Ultimul Corsar

Vânturile urlau, valurile se umflau,
Cerul era înnorat, de-un gri murdar,
Când echipajul cu ochii-n flăcări, pe-o navă fără nume,
A tras alături de ultimul corsar.

"De ce-aleargă velierul cu velele întinse-n furtuna hohotitoare,
Când celelalte nave le ţin de vergă strâns înfăşurate?
Spune, veniţi de pe coastele Salvadorului* cel sfânt
Sau din golful Caraibelor îmbelşugate?"*

"Venind de pe-un ţărm necunoscut, dintr-un golf de sondă* neatins,
Navigăm fără compas şi cârmă pe unde lipsite de hotar;
Deasupra, dedesuptul navei noastre mor păsările mării şi rechinii –
Iar ea-i condusă de ultimul Corsar."

"Pe stâncile Capului Verde se vor auzi-n această noapte
O izbitură straşnică şi-un muget infernal;
Iar mâine apele, gemând, vor trage din străfunduri
Epava şi cadavrele la mal."

Maiestuosul velier din Clyde* ne-nlesneşte acum voiajul
În adierea frunzelor de chitru-n floare;
Catargul de pe Severn* se înalţă-n zbor,
Pe marea Alizeelor plăcut mirositoare.

Navigatorii părăsesc St Jago* şi fortul din Havana
Făr-a se mai teme de niciun adversar –
Pentru că din acea noapte furtunoasă nimeni n-a mai zărit
Flamurile ultimului Corsar.

---------------------------------------
* Salvador – nume sau prenume de persoană, de ţară sau de localitate, provine din limba spaniolă şi este folosit ca semn de omagiu adus lui Isus Hristos (Salvatorul, Mântuitorul) – în acest context e vorba de Salvador, Bahia, port brazilian.
* Caraibele îmbelşugate – referire la Antilele Mici.
* Sondă – dispozitiv folosit pentru măsurarea adâncimii apelor, alcătuit dintr-o greutate de plumb legată de o saulă gradată (în general lungă de 400 m) şi un tambur.
* Clyde: râu în Scoţia, într-o zonă în care s-au construit multe veliere celebre.
* Râul Severn – cel mai lung râu din Marea Britanie.
* St. Jago (Sao Tiago) – cea mai mare insulă din arhipelagul Capului Verde.

poezie de Thomas B. Macaulay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul cântec marinăresc

"Iar marea n-a mai fost." – Apocalipsa, 21-1

Astfel a vorbit Domnul în Bolta de deasupra Heruvimilor
Adresându-se Îngerilor şi Sufletelor, conform cu rangul lor:
"Iată! Pământul, acel plin de rele muşuroi,
A dispărut în fumul Judecăţii de Apoi.
Ca să se împlinească spusa Mea, secăm şi apa mărilor?"

Cântau cu glas puternic sufletele marinarilor voioşi:
"Ciumate fie uraganele care ne-au biciuit spinarea!
Oricum, între noi luptele s-au dat şi încheiat demult;
Fiindcă-n abisul mărilor Atotputernicul ne-a văzut,
Ne lăsăm baracudei oasele, iar Domnul poate seca marea."

Atunci a luat cuvântul sufletul lui Iuda, trădătorul lui Isus:
"Doamne,-ai uitat promisiunea de-ndurare?
Cum că o dată pe an am încuviinţarea să merg
Şi să mă răcoresc de-arşiţa iadului pe-un aisberg?
Fără mare,-unde-ar fi ziua clemenţei Tale?"(1)

Apoi a vorbit Îngerul Vânturilor din Largul Mării:
(Cel care ţine-n lanţ taurii talazurilor mari):
"Eu, cel permanent de cart, rotundului apelor circumscris,
Veghind asupra tuturor minunile Tale din abis,
Mi-aş pierde rostul şi onoarea lipsit de mare şi de marinari!"

Cântau cu glas puternic sufletele marinarilor voioşi:
"Eram doar supăraţi, o gaşcă-n grabă mare!
Dar navigând pe aceeaşi navă, zi de zi-împreună,
Până când s-a scufundat, pe-o vreme de furtună,
Am putea fi noi copiii care să ceară răzbunare?"

Au luat cuvântul sufletele sclavilor aruncaţi în mare:
"Închişi de piraţi în cala navei, eram o nenorocită gloată,
Dar braţul tău puternic ne-a salvat,
Ne-a legănat pe valuri şi ne-a alinat,
Până când Trompetele Cereşti au spart marea, bucată cu bucată."

