Azi-dimineaţă, mergând fără chef spre serviciu, mi-a sărit în faţă un corcoduş abia înflorit. Care mi-a deschis ochii, căci am început să văd tot felul de lucruri: păsări, de exemplu, nori, muguri... Şi un gard din beton, albastru, urât. Mă pregăteam să-l dărâm cu puterea gândului, însă chiar în clipa aceea mi-au atras atenţia balansoarele şi toboganele din parc, care-mi făceau cu mâna. M-a lovit aşa o fericire în coşul pieptului, încât mi-am zis: "Doamne, ce bine că lumea nu-i aşa cum îmi place mie!" Fiindcă eu n-aş fi construit grosolănia aceea de zid, dar nici balansoare şi tobogane...

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aştept un semn

Aştept un semn ce trebuie să vină,
Căci m-am născut doar ca să îl aştept:
Aşa mi-a spus bătrânul înţelept,
Clipind din orbii ochi, fără lumină.

Sortit sunt să aştept în miezul lumii,
Un semn ce încă poate n-a pornit,
Din pietre seva murmură vrăjit,
Mă leagă clipa cu ciudate funii.

Statuie-n calea timpului ce trece
Mă udă ploaia, m-a lovit furtuna,
Cu raza-i albă mă orbeşte luna,
Iar Cronos vrea şi el să mă aplece.

Sunt blestemat pesemne să păzesc,
Albastrul cer senin şi nestatornic,
Cum aş pleca şi cât aş fi de dornic,
Ca zarea, cu-ai mei paşi, să o unesc.

Cu mâini de lut mă trage recea vatră,
Cu lanţuri grele timpul m-a legat,
Tânjind spre soare, ochii mi-au secat,
Şi inima îmi este ca de piatră.

Aşa mi-a spus bătrânul înţelept,
Şi nu avea nici un motiv să mintă:
Cu ochii stinşi, privesc spre ceruri, ţintă,
Sunt blestemat ca semnul să-l aştept.

poezie de Valentin David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe vremuri jurasem să nu-i mai spun niciodată mătuşă, dar acum socoteam că nu-i nici un păcat să uit şi să calc acel jurământ. I-am prins mâna ce sta întinsă peste cearşaf şi dacă în clipa aceea ea ar fi strâns-o cu bunătate pe a mea, aş fi simţit o adevărată plăcere. Dar firile reci nu sunt aşa de uşor de îmblânzit şi nici antipatiile profunde nu se sting atât de iute. Doamna Reed îşi retrase mâna şi întorcându-şi faţa de la mine, spuse ceva despre noaptea care era caldă. Îmi aruncă iar o privire la fel de îngheţată şi în clipa aceea am înţeles că părerea ei despre mine, sentimentele ei faţă de mine nu se schimbaseră şi nici nu se puteau schimba vreodată. Am văzut în ochii ei de piatră, prin care nu putea răzbate lumina dragostei şi din care nu puteau izvorî lacrimi, că era hotărâtă să mă socotească până în ultima clipă drept tot ce poate fi mai rău, fiindcă de m-ar fi socotit bună, ar fi simţit nu o bucurie mărinimoasă, ci o durere aprigă, o durere de rană adâncă.

citat celebru din romanul Jane Eyre de Charlotte Bronte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fereastra

am alungat-o.
marş! dispari de aici!
şi am aruncat după ea cu o piatră.
greutatea a o mie de lucruri,
a o mie de ani,
avea piatra aceea.
aproape că mi-a smuls mâna din umăr.
totuşi, am aruncat-o.

să nu te mai văd!

şi m-am îndepărta repede,
sau poate că aşa mi s-a părut mie -
că alerg,
că plutesc,
da, da! chiar mi se părea că plutesc!
şi totusi, îi simţeam respiraţia,
usoară şi caldă,
în ceafă.

