în cale.

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

NB. Primul vers a fost, probabil, inspirat de sonetul lui William Wordsworth, " Unde-i ţinutul spre care trebuie
să se-îndrepte-acea navă?''

poezie de Arthur Hugh Clough,1819-1861, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de ancoră

Hei, vira ancora! Vira, of, vira până-ntinde lanţu-n prova!
Încă o-ncercare! Stop. Ţineţi-o-n barbotin un pic.
Lasca* manevrele velelor, întoarceţi vergile –
Vela foc gata de plecare! Vira până când lanţul e la pic! *

La drum! Iubire, nu mai putem rămâne lângă tine –
Lăsaţi paharele, spuneţi-i fetei adio şi sărutaţi-i obrăjorii;
Pentru că vântul, iată, strigă, "Nu când vrei tu şi îţi convine
Te-ajut, ci atunci când am eu chef să vin la tine,
Sus ancora, dacă vă e dor de Mama Carey*
(Dacă vreţi să navigaţi spre Mama Carey!);
Oh, drum bun spre locul unde-şi hrăneşte Mama Carey puişorii!"*

A mai rămas o cheie!* Gata, s-a smuls de pe fundul mării!
Ancora tribord la suprafaţă! Spălaţi-o şi la post cu ea!
Nava girează spre babord, iar ancora-i încă plină de noroi,
Anul ăsta n-o vom mai fundarisi vreodată. Valea!

Drum bun şi vânt din pupa spre marea cea albastră,
Cu nava-n balast*, uşoară, fără marfă-n cale,
Plecăm la drum, a venit iar vremea de plecare,
Parâmele-s molate de pe babale;
Datoriile ni le va plăti briza care bate-n urma noastră!*

Hei, volta! Iar voi, acolo, recuperaţi parâma pupa!
Acum, atenţie la palanc; prindeţi curentul trăgător!
Asiguraţi ancora şi legaţi-i braţele, slăbiţi gaiul* bigii.
Sus braţele, hai trageţi-le sus şi strângeţi-le uşor!

Ei, bine, acum la drum! Vom avea-n Canal* vântul din pupa;
Vorbim şoptit în vreme ce dezlegăm velele; în ceasul plecării
Vântul îşi încordează tot mai tare struna,
Luminile geamandurilor rămân în urmă, una câte una,
Iar nava sforăie sub vela trincă inspirând parfumul mării,

Cârma şi velele-s în deplin acord, în noapte nava-şi ştie drumul.
E bolnavă-n port, iar leac e numai sărutul talazului nebun!
Cu prova spre Brest* şi-nsemnele englezeşti sus pe catarg,
Ridicăm toate pânzele pe care ni le permite un vânt bun!

Ei bine, acum la drum! Ushant* ne va-nchide uşa-n spate
Răsucindu-se-n vârtejurile mării ca roata morilor de vânt,
Curând ultimul far va rămâne-n urma
Brazdelor de apă care se rostogolesc în pupa –
Căci noi mergem la Mama Carey
(Navigăm spre Mama Carey!);
Oh, plecăm spre locul unde-şi hrăneşte Mama Carey puişorii!"

* Lasca – a slăbi o parâmă (expresie din jargonul marinăresc ).

* Pic – poziţie a navei faţă de ancoră, când lanţul acesteia este întins vertical pe axa longitudinală a navei, iar ancora e gata să se desprindă de pe fundul mării.

* Mama Carey (Mother Carey) – un personaj supranatural personificând în imaginaţia marinarilor marea sălbatică şi necruţătoare, prevestitor al furtunilor şi-al naufragiilor.

* Puişorii Mamei Carey – sunt păsările furtunii (furtunarii), numiţi şi petreli sau rândunici de mare – se crede că zboară în întâmpinarea furtunii, ele fiind, de fapt, sufletele navigatorilor morţi.