Atunci a strigat la Dumnezeu sufletul vajnicului Apostol Pavel:
"Odat-am asigurat cu parâme coca unei nave gata
Să cedeze. Erau două sute optzeci de suflete la bord,
Care-n genunchi L-au binecuvântat pe milostivul Lord
Aflându-I pe mare Harul şi Slava, lângă Malta!(2)"

Cântau cu glas puternic sufletele marinarilor voioşi,
Ciupind corzile harpei fără chef, lipsiţi de îndemnare:
"Degetele noastre-s aspre şi arse de gudroane,
Iar cântecele sună precum scârţâitul unei macarele,
Nu Ţi-am înălţa mai bine-un Cântec Marinăresc pe mare? (3)"

Şi-au strigat sufletele domnilor aventurieri (4)
Legaţi cu braţele de vâsle, departe de ţărmurile ţării:
"Hei, hei, noi suntem fericiţi aici în închisoarea noastră
Gândindu-ne la partea spaniolilor, mai mare, de năpastă;
Salvează-l sau îneacă-l, bea sau rabdă, noi suntem stăpânii mării!"

S-a auzit apoi sufletul unui inspector de la Gothavn,
Responsabil cu grăsimea de balenă-n flota de la Dundee (5):
"Oh, alba sclipire-a gheţii acoperind ochii cu pânze-ntunecate
Şi balenele-n salt înalt deasupra mării-nfrigurate!
Pentru frivolităţile ştiobâlcăind în ape oare... le vei nimici?"

Cântau cu glas puternic sufletele marinarilor voioşi:
"În Rai nu-s sonde (6) şi nici faleze-n faţa vântului turbat!
Chiar trebuie, smeriţi, să psalmodiem mereu
Pe pardosele cristaline (7), neprihănite de-aripile niciunui alizeu?
Păstrează viorile, iar pe noi lasă-ne să batem marea-n lung şi-n lat!"

Atunci Domnul s-a aplecat chemând mările la El,
Trasându-le hotarele-ntru eternitatea cea încăpătoare,
Pentru ca cei cărora nu le place
S-aducă laude Domnului în linişte şi-n pace,
Să se-mbarce pe corăbii şi să I se-nchine de pe mare.

Soarele, vântul şi norii nu vor lipsi nicicând de pe faţa apelor,
Nici vârtejele de spumă albă, nici petrelul sur în zbor;
Iar navele, slăvind pe Dumnezeu, vor colinda mările şi fiece fiord,
Căci, ascultându-i pe marinarii proşti, al nostru ceresc Lord
Le-a înapoiat marea şi i-a lăsat în dunga lor!

NB.

1. Aluzie la un anumit paragraf din "Călătoria Sfântului Brendan Navigatorul"
2. Referire la călătoria Sfântului Pavel pe mare spre Roma (Fapte 27.13- 28.10); acesta îi aminteşte Domnului că datorită pericolelor înfruntate pe mare corăbierii I-au cunoscut Harul şi Slava.
3. Marinarii nu se arată încântaţi de faptul că în paradis trebuie să interpreteze la harpă melodii îngereşti, ei preferând să cânte vechile lor cântece marinăreşti (sea chanteys).
4. Trimitere la Companiile Gentlemenilor Aventurieri ( The Companies of Gentlemen Adventurers) din perioada Tudorilor şi la încăierările navelor acestora cu navele spaniole, cum şi la faptul că într-o anume confruntare pentru monopolul comerţului transatlantic spaniolii au capturat două nave englezeşti, iar prizonierii au fost folosiţi ca robi vâslaşi, încătuşaţi pe galere.
5. Inspectorul de la Gothavn, localitate din nordul Groenlandei, pe lângă îndatoririle lui de magistrat, avea responsabilitatea de a administra colectarea grăsimii de balenă; în secolul al XIX lea flota de baleniere de la Dundee număra şaisprezece nave.
6. Dispozitiv folosit pentru măsurarea adâncimii apelor, alcătuit dintr-o greutate de plumb legată de o saulă gradată (în general lungă de 400 m) şi un tambur.
7. "În faţa tronului era ceva ce arăta ca o mare de sticlă, limpede cum e cristalul." (Apocalipsa 4.6)

poezie celebră de Rudyard Kipling, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De Crăciun, când stelele răsar...

În noaptea de Crăciun,
Când stelele răsar,
Se naşte o stea nouă,
Uimind toţi magii mari.

Şi trei magi plini cu daruri
De stea au fost conduşi,
Spre un staul plin cu vite,
Când s-a născut Isus.

Că între dobitoace,
Pe fân verde uscat,
Născu Maria Sfântă
Copil fără păcat.

Timpul în loc se oprise,
Când vestea s- auzi
Şi lumea în Ode sfinte
Pruncul Sfânt preamări.

Îngeri din cer coboară,
Pe- aripi de cetini verzi,
Colindătorii lumii
Crăciunul îl sfinţesc.

Că a venit pe lume
Mântuitorul sfânt
Pentru o credinţă vie
Şi pace pe pământ.