Nu! nu mai am nevoie de tine,
eşti inutilă şi, dacă mă gândesc bine, nici prea frumoasă nu eşti.
şi nici prea credincioasă.
ai dat din coadă pe la toate porţile
şi pe la toate intările blocurilor! dispari!

dar ea venea în urma mea încet,
nehotarâtă,
şi îi simţeam respiraţia-n ceafă.
ca un vânt fierbinte mă-nvăluia şi mă enerva şi mi se făcuse foarte sete
foarte dor
şi foarte nesomn.

să nu te mai văd!
să nu te mai aud!

şi s-a dus.

prietenii cu care mă-ntâlmeam îmi aruncau priviri întrebătoare.
ridicam din umeri:
m-a părăsit, pur şi simplu.
ei, lasă, îmi spuneu, li s-a mai întâmplat şi altora,
dar nu e un capăt de lume, şi-apoi, cine ştie? poate
totuşi
revine!
zâmbeam vinovat: desigur, desigur...
şi-ncepeam să vorbesc
despre cu totul şi cu totul alte lucruri, despre
inflaţie, încălzirea globală, politică, schimbarea guvernului,
neschimbarea guvernului,
copiii pe care ei îi aveau,
copiii pe care eu nu-i aveam,
vechii iubiţi, viitorii iubiţi şi aşa mai departe.

să nu te mai văd!
să nu te mai aud!

fireşte că încetul cu încetul am uitat.
fireşte că încetul cu încetul m-am obişnuit,
aşa cum te obişnuieşti cu o boala cronică şi incurabilă.
aşa cum te obişnuiesti cu un tic nervos.

până-ntr-o noapte.

în noapte aceea,
septembrie începuse să-şi scuture pletele.
poate de vină să fi fost felul în care lumina dansa pe tavan,
poate fluierul vântului, sau poate ceva călcând apăsat
pe culoarul memoriei,
amintirea unei culori zărite în treacăt,
a unui râs de copil, a unei secvenţe sonore,
a foşnetelor
unei păduri de mestecei -
nu stiu!

m-am ridicat din pat cu o mie de ani mai senină.

ce faci? nu dormi? m-a-ntrebat soţul meu

nu dorm.
nu mai dorm.
vreau doar să deschid larg fereastra

poezie de Adriana Lisandru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-mi văd noul cap (căci am dobândit unul nou), dar când îmi duc mâna la frunte o simt rece şi tare şi mai am senzaţia că e verde, translucidă şi vibrând înăuntru. Proprietăţile organelor mele s-au modificat: ochii, care nu mi-au fost niciodată prea buni, străpung acum materia şi văd tot ce vor ei să vadă - dar experienţa, la început, a fost teribil de şocantă din pricina neaşteptatului spor de informaţie pe care au început să-l primească; şi la fel s-a întâmplat şi cu urechile, care s-au obişnuit de-acum să audă tot ce vor să afle, însă la început au fost debordate de un haos sonor pe care nu erau pregătite să-l perceapă.

Ioan Petru Culianu în Pergamentul diafan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştiu că Dumnezeu mi-a dat puterea creatoare a gândului, iar eu risipesc comoara asta ocupându-mi mintea cu imagini şi idei fără importanţă. Ştiu că în mine stă puterea împlinirii de sine, iar eu mă las parazitată de propriile umbre psihologice. Ştiu că mă pierd în fiecare zi pe mine însămi, trăind inconştient, şi că într-o zi s-ar putea să mă trezesc la sfârşitul vieţii fără s-o fi trăit cu adevărat, fără să-mi amintesc niciun moment în care Dumnezeu mi s-a arătat. Fiindcă observ ceva: de Dumnezeu nu îţi poţi aminti pe sărite, ci doar trăind conştient fiecare clipă a vieţii, aşa cum ar trăi-o El în tine.

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nela, care nu suporta bărbaţii frumoşi, considerându-i artificioşi şi cinici, simţise din prima clipă o atracţie irezistibilă faţă de el, o fascina siguranţa cu care se mişca printre ceilalţi oameni, detaşarea şi calmul cu care privea lumea şi pe el însuşi, nimic nu părea să-l sperie şi să-l oprească din drumul lui. «Cred că ăsta-i omul care-mi trebuie, îşi spuse ea chiar în clipa in care hotărîse să plece cu el în excursie, ce noroc că mi-a apărut în cale de la început.