* Cheie – o lungime de 25 de metri a lanţului de ancoră ( în marina română, în cea britanică o cheie de lanţ are 27.30 metri). Cheile de lanţ se leagă între ele cu aşa numitele chei de împreunare, în forma de "U" sau de za ( cheia kenter)

* Navă în balast – nava fără marfă la bord, care pentru a respecta anumite criterii de asietă şi de stabilitate îmbarcă în timpul "voiajului în balast" o anumită cantitate de apă de mare în diferite tancuri special amenajate.
* Cu alte cuvinte, datoriile făcute de marinari prin crâşmele portului nu vor mai fi plătite niciodată!

* Gai – parâmă pentru manevrarea bigii în plan orizontal.

* Canal – este vorba despre Canalul Mânecii, strâmtoarea dintre Anglia şi Franţa.

* Brest – oraş port în nord vestul Franţei.

* Ushant (în lb. franceză Quessant) – insulă din apropierea coastei vest a Franţei, marcând
extremitatea sud-vestică a Canalului Mânecii.

poezie de Rudyard Kipling, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă pe ocean, pe val

O viaţă pe ocean, pe val,
O casă legănată pe-abisul de sidef,
Unde apa se-înalţă şi recade muzical,
Iar vânturile o ţin tot într-un chef!

Şoim în colivie, mai am doar un dor mare
Pe acest ţărm gri, acelaşi mereu, mereu:
Redaţi-mi gustul şi sarea mării sclipind în soare,
Pulberea stropilor, pasărea furtunii în plonjeu!

Pe punte iarăşi, stăpân pe mare şi pe vânt,
Pe velierul meu mai iute decât toate:
Sus pânzele! Adio, adio, tu, pământ!
Negurile rămân în pupa, undeva departe.

În spuma albă ne-înfigem cu-întreg curajul,
Albatroşi eliberaţi, spre geana zării –
Asemeni lor, ne vom găsi sălaşul
În singurătăţile din largul mării.

Pământul este demult pierdut vederii,
Norii au început deja să se încrunte;
Dar, cu nava zdravănă şi bravi coechipierii,
Noi spunem, să vină furtuna să ne-înfrunte!

Cântecul din inima noastră trebuie să fie,
Când vântul şi-apele aiurează sub cerul de cleştar,
O casă pe mare, unde imense talazuri bântuie!
O viaţă pe ocean, pe val!

poezie de Epes Sargent, 1813–1880, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iată, trece THERMOPYLAE !

Era o zi ceţoasă; am văzut o clipă nava cum trecea, vioaie;
Se zbenguiau delfinii şi piruiau păsările mării-n ploaie;
Matisam parâme sub cerul gri, mânuind şuviţe şi cavile,
Când am auzit nostromul, "Iată, trece THERMOPYLAE!"

Secundul s-a-ntors, căpitanul s-a răsucit şi el încetişor,
Urmărind umbra-aceea care traversa Biscaya-n zbor;
Carena verde, catargele zvelte-n vânt, velele – nori de zăpadă,
Asta am văzut deasupra mării, stând acolo lângă balustradă.

Un cliper chipeş în drum spre China, o adiere părând, minune
Zburdând pe valurile mării cum zburdă mânjii pe păşune!
Ai fi putut crede, privindu-i trecerea, că ştie de inimă şi suflet,
Nerăbdător cum se strecura printr-al zdrenţelor de negură balet.

Erai convins, petrecându-l cu privirea, c-are inimă şi suflet,
Atât de iute, de mândru, maiestuos de alb, despica talazul violet!
Mă gândeam, în vreme ce dispărea, la lucrurile scrise de poeţi,
Că frumuseţea va trăi veşnic, trezind admiraţie-n alte şi-alte vieţi.

N-am fi crezut vreodată noi, marinarii, privindu-l îndeaproape
Că navele frumoase vor dispărea curând de pe-aceste ape;
Că nişte cazane urâte, umplând cu fum cerul din zare-n zare,
Le vor înlocui de pe faţa-acestei lumi, sluţind întreaga mare

Cu pistoane bubuind şi burţi imense. O, noaptea vin spre mine
Imaginile cliperelor alunecând pe Biscaya-n lumina altor zile;
Şi-aud din nou nostromul strigând, "Iată, trece THERMOPYLAE!"