Veniţi creştini cu toţii
Ca să ne bucurăm,
La mese îmbelşugate
Pe Isus să-l chemăm.

cântec, versuri de Valeria Mahok (26 noiembrie 2016)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

MAREA! Marea! Largul apelor sărate!
Albastru peste albastru, tinereţe, libertate!
Fără-nsemne, fără hotare; ea, contur cu contur,
Îmbrăţişează pământul de jur împrejur;
Alintă norii şi tachinează cerul, fratele ei geamăn;
Sau doarme ca un copilaş în leagăn.

Pe mare! Pe mare! Marea e regatul meu!
Sunt acolo unde mi-am dorit să fiu mereu;
Albastru jos şi-albastru sus,
Şi tăcerea, de toate mai presus;
Vine furtuna şi trezeşte-adâncurile mării?
Nu-i nimic, eu voi dormi sub sprânceana zării.

Îmi place, o, cât de mult îmi place să călăresc
Valurile mareei nărăvaşe când se răzvrătesc
Înălţându-se spre cer, sperând s-atingă luna –
Sau fluieră de nebune, acompaniind furtuna,
Făcând ceea ce se întâmplă sub ape manifest –
Împinse de bidivii vânturilor de sud-vest.

Nu mi-a plăcut niciodată ţărmul tern şi mut;
În schimb, marea am iubit-o foarte mult
M-am întors la ea întotdeauna, în bătaia velelor,
Ca păsărelele care se întorc la cuibul lor;
A fost şi este mama mea –
Căci m-am născut pe mare, sub o norocoasă stea!

Zorii erau roşii şi albe valurile,-n spume,
În zarva orei care m-a adus pe lume;
Balena şuiera, pescăruşii se roteau în zbor,
Delfinii-şi dezveleau aurul dorsalelor;
Şi toţi martorii marini de la locul întâmplării
Au înălţat urări de bun venit pentru copilul mării!

Şi-am trăit apoi liniştit sau lovit de biciuştile sării
Cincizeci de ani, o viaţă de om al mării,
Cu chef de hârjoană şi cu bani de cheltuit în buzunare,
Şi niciodată n-am tânjit, nici suspinat după o schimbare;
Iar când va veni moartea să-mi ureze noapte bună,
Să poftească-n largul mării, pe vreme de furtună!

poezie de Bryan Waller Procter, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate-s în ordine

În inimă-mi pâlpâie-o durere – nu ştiu de unde vine,
E ceva legat de mare, de cerul nopţilor senine
Sau poate de o stea, oricum, cam de aşa ceva;
Poate de vârtejul fulgilor de nea, de vântul care-i va împrăştia

Sau de tangajul şi de ruliul unui velier pe mare,
Care, evadat din acvatoriul portuar, se pierde-n zare
Luând dis-de-dimineaţă cap compas spre-nceţoşatul vest,
Cu velele zburător şi rândunică-n aşteptarea unui zbor celest;

Se-aude parc-o caterincă schiţând vioi o melodie,
Un cor de voci îndepărtate, un tremolo de bucurie;
În aer intervine-un fior de frig, ca atunci când, senzorial,
Te-apropii de-un iceberg înalt cât catargul principal;

E-un scârţâit de greement în noapte ca un plâns,
Scos de-o scoabă, de pânzele-ntinse sau de şcotele legate strâns.
O, Doamne! Aş da tot ce am ca să plutesc din nou
Pe marea cu vânturi mari, cu ninsori bătându-mi în hublou,

S-aud în noapte, clar, acel strigăt pe-oceanul luminat de vele,
"Toate-s în ordine, iar luminile de poziţie strălucesc ca nişte stele!"

poezie de Bill Adams din VÂNTUL ÎN VELELE GABIER, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Olandezul zburător*

Cerul era înnorat şi gri,
Şi vântul bătea dinspre apus,
Şi noi priveam fregata-nnegrită de talazuri
Cu pânzele zdrenţuite-n vântul indispus.
Semnalau că au scrisori pentru cei de-acasă,
Întrebau dacă nu le-am putea prelua noi.
Apoi au plecat, au rămas clătinându-se-n siaj
Toate scrisorile lor, închise-ntr-un butoi.

Am coborât velele şi-am redus viteza
Pentru-a pescui din mare-acel butoi
Şi-am remarcat, uimiţi, cum bătrâna fregată
Girează-n vânt şi se-ntoarce înapoi.
Căpitanul o privea prin lunetă, l-am auzit
Ţinându-şi răsuflarea şi-am văzut cu toţii
Cum furtuna creşte, creşte fierbând,
Cum devine-un înspăimântător zid al morţii.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!"
"Ce se va întâmpla cu nava din prova noastră,
Abandonăm o victimă aflată în furtună?"
"Numele ei este Olandezul Zburător*
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Tunetul scâşnea şi mârâia ca demonii,
Şi fulgerul împuşca valurile cu miile-i de flinte,
Şi Olandezul s-a năpustit spre noi
Călare pe furiile ascunse în morminte.
Căpitanul nostru stătea la timonă,
Iar echipajul manevra velele-n sălbaticul tumult –
Şi totuşi acea navă şi-acea furtună
Se-apropiau de noi din ce în ce mai mult.