Ion Băieşu în romanul Balanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu-ţi închipui ce plăcere mi-a făcut venirea dumitale, şi iată de ce: mai întâi m-am bucurat că sunt socotită ca făcând parte dintr-o colectivitate – din cercul «Vieţii româneşti». Dacă unul de la revistă ajunge în puterea nopţii în oraşul meu, vine de-a dreptul la mine ca la un camarad din aceeaşi confraternitate, din acelaşi grup de prieteni, din aceeaşi familie. Dar mi-a părut bine şi din altă pricină. Eu stau cu bagajele gata de fugă. Cum se vor apropia nemţii de Focşani, noi fugim. Şi după, cum dumneata ne-ai bătut în uşă, iar eu ţi-am deschis, tot aşa şi eu – cine ştie? – o să bat la o uşă străină şi cineva poate îmi va deschide şi mie...

Hortensia Papadat-Bengescu în Vizita scriitorului Mihail Sevastos la scriitoare (septembrie 1916)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu un sentiment nefiresc de plăcut, fără nicio teamă sau grijă, mi-am luat bicicleta şi m-am plimbat prin tot oraşul, în zigzag, în cerc, în sus şi-n jos. Când am obosit şi am început să mă înspăimânt de singurătate, m-am aşezat pe bancă, într-un parc. Mi-am întors privirea spre un boboc de trandafir alb. L-am admirat îndelung, cu sentimentul foarte clar şi liniştitor că nu era necesar să-l aduc în viaţa mea, nici să intru eu în viaţa lui. Nu trebuia decât să realizez vecinătatea fiinţelor noastre. Dar şi câtă pace îmi aducea vecinătatea lui!

Silvia Velea în Memoriile păsării Phoenix (2020)
Adăugat de Silvia Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Mergeam pe strada pustie luminată de luna strălucitoare
Privind cerul înnegurat şi stelele încântătoare
Un gând m-a străpuns, ce pace nu-mi dădea.
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"

Încercam şi încercam să găsesc răspuns
Însă nimic nu părea să fie potrivit
Şi atunci un singur lucru mi-am spus:
"Fiecare are un scop ce trebuie îndeplinit."

Continuând să merg prin bezna cea tăcută
Pe o bancă mai micuţă, aflată-n faţa mea
Stătea o fetiţă ce părea că ascultă
Şuierăturile vântului care lin bătea.

Fără vreo idee, lângă ea m-am aşezat,
Am privit-o în ochi un timp îndelungat
Am văzut în ei doar suferinţă,
Nici pic de iubire sau dorinţă.

Vrând să par politicos, am întrebat:
"Micuţo, eşti bine, ce s-a întâmplat?"
Şi fără vreo expresie pe chip, mi-a răspuns:
"Poţi să mă faci să ajung acolo sus?"

Rămas fără cuvinte de ceea ce mi-a spus,
Am continuat să vorbesc, punându-i o altă întrebare:
"Eşti bine? Ce sa întâmplat de eşti supărată aşa de tare?"
Tăcere, dar am avut răbdare.

Trecuse ceva timp, cine mai ştie cât....
Dar atunci şi-a ridicat capul din pământ
Mi-a şoptit încet, dar m-a marcat tare:
"Mama mea e înger, cum pot să fiu şi eu, oare?"

Nu i-am răspuns, am aşteptat continuarea.
"Lumea mea s-a prăpădit, vreau doar să ajung în cer,
Acolo e mama mea, prea multe cer?"
Lacrimi care nu îşi găseau alinarea.

Ceea ce mi-a zis, pe viaţa m-a marcat.
"Fetiţo, viaţa merge înainte, să nu-ţi para rău.
Nu se va mai întoarce, e adevărat,
Dar ea va fi de acum îngerul tău."