* Thermopylae a fost un clipper renumit pentru silueta lui fină – coeficient prismatic 0.58, câştigătorul multor recorduri de viteză, construit în anul 1868, la Aberdeen, din lemn de ulm american de stâncă şi lemn de tec, destinat comerţului cu ceai din China. În anul 1872, Thermopylae a învins într-o mult celebrată cursă-concurs pe ruta Shanghai-Londra faimosul clipper Cutty Sark.

poezie de Bill Adams din VÂNTUL ÎN VELELE GABIER, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimbare totală

"Albatroşii şi pescaruşii nu-s, aşa cum cred unii,
Păsări, da' deloc, deloc'', a zis Billy danezul.
"Cum nici alte păsări ale mării nu-s, nici pasărea furtunii,
Ele-s doar duhuri ale marinarilor morţi – ăsta mi-i crezul.

Păsările, pescarii de coloşa, nu-s decât sufleţelele pierdute
Ale ălor înecaţi – dajdie plătită de marinari fiecărui ghinion –
Iar bătrânul, semeţul albatros cu-aripile larg desfăcute
Ar putea fi marele-amiral Noe sau amiralul Nelson.

Fericită viaţă duc. Plutesc şi se scufundă, pescuiesc,
N-au carturi de făcut, valsează, bat din aripi doar.
Când trece-o navă, zboară deasupra ei şi se zgâiesc,
Curioase să vadă cum se mai descurcă astăzi bietul marinar.

Când vântul îmi face oasele de sticlă pe teugă, jur, frăţioare,
(Deşi poate nu-i deloc creştineşte) că-mi doresc cu-ardoare
Să fiu eu acel măreţ albatros care plonjează-n mare,
Dominând din slavă păsăretul marin cu-aripile-i largi, uşoare."

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albatros în zbor

În zborul tău spre orizonturi neştiute,
Tu te înalţi suprem peste oceanul planetar,
Peste furtuni şi naufragii absolute,
Stăpânitor peste comori ascunse de corsari.

Ca şi un zeu veghezi corăbierii lumii,
Precum Poseidon din templul de pe Olymp,
Sfidezi abisul negru-al mării şi-al furtunii,
Taifun apocaliptic, venit de peste timp...

Ca visele omenirii, tu poţi să zbori oriunde.
Tu poţi să faci ca ziua de azi să pară ieri,
Doar zborul omenirii porneşte spre niciunde
Şi-ajunge-n orizonturi ce duc spre nicăieri.

De la un pol la altul aprinzi lumina lumii,
Al mării nesfârşite, semeţ cuceritor,
O cruce se înalţă din mijlocul furtunii,
Un înger al speranţei, un albatros în zbor...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albatros în zbor

În zborul tău spre orizonturi neştiute,
Tu te înalţi suprem peste oceanul planetar,
Stăpân peste furtuni şi naufragii absolute,
Peste comori nemaivăzute, ascunse de corsari.

Ca şi un zeu veghezi corăbierii lumii,
Precum Poseidon din templul de pe Olymp,
Sfidezi abisul negru al mării şi-al furtunii,
Taifun apocaliptic, venit de peste timp...

Ca visele omenirii, tu poţi să zbori oriunde,
Tu poţi să faci ca ziua de azi să pară ieri,
Doar zborul omenirii porneşte spre niciunde,
Şi ajunge-n orizonturi, ce duc spre nicăieri.