Corabia s-a-nălţat pe un talaz enorm
Pentru-a se prăbuşi apoi în străfundurile genunii,
Echipajul se-agăţa de tot ce-avea la îndemână,
Era pierdut dacă aluneca în ghearele furtunii.
Marea, ploile şi vântul învrăjbit izbeau
Mânioase velierul nostru – eram de plâns,
Iar de pe puntea celeilalte nave, blestemate,
Se-auzeau hohote de râs.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaie şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Deodată am zărit pământul,
Era o cursă nebună pe învolburate ape,
Bănuiam că-i vorba de Santa Marta,*
Olandezul Zburător era tot mai aproape.
"Mergem la risc!" a strigat căpitanul,
"Avem o şansă şi totul de ea depinde!
Salvarea, dacă reuşim să trecem testul,
Sau sufletele noastre, dacă ne va prinde."

Furtună pretutindeni, jur împrejurul nostru,
Iar infernalul Olandez ne-a tăiat vântul,*
Bestia era acoperită de-o volbură de ape,
Catargul nostru vibra şi-aştepta deznodământul.
Eram aproape de portul salvator,
Se vedea digul de la intrare,-nnegrit din loc în loc,
Şi fiecare om dorea ca nava s-alerge cât mai iute,
Căci toţi ştiau că viaţa le era în joc.

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaie şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

Odată ce-am năvălit în port
Olandezul s-a-ndepărtat, lăsând pustie rada,
Se-auzeau prin palele de vânt ţipetele-amare
Ale diavolilor cărora le scăpase prada.
De-ndată ce-am intrat la adăpost,
În golful primitor, ne-am tras sufletul niţel
Şi-apoi am spart butoiul, să vedem
Conţinutul acelor scrisori închise-n el.

Cred că erau vreo sută...
Şi ne-am dat seama când le-am desfăcut
Că pergamentele mucegăite erau scrise
Pentru nişte oameni morţi de mult.
Dacă vezi o fregată-nnegrită de talazuri,
Cu pânzele zdrenţuite-n vântul indispus,
Fugi şi veghează-n urma ta, altfel vei auzi
Căpitanul strigând de pe puntea lui de sus:

"Să-ntoarcem nava şi să fugim, băieţi,
Să-ntoarcem nava şi să fugim apoi,
Acea furtună vrea să ne-angajeze într-o luptă,
Dar este mult mai bine înarmată decât noi!
Acea nava fantomă ne vânează,
Aduce cu ea ploaiei şi furtună!
Numele ei este Olandezul Zburător
Şi furia îi umflă velele, o furie nebună!"

* Olandezul zburător ( Flying Dutchman ) – o navă fantomă legendară, blestemată să navigheze pe oceane pentru totdeauna, fără o destinaţie precisă şi fără să atingă vreodată uscatul. Potrivit legendei, vasul poate fi observat de departe, învăluit în ceaţă sau emanând o lumină spectrală. În tradiţia breslei navigatorilor vederea acestei nave nălucă este semnul prevestitor al unei nefericite fatalităţi.

* Jolly Rogers – grup muzical din SUA având ca temă favorită cântecele despre piraţi şi piraterie (Jolly Roger- emblema piraţilor veacului al XVIII lea: imaginea unui craniu şi a două oase încrucişate pe fondul unui steag negru).

* Santa Marta – port pe coasta Mării Caraibilor, Columbia.
* A tăia vântul sau a intra în vântul unei nave (velier) – a manevra în aşa fel încât să plasezi nava
proprie între direcţia din care bate vântul şi o altă navă, astfel încât suprafaţa velică propulsoare
a navei respective nu va mai beneficia pentru propulsie de întreaga forţă a vântului.

poezie de The Jolly Rogers, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farul

Aprinsă undeva-ntr-un loc ascuns
Pe cuprinsul mării, nu prea departe,
("Un mic recif," Căpitanul nostru-a spus)
Am văzut sclipind o lumină-n noapte.

El mi-a spus că se-află-n far acolo unde,
Pe marea cu primejdii nu puţine,
Trăiau în singurătate oameni care se-ngrijeau
Ca fitilul lămpii să ardă pentru mine.

Pentru mine, pentru el, pentru fiecare navă
Care traversa acele ape-ntunecate.
Mă gândeam că era ciudat ca-n liniştea fluidă
Să stea mereu acolo, zi şi noapte.