S-a uitat cu ochii ei înlăcrimaţi către mine:
"Cum mai pot trăi când tot ce iubeam a murit?
Nu voi mai fi niciodată bine,
Iubirea de mamă era tot ce mi-am dorit."

Asta este tot ce mi-a mai putut spune.
A luat-o la fugă fără să-i mai pese,
Însă ochii, inima şi mintea mi-a deschis
Şi am ştiut ca întâlnirea cu ea a fost ceva prescris.

Acum, întrebarea mea avea răspuns:
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"
Ei bine, un singur cuvânt e de ajuns:
"Iubirea - de familie, de prieteni, de tot ce înseamnă ea."

poezie de Alexandra Marinescu
Adăugat de Alexandra Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căţelul, amicul meu

Într-o curte, la o casă,
Cu flori mândre la terasă,
E-un căţel, ca nimeni altul,
Cred că-l ştiţi şi voi, Băiatul!...
Cu picioarele lui, scurte,
Se tot zbenguie prin curte,
Iar blăniţa lui tărcată
Se iveşte după poartă.

Latră rar şi cum se ştie,
Nu prea face gălăgie,
Nici nu sforăie în somn,
Ce mai, parcă e un domn...
Pe când m-am apropiat
De căţelul, zis Băiat,
M-a luat cu binişorul,
Mi-a adulmecat piciorul,

Ne-am simţit, aşa, deodată,
Buni amici pe viaţa toată.
Dar avea o jucărie
Ce mi-a trebuit şi mie,
Un oscior roşcat, din plastic...
Ce-a urmat, a fost fantastic!
Când am pus mâna pe os,
M-a privit în ochi, gelos,

S-a pornit pe un lătrat,
Spre picior şi-a îndreptat
Dinţii lustruiţi, colţoşi,
Rânduiţi şi sănătoşi!
Şi am înţeles îndată
Că nu-i fraier niciodată.
Chiar de-i lord, Băiatul ştie:
Ce-i al lui, nu-i jucărie!

poezie de Gabriela Genţiana Groza (8 iunie 2015)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

O pasăre

O pasăre foarte-apropiată mie
- un fel de rudă -
mi-a indicat un izvor ascuns în pădure,
de nimenea ştiut pâna atunci.

Am gustat din el
si m-am umplut de frunze.
Doua veveriţe mi-au sărit pe umăr,
iar izvorul însuşi
mi-a încolăcit picioarele
ca o buruiană limpede.

Am stat aşa pâna seara.
Apoi pasarea mi-a anunţat
sfârşitul tinereţii.

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: În orice caz, dânsul mi-a zis că eşti perfectă, ba chiar divină.
Diana: A spus domnul director aşa ceva despre mine?!
Lucian: Nu. De fapt, eu am spus aşa ceva, dar dânsul m-a aprobat.
Diana: Ah, linguşitorule.... Era însă vorba despre ce mi-a spus mie distinsul tău prieten.
Lucian: Te ascult.
Diana: Asta ar fi o mare noutate.
Lucian: Ce ţi-a zis dom' director, mamă?
Diana: Că i-ai fi povestit ce s-a întâmplat în seara aceea, când ne-ai anunţat despre misiune, pe mine şi pe tatăl tău.
Lucian: Da, evident, i-am povestit.
Diana: Şi i-ai spus că încă te mai simţi vinovat, deşi ne-am împăcat.
Lucian: Ah, mamă... Normal că mă simt vinovat. Nu pot uita că am fost un mare dobitoc şi nici nu ştiu cum mi-aş putea îndrepta greşeala aceea; nu prea am cum. Am fost atât de neghiob, mai ales faţă de tine... Iar acum vom pleca şi... Ceea ce-am spus rămâne...
Diana: Dragul meu, nu te mai frământa degeaba. Ţi-am spus că n-am fost supărată deloc pe tine atunci, n-am luat seama la câteva cuvinte rostite într-un moment tensionant, deci, n-are rost să te simţi vinovat, să-ţi faci zilele amare din cauza acelui incident. Uită ce-a fost atunci!
Lucian: Dacă ar fi atât de simplu...
Diana: Este!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonetul 98