De la un pol la altul aprinzi lumina lumii,
Al mării nesfârşite, semeţ cuceritor,
O cruce se înalţă din mijlocul furtunii,
Un înger al speranţei, un albatros în zbor...

poezie de Marian Florentin Ursu (8 iulie 2018)
Adăugat de Marian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te caut

Am coborât în întuneric, gândind că te găsesc.
Cu gândul îndoielnic, spre lumină mă grăbesc.
Te caut în raza de soare, o zi întreagă, pe lumină.
Dar şi-aici, speranţa moare, viaţa îmi este haină.
Întreb vântul, poate-mi spune că te-a văzut alergând,
Răspunsul lui mă răpune şi mă lasă tot oftând.
Ma opresc pe malul mării, poate marea te ascunde,
Dau strigăt în largul zării, însă marea nu-mi răspunde.
Obosit de căutare închid ochii şi visez
că-n adâncurile mării, lângă tine mă aşez.
Spre nefericirea noastră, visul meu s-a împlinit,
În imensa mare-albastră, amândoi ne-am întâlnit.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

În regatul nepăsării nu ciripesc păsările fericirii şi nici pescăruşii speranţei nu zboară deasupra valurilor mării.

aforism de Michelle Rosenberg
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi sufletul

Şi sufletul
când vrei să-l cunoşti
trebuie să priveşti
în alt suflet.
Străinul şi duşmanul l-am văzut în oglindă.

Erau buni băieţi, tovarăşii; nu strigau
nici de oboseală, nici de sete, nici de îngheţ,
aveau comportarea copacilor şi a valurilor
care acceptă vântul şi ploaia
acceptă noaptea şi soarele
fără să se preschimbe în schimbare.

Erau băieţi buni; zile întregi
asudau peste vâsle, cu ochii plecaţi,
respirând ritmic
şi sângele lor colora o piele supusă.
Cândva au cântat, aveau ochii plecaţi
trecând pe lângă insula de cactuşi, pustie,
în amurg, pe dincolo de Capul Câinilor
care latră.

Când vrei să-l cunoşti, spuneau,
trebuie să priveşti în alt suflet, spuneau
şi vâslele loveau bronzul mării
în apus.
Am lăsat multe capuri, multe insule, marea
care dă-n altă mare, pescăruşi şi foci.
Dezolate femei, cu suspine, cândva,
plângeau după fiii lor pierduţi
şi altele blestemând îl căutau pe marele Alexandru
şi glorii îngropate în adâncurile Asiei.
Am tras la ţărmuri pline de arome nocturne,
de ciripit de păsări, de izvoare ce-ţi lasă-n palme
amintirea unei mari fericiri.
Dar nu se terminau călătoriile.
Sufletele lor s-au făcut una cu vâslele
cu austera faţă a provei,
cu dâra timonei,
cu apa dispersându-le chipul.
Tovarăşii au sfârşit rând pe rând
cu ochii plecaţi. Iarăşi vâslele lor
spun locul unde dorm în nisipuri.

Nimeni nu-i mai ştie. Dreptate.

poezie celebră de Giorgos Seferis din Argonauţi (1965)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din mare

Stăteam lângă gura sobei singură,-ntr-o sură-negurare:
Auzeam cum ţârâie ploaia şi furtuna vântură suspine,
Cineva a deschis uşa şi s-a apropiat de mine –
Băiatul meu, băiatul meu demult dispărut pe mare.

A tras zăvorul, n-a scos nicio vorbă şi nici n-a oftat:
A apăsat clanţa, a intrat şi lângă căminul cald s-a aciuat.
Bălării ude i-atârnau din călcâie până pe fruntea-naltă,
Iar pe duşumea picurau stropi de apă sărată.

A spus: "Deşi nu-i voi mai revedea niciodată acestui foc vâlvătaia,
Nu plânge mamă, mă dor lacrimile tale curgând ca toamna ploaia.
Undeva deasupra oaselor mele vârtejul valurilor e înalt nespus,
Pentru că trupul meu îi aparţine mării, iar sufletul lui Isus.

Isus care le-a cerut celor din breasla pescărească să-L urmeze,
Care-a ogoit furtuna când luna şi stelele-ncetaseră să lumineze,
Isus care-a mers pe valurile-nalte ale Galileii senin şi liniştit
Mi-a salvat sufletul pierdut din abisul mării îngheţat cumplit.