Ei n-au magazine, n-au ogoare şi n-au străzi;
N-aud nici freamăt de frunze pe cărare,
Şi-adeseori sub picioare furios le urlă
Talazurile-n cavalcada lor aprigă pe mare.

Iar când noi dormim, ei stau de veghe
Întinzând peste fiecare val, până-n hăt depărtare,
Un braţ lung de lumină călăuzitoare
Un fel de saulă legată de colacul de salvare.

poezie de Marjorie Wilson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul marinar

Am trecut pentru ultima oară de far, prieteni,
Voiajul meu cel lung s-a terminat;
Acum mă odihnesc aici şi, liniştit,
Privesc lumina soarelui la scăpătat,

Un fel de surâs vesel deasupra
Imensităţii reflectând azurul, liberă şi-adâncă.
Voiajul meu cel lung s-a terminat, prieteni,
Dar, o, această inimă a mea e încă

Acolo unde orizontul întâlneşte marea!
Voiajul meu cel lung s-a terminat...
Dar cât mai pot rămâne liniştit aici, prieteni,
Privind lumina soarelui la scăpătat?

Ce-înseamnă-o viaţă trăită-n linişte, prieteni,
Când fiecare briză zburdă-n libertate,
Când fiecare furtună care se abate
Îmi aduce mesaje de departe?

Cum poate cerul fi oare luminos,
Pentru că totul de soare-i luminat,
Pentru cel care iubeşte marea, prieteni,
Şi ştie că voiajul lui s-a terminat?

Cum s-ar putea compara, prieteni,
Un an pe pământ cu o zi – pe mare?
Ah, cântecul fiecărei adieri de vânt
Răscoleşte câte- o amintire care doare!

Am trecut pentru ultima oară de far, prieteni,
Voiajul meu cel lung a devenit trecut –
Şi trebuie să privesc soarele la scăpătat,
Tot mai galben şi mai palid cu fiece minut.

Paşii mei nu mai sunt uşori, prieteni,
Cum erau odinioară, nici trupul drept;
Şi uneori, răpus de oboseală,
Capul îmi cade greu pe piept –

Dar, deşi-s bătrân şi uzat de vreme,
Valurile dansând libere pe-întinsa mare
Nu contenesc să-mi bată-n sufleţel, prieteni,
Să cânte şi inima să-mi înfioare!

poezie de Margaret Elisabeth Sangster, 1838-1912, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corsar prin poezie

Galioane comerciale de vers
Navighează spre muze invers
De sensul poeziei fără interes
Din abisul de suflet, cules...

Vâslite de sclavi cu pene
La unison în mări perene
Să caute inspiraţii comori
Ascunse prin atoli de flori

De necunoscuţi corsari
În faţa Armadei de samsari
Ocrotită de inchiziţii
Academice cu poziţii

Fixe, fără e pour si mouve!
În ale lor închise enclave
Pe unde voi trece-n fulger
Cu foc de vers ca un corsar de fier

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător clandestin

M-am furişat în iarna aceea ploioasă pe scara de bord,
Noaptea târziu, pe-o beznă neagră ca păcatul;
Se auzeau doar sâsâiturile stropilor de ploaie şi parâmelor,
Care ţineau nava legată de colţii babalelor, oftatul.

A părăsit portul înainte de ivirea zorilor, iar seara
M-a găsit îngheţat sub velele de rezervă pe coverta pustie.
Mă temeam că, odată descoperit, mă vor arunca-n mare –
Corabia tremura toată şi plonja-n valuri până la copastie.

Apoi, m-am strecurat afară. Îmbarcam apă-n bordul de sub vânt.
În prova, o goeletă se-ndrepta iute spre ţărm, nerăbdătoare;
Delfinii săreau în jurul ei făcând fel de fel de gimbuşlucuri,
Iar stelele coborau de pe cer s-atingă verga arborelui cel mare.

"De trei ori ura!" au strigat, li se-auzeau vocile sonore –
Şi, deodată,-au răsunat bătăi de clopot iuţi şi persistente;
Apoi muzica s-a stins, amestecându-se cu zgomotele mării,
Iar ea a dispărut în aplauzele hulei de fund luminescente.

Atunci s-a trezit în mine-un sentiment necunoscut...
De uimire-am înlemnit. De parcă marea şi valul călător
Sau velele rândunică, zburând în vântul nopţii,
Mă-nvăluiau în magia unui vis straniu şi fermecător.

Vârfurile catargelor dansau. Carul Mare,-n lumina nordului,
Atârna diamante scumpe pe nişte vele alb-spectrale.
Apele-ntunecate fremătau, iar cliperul respira adânc,
Mângâind oceanul cu carena, tremurând de încântare;

Asta s-a întâmplat demult – prima mea noapte pe mare –
Acum, bătrân, zilele mele de navigaţie-s sub bolta altui cer.
Iar eu aştept aici zi de zi, aştept cu răbdare
Până vor străluci iarăşi deasupra capului meu velele gabier.