Departe-am fost de tine-n primăvară
Când mândru' April, cu haina lui bălţată,
A întinerit tot ce era pe-afară,
Pe când Saturn râdea cu faţa-i toată.
Însă nici cânt de păsări, nici vreo floare
Din cele cu parfumuri diferite
Nu mi-au rostit poveşti încântătoare,
Ca să le smulg din locuri însorite.
Nici crinul alb nu mi-a adus uimire,
Nici trandafirul roşu la culoare,
Pentru că-ţi semănau bine la fire,
Căci le erai model şi desfătare.

Dar îmi părea că-i iarnă fără tine,
Iar ele-s umbra ta în ochi la mine.

poezie de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Beţie

supărat am deschis o sticlă cu vin
noaptea târziu sub cerul curţii mele
stelele îmi sclipeau şi mă mustrau
dar eu de singurătate beam şi tot beam
până am prins un pic de curaj
şi m-am luat la harţă cu dumnezeu
l-am anunţat direct că el nu mai există
de ceva vreme aici pe pământ un nebun
îi bâlbâiam numele l-a declarat mort
şi eu preacredinciosul îl cred mă jur
i-am spus că n-are cruce şi nici măcar mormânt
l-am întrebat la cine doamne-acuma să mă-închin
n-a zis nimic mi-a mai turnat înc-un pahar cu vin
cu teamă ca pe împărtăşanie l-am băut
mi-am zis în gând că-i vremea să mă spovedesc
şi spus-am despre mine toate bune şi cele rele
i-am pomenit apoi din nou de filozof
despre acel afront imensă imensă blasfemie
mă aşteptam să-l fi înfuriat în aşa hal
că o să mă scuture din pomul vieţii
însă nimic nimic nu s-a-întâmplat
de enervare am muşcat cu dinţii din pahar
nu se poate nu se poate cum doamne cum
un eretic în loc să-l arzi în iad tu îl proclami geniu
nimic pocalul spart pe jumătate plin de sânge
mă îmbia cu mirul lui dumnezeiesc
sfios descumpănit am vrut să-l dau pe gât
însă ceva o mână nevăzută parcă m-a oprit
aud şi-acum în jur cum noaptea îmi şoptea
sunt viu e gol mormântul meu în tine
cum vezi te las să îmi putrezeşti crucea
şi-apoi o să mă-ntorc din nou la mine

poezie de Dumitru Sava
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Şi deci, de atunci, din seara aceea, ai plecat de acasă, la Institut şi ai rămas acolo un timp.
Lucian: Da, am rămas acolo; dom' director m-a găzduit, până în seara oficializării misiunii, când s-a aflat că aş fi comandantul. Bine, dom' director mă avertizase deja, cu o seară înainte, ca să nu fiu luat prin surprindere în momentul oficializării misiunii, dar m-a asigurat că dânsul n-a intervenit în favoarea mea, cu nimic! Doar din cauza asta am acceptat să fiu comandantul, tocmai pentru că nu era un aranjament făcut de dânsul; doar se interesase la Comisia pentru Zboruri spaţiale despre mine, apoi mi-a comunicat această decizie a dumnealor, atâta tot! Dar încă nici acum nu sunt sigur de chestia asta...
Lia: Ah, Luci, te rog! Nu redeschide acel subiect! Ştiu, la fel ca şi tine, vezi, am greşit şi eu, reproşându-ţi acest lucru, fără a mă fi gândit dinainte la implicaţiile cuvintelor mele, dar nu credeam că te vor deranja atât de mult.
Lucian: Lia, nu m-ai înţeles încă?! Nu-i vorba de ceea ce ai spus tu! Aşa credeam eu, încă de la bun început şi chiar i-am reproşat asta lui dom' director, direct, în faţă, încă de atunci, în seara aceea, cu o zi înainte de oficializarea misiunii, când dânsul mi-a spus că de reverul acestei haine albastre pe care o purtam se vor prinde şase bulinuţe aurii... Mi-am dat imediat seama că era vorba despre însemnele comandantului misiunii. Şi încă am îndoieli în privinţa neamestecului lui dom' director în toată chestia asta.
Lia: Ah, Luci, n-ar trebui!
Lucian: Ar trebui sau nu, nu mi-e deloc clar! La fel şi-n cazul vorbelor pe care i le-am adresat mamei; ar trebui sau nu să par indiferent, dar nu pot. Şi totul e atât de greu... Şi-n plus, mi-ai mai zis, de curând, că nu l-aş iubi pe tatăl meu, blondul ăla enervant... Dar nu-i adevărat! Cum să-l urăsc?! Off...
Lia: Luci, te rog, calmează-te!
Lucian: Sunt calm, Lia! Foarte calm...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din ea au ţâşnit doi bujori