O, la mii de metri jos sub ape oasele mele-s albe ca zăpada:
Dar sufletul meu, de El salvat, e tânăr şi verde cum e zada:
Nu plânge că valurile şi vânturile bat deasupra mea, acolo sus,
Pentru că trupul meu îi aparţine mării, iar sufletul lui Isus".

poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

MAREA! Marea! Largul apelor sărate!
Albastru peste albastru, tinereţe, libertate!
Fără-nsemne, fără hotare; ea, contur cu contur,
Îmbrăţişează pământul de jur împrejur;
Alintă norii şi tachinează cerul, fratele ei geamăn;
Sau doarme ca un copilaş în leagăn.

Pe mare! Pe mare! Marea e regatul meu!
Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu mereu;
Albastru jos şi-albastru sus,
Şi tăcerea, de toate mai presus;
Vine furtuna şi trezeşte-adâncurile mării?
Nu-i nimic, eu voi dormi sub sprânceana zării.

Îmi place, o, cât de mult îmi place să călăresc
Valurile mareei nărăvaşe când se răzvrătesc
Înălţându-se spre cer, sperând s-atingă luna –
Sau fluieră de nebune, acompaniind furtuna,
Făcând ceea ce se întâmplă sub ape manifest –
Împinse de bidivii vânturilor de sud-vest.

Nu mi-a plăcut niciodată ţărmul tern şi mut;
În schimb, marea am iubit-o foarte mult
M-am întors la ea întotdeauna, în bătaia velelor,
Ca păsărelele care se întorc la cuibul lor;
A fost şi este mama mea –
Căci m-am născut pe mare, sub o norocoasă stea!

Zorii erau roşii şi albe valurile,-n spume,
În zarva orei care m-a adus pe lume;
Balena şuiera, pescăruşii se roteau în zbor,
Delfinii-şi dezveleau aurul dorsalelor;
Şi toţi martorii marini de la locul întâmplării
Au înălţat urări de bun venit pentru copilul mării!

Şi-am trăit apoi liniştit sau lovit de biciuştile sării
Cincizeci de ani, o viaţă de om al mării,
Cu chef de hârjoană şi cu bani de cheltuit în buzunare,
Şi niciodată n-am tânjit, nici suspinat după o schimbare;
Iar când va veni moartea să-mi ureze noapte bună,
Să poftească-n largul mării, pe vreme de furtună!

poezie de Bryan Waller Procter, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Treceri albe

(ne)generaţia rostului
umbra albă
suspinele regilor
suspinele împăraţilor
o minune gri între felinare
acest el care ne doare
ca piatra stropită din piaţă
cu paşi de lacrimi
şuvoaie de sfinţi
trecând strada
trecând eternitatea în mintea noastră
acest eu care nu ajunge
perna unei păsări nehotărâte
suspinele regilor
suspinele împăraţilor
pe jilţ admirând
spaimele valurilor mării

poezie de Sorin Oancea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nava de linie e-o doamnă

Nava de linie* e-o doamnă,-ntotdeauna mândră şi semeaţă,
Crucişătorul, soţul ei, îi oferă protecţie şi o răsfaţă;
Dar vai de navele comerciale, pistrui pe apele marine,
Umblând de colo până colo, ca tine şi ca mine!

Umblând, Jenny, din port în port, de la ponton la ponton,
De la docurile din Portsmouth la tramvaiele din Fratton;**
Tot aşteptând, Jenny, îmbătrânim între-un dig şi-alt dig,
Rătăcind de colo colo, Jenny, aşteptând în frig!

Nava de linie e-o doamnă sulemenită şi plină de strălucire,
Când dă peste-un necaz, pentru toată lumea e-o nenorocire.
Crucişătorul, soţul ei, stă mereu lângă ea, gata-n ajutor să-i sară,
Dar vai de navele comerciale, care trebuie să-ncarce sau să moară!***

Nava de linie e-o doamnă, iar rutele ei sunt sigure pe orice ape;
Crucişătorul, soţul ei, întodeauna-i este-aproape;
Dar vai de navele comerciale pe care nimeni nu le protejează,
Trebuie să-şi facă treaba cum pot, fără niciun fel de pază!