Va fi, ştiu bine,-un debarcader acolo unde mă voi duce,
Va fi şi-o scară de bord acolo anume pentru cei ca mine;
Vor fi acolo, aşteptându-mă, nişte pacheboturi înalte;
Vor fi multe nave pe marea eternă – zvelte ca nişte balerine!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetiţa căpitanului

Ne-strânseserăm cu toţii în salonul navei,
Niciun suflet n-avea curaj să doarmă –
Era miez de noapte neagră peste ape,
Furtuna lovea-n bordaj cu pocnete de armă.

E-un lucru înspăimântător ca-n miez de iarnă
Să fii scuturat de valuri şi de rafalele de vânt,
S-auzi sfredelul trompetei şi urletul de pe comandă:
"Tăiaţi catargul şi-l aruncaţi în mare" – catargul frânt.

Tremuram cu toţii livizi, înfriguraţi şi îngroziţi,
Pentru că cel mai voinic dintre noi tăcea mâlc
Când marea scrâşnea-n spume sub chila navei,
Iar stâncile morţii clănţăneau cu un sinistru tâlc.

Şi-astfel stăteam acolo-n întuneric,
Fiecare preocupat de rugăciunea lui,
"Suntem pierduţi," a strigat căpitanul,
Coborând cu pas împleticit pe scări, tehui.

Dar fetiţa lui a şoptit cu glasul mic,
În vreme ce i se-anina de braţul rece, îngheţat,
" Dar Dumnezeu nu-i oare şi-aici pe ape,
Aşa cum este-acasă, pe uscat?"

Atunci noi am sărutat fetiţa şi-am început,
Zâmbind, să vorbim într-o dispoziţie mai bună,
Şi-am ancorat teferi dimineaţa în port,
Iar soarele zâmbea la orizont către lagună.

poezie de James Thomas Fields, 1817-1881, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Navighează, navighează...

Navighează, navighează, velier neînfricat –
Acolo unde-adie întotdeauna vânturile bune,
N-ai cum ajunge-ntr-un loc mai trist şi mai întunecat
Decât locul de unde ai ridicat velele şi-ai plecat în lume.

Fiecare val, în trecere, parc-ar vrea să spună, "Hei,
Deşi poate moartea sub zâmbetele noastre se aţine,
Suntem mai puţin reci, mai puţin ipocrite decât cei
Al căror surâs ucigând speranţa, te-au ucis pe tine."

Navighează, navighează pe mări nemărginite – tenace
Pe vreme bună sau pe vreme rea – navighează neîncetat:
Ce mai furtunoasă mare e un loc de tihnă şi de pace
Pentru cel care lasă-n urmă asemenea inimi pe uscat.

Sau – dacă vei întâlni un ţinut nelocuit, un litoral
Unde, cu inima lui făţarnică, n-a călcat niciodata omul,
Unde niciun sperjur n-a pus piciorul – trage, velier, la mal;
Însă până atunci ţine departe de ancoră nostromul!

poezie de Thomas Moore, 1779 - 1852, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zilele bătrânelor clipere*

Am navigat pe vremea cliperelor –
Înalte, elegante de la chilă la catarg,
Zvâcnind deasupra valurilor vesele,
Cu vânt chicotitor din pupa, larg;

Şi velele frumoase, albe ca zăpada,
Vibrând, parcă-ncercând să zboare:
Acum, se-apleacă nava-n bordul de sub vânt –
Acum, bordul opus e jumătate-n mare.

Îi pot vedea-nclinată coverta udă,
Plină de mâzga apei, un verde tatuaj;
Îl aud clar pe bătrânul Bill, nostromul,
Blestemându-şi zurbagiul echipaj.

Le văd râsul pe feţele arse şi păroase
În pulberea sărată, îi văd pe mateloţii care,
Agăţaţi de fungile velei gabier, cântă
Cântece marinăreşti sălbatice, fermecătoare.

Oh, valurile mării rostogolindu-se pe punţi
În vreme ce noi tragem, strânşi mănunchi,
De şcote* cu obrajii biciuiţi de rafalele furtunii,
Cu cizmele pline de apă până la genunchi,

Cu funiile trupului şi sufletului în jurul
Mijlocului nostru temeinic petrecute,
În timp ce nostromul urlă precum tunetul,
"Crăpa-v-ar ochii! Asiguraţi sartul! Iute!"

Am scos cu tecile cuţitelor marinăreşti
Din crăpăturile de pe covertă şi bordaj
Târâtoarele-aruncate de talazurile mării
Şi-am făcut din ele tocană pentru echipaj;

Încolţiţi permanent de foame,
Înghesuiam în noi cât puteam chisăliţă
De pesmeţi 'Dandy-funk' and 'Spotted Harry',*
Îndulcită cu zahăr brun, o linguriţă.

Am navigat în volte-naintea vijeliei
Din clocotul Latitudinilor Hohotitoare,*
Ne-am bălăcit tândălind la tropice
Unde-i iadul însuşi a soarelui dogoare!

Pe-un nenorocit de viscol duşmănos
Am înfruntat îngheţaţi bocnă bătrânul Cap Horn;
Şi-am făcut cu mâna Olandezului Zburător*,
Zdrenţelor lui de vele şi, frânt, arborelui artimon.

* Clipere (clippers) – Celebre nave comerciale cu pânze din secolul al XIX lea a căror capacitate de transport marfă era sacrificată în favoarea vitezei. Iniţial au fost destinate comerţului cu ţările din Extremul Orient (ceai, opium, mirodenii, pasageri, servicii poştale). Numele vine de la verbul "clip", a călători repede, ca un şoim. Având un coeficient prismatic foarte bun, navigau, în general, cu peste 16 noduri (cca 30 km/oră), Sovereign of the Seas atingând recordul de 22 de noduri (cca 41 km/oră).

* Şcotă – saulă sau parâmă destinată pentru a manevra colţul de jos al unei vele

* Dandy-funk – un fel de desert mâncat pe mare, o prăjitură sau biscuiţi copţi în untură.

* Latitudinile Hohotitoare sau Vânturile Urlătoare (Roaring Forties) – vânturile din zonele cuprinse între latitudinile de 40°S, respectiv de 50° S.

* Olandezul zburător ( Flying Dutchman ) – o navă fantomă legendară, blestemată să navigheze veşnic pe oceane, fără a putea ajunge într-un port şi fără să atingă vreodată uscatul. Potrivit legendei, vasul poate fi observat de departe, învăluit în ceaţă sau emanând o lumină spectrală. În tradiţia breslei navigatorilor vederea acestei nave nălucă este semnul prevestitor al unei iminente şi nefericite fatalităţi.

poezie de Angus Cameron Robertson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din mare

Stăteam lângă gura sobei singură,-ntr-o sură-negurare:
Auzeam cum ţârâie ploaia şi furtuna vântură suspine,
Cineva a deschis uşa şi s-a apropiat de mine –
Băiatul meu, băiatul meu demult dispărut pe mare.

A tras zăvorul, n-a scos nicio vorbă şi nici n-a oftat:
A apăsat clanţa, a intrat şi lângă căminul cald s-a aciuat.
Bălării ude i-atârnau din călcâie până pe fruntea-naltă,
Iar pe duşumea picurau stropi de apă sărată.

A spus: "Deşi nu-i voi mai revedea niciodată acestui foc vâlvătaia,
Nu plânge mamă, mă dor lacrimile tale curgând ca toamna ploaia.
Undeva deasupra oaselor mele vârtejul valurilor e înalt nespus,
Pentru că trupul meu îi aparţine mării, iar sufletul lui Isus.

Isus care le-a cerut celor din breasla pescărească să-L urmeze,
Care-a ogoit furtuna când luna şi stelele-ncetaseră să lumineze,
Isus care-a mers pe valurile-nalte ale Galileii senin şi liniştit
Mi-a salvat sufletul pierdut din abisul mării îngheţat cumplit.

O, la mii de metri jos sub ape oasele mele-s albe ca zăpada:
Dar sufletul meu, de El salvat, e tânăr şi verde cum e zada:
Nu plânge că valurile şi vânturile bat deasupra mea, acolo sus,
Pentru că trupul meu îi aparţine mării, iar sufletul lui Isus".

poezie de Cicely Fox Smith, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două nave

Cum stau lângă cruce pe piscul solitar, ţărmului avanpost,
Admirând maiestuoasa regină a lumii noastre, marea,
În penumbra-ntunecată a muntelui o navă stă la adăpost,
Iar alta navighează tăindu-şi cu prova-n talazuri cărarea:

Una se-avântă cu aripi albe-ntr-o cursă de mare-anvergură,
Cu flamura şi velele vibrând extatic deasupra undelor marine;
Alta, la umbră, cu pânzele strânse,-i legată de-o gemandură –
Nava care m-aşteaptă pe mine.

Dar, iată! Eu îi pot vedea Porţii coloanele sclipitoare
În zarea luminoasă unde norii întunecaţi se sparg
Şi-aud dinspre nava care-abandonează golful, în depărtare,
Cântecul voios al marinarilor la gabie, sus pe catarg.

Iar acum, mă gândesc la urmele radiante care-au adus
Consolare pe Marea Galileii bătută de furtuni haine –
Şi-aştept semnalul sifleei pentru-mbarcare, la apus,
Pe nava care m-aşteaptă pe mine.