Nava de linie e-o doamnă, dacă izbucneşte un război,
Crucişătorul, soţul ei, o ţine-acasă, departe de lupte şi de tărăboi,
Dar vai de navele comerciale care-nsoţesc apele mareei!
Ele trebuie să lupte pentru nişte doamne care-s mândria Angliei.

Nava de linie e-o doamnă, dar dacă n-ar exista acest obiect de preţ
Micuţele nave comerciale ar face oricum pretutindeni comerţ.
Crucişătorul este soţul ei, dar fără noi – aceste umbre vagi –
El n-ar fi putut duce lupta pentru patrie şi pentru toţi cei dragi.

Pentru cei dragi şi pentru patrie, Jenny, de la ponton la ponton,
De la docurile din Portsmouth la tramvaiele din Fratton;
Rătăcind de colo colo, Jenny, îmbătrânim între-un dig şi-alt dig,
Aşteptându-i pe ce dragi, Jenny, afară-n frig!

* Iniţial, nava de line era o navă de pasageri care făcea curse regulate între anumite porturi, urmând un orar fix. În zilele noastre şi alte tipuri de nave, cum ar fi navele port-container sau navele ro-ro, au fost introduse în serviciul de linie.
Navele de linie se deosebesc de navele comerciale obişnuite, în jargonul marinăresc numite nave vagabond (tramp ships), nave ale căror porturi de destinaţie pe termen mediu şi lung nu este dinainte cunoscut, într-un sezon fiind nevoie de ele, spre exemplu, în porturile din Africa sau din America de Sud, iar următorul sezon în Marea Barents sau în Extremul Orient. În poemul de mai sus ele-s comparate de Kipling cu nefericitele femei care, în speranţa sosirii probabile a unei nave, rătăcesc între Portsmouth Hard şi Royal Dockyard în aşteptarea marinarilor care se debarcă pentru concedii sau care au permisiunea de a ieşi câteva ore în oraş – soţi, fii, fraţi sau clienţi.

** Când a fost scris poemul tramvaiele erau încă trase de cai.

*** "Să-ncarce sau să moară" – dacă navele comerciale nu găseau marfă de transportat erau sortite unui destin nefericit – similar cumva cu cel al femeilor singure, în aşteptare lângă gardurile şi porţile porturilor.

poezie celebră de Rudyard Kipling, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uragan

Somn la amiază. Jaluzelele ferestrelor
scârţâie şi zdrăngănesc... Lasă-le în voia lor.
Uşa se izbeşte ca şi cum ar intra cineva:
lasă-l să intre. Pe-acoperiş bate vântul, ta-ta-ta-ta:
lasă-l să bată. A mai făcut-o – tot aşa.
Obloanele ies din balamale: deschide uşa.
Printre coroanele copacilor la cer priveşte-întâi:
ceva întunecat se dezvăluie ca o gaură-n călcâi.
Uită-te-n josul ţărmului la vechea ta barcă:
marea învălurită din albastră devine albă parcă,
se ridică praf în spatele recifului submarin,
răsucindu-se-n snop, asemeni frunzelor de pin.
Lasă-l să se răsucească – cine se teme?
Furtună dinspre nord-est: o ştim, va trece fără probleme...

Şi-asta se-întâmplă atunci când o auzi: sus şi departe –
când cerul de apă nu se mai desparte,
păsările mării strigă, sus şi departe, frunze ţipătoare;
crengile se lovesc de streşini, vrând parcă să zboare;
stropi de ploaie cad pe pământ ca nişte pietre...

şi marea devine albă şi vântul se-învârte ca o roată-într-un scripete.

poezie de Robinson Jeffers, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină deasupra mării

Motto
"Din când în când toţi ne pierdem câte un pic.
Prietenii sunt singurul drum pe care ne întoarcem acasă".