*15 August – Sf. Maria – Ziua Marinei Române

poezie de Francis Bret Harte, 1836-1902, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă pentru antici a vorbi cu capul descoperit era semn că vorbeşti fără a ascunde ceva, de aici şi vorba «a spune adevărul gol-goluţ», pentru creştini descoperirea capului însemna deschiderea faţă de Dumnezeu sincer, fără viclenie. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că descoperirea capului simbolizează mintea care, în vremea rugăciunii, trebuie să fie locuită de Logos, de Cuvântul lui Dumnezeu.

Părintele Vlad Maxim în Ziarul Adevărul (1 iunie 2015)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somnul

Blestemate fiţi voi, întunecate otrăvuri,
Somn alb
Această prea ciudată grădină
De copaci în amurg,
Plină cu şerpi, fluturi de noapte,
Păianjeni, lilieci!
Străine! Umbra ta pierdută
În roşul serii,
Un corsar întunecat
În marea sărată a mâhnirii.
La marginea nopţii se ridică păsări albe
Peste oraşe de oţel.
În prăbuşire.

poezie clasică de Georg Trakl, traducere de Petre Stoica
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O furtună puternică pe mare

Înfricoşători, norii aleargă sub cerul încruntat,
Sfâşiaţi şi-mpinşi de uraganul clocotitor, întunecat:
Fulgerele lansează flăcări orbitoare,
Urmate-apoi de trăsnete asurzitoare.
Marea zbiară ca şi cum i-ar prevesti lumii pieirea,
Iar pânzele de spumă-n zbor biciuie privirea.

Acum, ruliul ne-aruncă dintr-un bord în altul
Şi vergile cad cu capetele-n val din tot înaltul:
Trebuie-n tumultul nebun urechile s-acoperim,
Nu putem face nimic, nu ne vedem, nu ne-auzim.
Velele-s rupte şi straiurile spânzură-n iadul acvatic,
Mii de scântei sar din focul ceresc, sălbatic.

Acum în bordul de sub vânt, acum în cel din vânt
Ne-agăţăm de un firicel de viaţă aşteptând
În bezna din ce în ce mai mare clipa-n care
Trudita noastră navă se va prăvăli în mare.
Neputincioşi, aşteptăm în noaptea neagră şi ostilă
Sfârşitul. Soarta ne-atârnă de-o biată balama fragilă.
Şansele noastre-s mici; înnebunitor, suspansul continuă;
Vacarmul e cumplit – şi mai e destul până se va crăpa de ziuă.

Deodată vijelia a contenit şi cerul spre est s-a-nseninat;
Dar nava cu velele şi greementul rupte-a eşuat.
Şi, mai rău de-atât: cinci marinari şi-un băiat, un mus –
Ultimul nădejdea, sufletul mamei lui, care-l iubea nespus –
S-au pierdut (ei nu mai pot vedea acest răsărit de soare)
În furia tempestei şi-a viforului de spumă orbitoare.

poezie de Angus Cameron Robertson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

Eu cred că marea, care stăpâneşte zarea,
S-a îndrăgostit de soare, să fie nemuritoare.
De aceea când voi fi mare, am să merg la mare,
Să privesc în zare, să văd cum răsare,
Pe cerul fără nori, soarele în zori.
Să văd pescăruşii, în zbor cum se adună,
Când soarele, la mare, e gata să apună.
Să văd cum răsare luna peste mare.
Cum se oglindeşte,(când lumea odihneşte,)
În apa întunecată, în noaptea fermecată.
Vreau să văd cum marea, marea cea albastră,
Îşi schimbă culoarea, sub privirea noastră.
Când adie boarea, vreau să simt răcoarea
Şi s-ascult cum marea îşi plânge culoarea.
Aşa aş vrea ca să petrec
La marea cea mare.
O zi cu mult soare,
O noapte cu răcoare,
Şi-apoi, să nu mai plec.

poezie de Dumitru Delcă (13 august 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luna şi valurile

De unde vin şi încotro se tot duc în spume,
Valurile mării, niciun om n-ar putea spune.
Descântul lunii, fermecător,
Toarce în pantofii lor,
Necontenind încoace şi-încolo să le-îndrume.

Legile ei decid care vieţi vor fi condamnate,
Ce nave şi ce mărfuri scufundate,
Iar valurile se supun fără echivoc
Acelui crud joc,
Fără a lua-n seamă ţărmurile-înspăimântate.

"Cei care coboară la mare în corăbii,"* duşi de val,
Şi corali cresc pe buzele lor de coral.....
Şi luna în tot acest timp
Cu un vampir, apelor călăreţi,
Beau nectarul din sângele propriei vieţi.

* Psalmul 106/23-24
"Cei care coboară la mare în corăbii, şi-şi fac lucrarea lor pe ape mari,
Aceia au văzut lucrurile Domnului şi minunile Lui din adâncuri."

poezie de Ruby Archer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!