A fost o vreme când, pierdut şi lipsit de apărare,
Viaţa mi se scurgea de-a dreptul la-întâmplare;
Neştiind încotro mă-îndrept în noaptea mare,
Eram cu totul la cheremul sorţii.

De nicăieri, o rază de lumină, -n faţa mea,
A spintecat noaptea fără lună, fără-o stea –
Iar eu am putut, extrem de clar, vedea
Drumul spre liman, spre izbăvire.

Am întors nava cap compas spre coastă
Şi, căutând scăpare de pe marea vastă,
Am urmărit, în clipa din toate cea mai fastă,
Mâna luminoasă care-mi arăta printre valuri calea.

Ajuns la mal, în miezul nopţii de coşmar,
Drept în faţa mea, sus, de pe coama unui deal,
Îmi făcea cu ochiul, zâmbind, lumina unui far...
Apoi, prietenii m-au dus acasă.

poezie de Robert S. Bise, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe mare

Aşa cum un om curajos înfruntă duşmanul,
Singur împotriva a sute, şi vede rânjetul Morţii,
Dar, strângând din dinţi, luptă până la sfârşit
Fără crâcnire, fără speranţă, fără ezitare, -
La fel, în tăcere, vaporul se înfige-n mare,
Tăindu-şi implacabil drum prin noapte.

Lumina unei balize-n depărtare
Sclipeşte printre valuri ca o stea!
Dar nu-i nicio stea-n întunericul de sus!
Plescăitul apei la prova – şi, dedesupt, lumina rea
A unor limbi de foc, asemeni unor scântei ucigătoare. Dincolo
Tăcerea şi noaptea.

Stau lângă copastia de la pupa,
Singur în beznă şi-n spulberarea de ceaţă şi de stropi reci,
Simţindu-mă eliminat cu totul, scufundat în noapte şi-n mare,
Făcut una cu năvala aceea fără sunet de paşi,
Lăsându-mă, ca un catarg în derivă, purtat implacabil
De val în noaptea mare.

Fără teamă, fără dorinţe,
Fără-a simţi ceva – mai puţin poate-o durere surdă undeva-n inimă –
Fără- a mă întreba încotro se-îndreaptă vaporul,
Conştient ca-ntr-un vis de umezeală şi-întuneric,
Cum şi de forma abia conturată care, evazivă, se pierde
Pretutindeni dincolo de frontierele nopţii.

O, iubire, cum am ajuns aici?
Trebuie să mă trezesc lângă tine şi să zâmbesc acestui vis?
Vis care mă strânge-atât de puternic, încât nu mă pot mişca, nici trezi!
O, iubire! O, iubirea vieţii mele, găsită doar pentru a te pierde!
Sufletul meu lansează peste ape-un sălbatic strigăt inarticulat,
Asemeni ţipătului unui pescăruş înghiţit de noapte.

Ceaţa se trage mai aproape. Baliza
Dispare-n urmă. Zgomotele monotone-ale mării
Se sting în burniţa sărată cu o abandonatoare, indiferentă cadenţă.
Iar tu, iubire, şi marea zvâcniţi împreună-n creierul meu,
În vreme ce vaporul plonjează înainte,
Continuându-şi drumul prin noapte.

poezie de Bliss Carman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea înclinată

Deasupra mării înclinate,
Deasupra orizontului,
Trudeşte nava.

Osul nasului ei cenuşiu ca ceaţa,
Inima ei aprigă ca marea,
Ea vine de la drum lung,
Ea pleacă la drum lung.

Deasupra mării înclinate,
Deasupra orizontului,
Ea trudeşte – aprigă ca marea, cenuşie ca ceaţa.

Ea este luminiţa verzuie din noaptea cenuşie.
Ea vine şi se se duce prin ceaţa mării.
Ea trudeşte deasupra orizontului înclinat.

poezie de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!