Deşi poarta era deschisă ai sărit peste gard,
inima mi-a tresărit de spaimă:
mă jefuiai... mi-ai spart codul de bare.
Îngrozit am clipit o singură dată
când am deschis ochii ai dispărut
un salt în timp şi totul era irosit.
Ai pătruns în lumina sălbatecă a lunii
operai metafore
străpungeai nepăsătoare clipele
amestecai fără teamă distanţele
nimiceai surprinzător abisurile metamorfozate
părăseai violent existenţele deschizându-te peste margini
însă luminile din irişii tăi îmi aparţineau numai mie.
Ţi-ai desfăcut bluza...

poezie de Aurel Stănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea nu-i cel mai potrivit lucru pentru a-ţi trata un prieten

Dragostea nu-i cel mai potrivit lucru pentru a-ţi trata un prieten.
N-aş dori să ţi se întâmple aşa ceva.
N-aş vrea să te văd cu ochii pierduţi
într-o zi ploioasă, în căutarea imposibilă
a acelora care nu-şi pot aminti nimic.
Dragostea nu-i cel mai potrivit lucru pentru a-ţi trata un prieten.
N-aş vrea să te văd sfârşind în felul ăsta,
cu trupul scurs ca marmura spartă
în arhitectura unora care construiesc
poduri din păsări schilodite.
Dragostea nu-i cel mai potrivit lucru pentru a-ţi trata un prieten.
Există lucruri mult mai bune pentru tine,
nu vreau să-ţi văd sentimentele vândute
drept lanterne magice unora al căror trup
nu emite nici o lumină.

poezie de Richard Brautigan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii n-au cunoscut până acuma un zeu pe care să-l poată iubi, de aceea nu s-au iubit nici între ei şi de aici a izvorât nenorocirea lor, căci, aşa cum lumina vine de la soare, tot aşa şi fericirea izvorăşte din iubire.

Henryk Sienkiewicz în Quo vadis
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Darurile vieţii

De unde era sa stiu
Ca viaţa n-are meniu
Şi ca nu poti comanda
Altceva decât vrea ea?
Ca n-as sta la masa milei
Să aştept meniul zilei,
Ci aş fi ales din toate
Numai lucruri rafinate.
N-as fi stat ca la pomană
Sa-mi dea un colac si-o zeama...,
De-mi dădea ce mi-am dorit,
Toate mi le-as fi plătit.
Ştiu că i-as fi comandat
Mai multe decât mi-a dat!
Nu mi-aş fi dorit belele,
Nicicând n-am poftit la ele.
Imi doream, de pofta bună
Soare ziua, noaptea-lună,
Si plimbari pe-un car de stele,
Eu şi visurile mele.
Aşadar, ca de-nceput
Nişte minte de-am cerut,
Ea mi-o dete la antreu...,
(Multumesc lui Dumnezeu!)
Dupa ce i-am cerut minte
Am vrut niste simţăminte,
Dar sa nu îmi fac păcat,
Că şi dintr-alea mi-a dat.
Iar după ce m-a servit
Zic: atâta am primit?
M-a-ntrebat: "nu ţi-e de-ajuns?
Uite ce mult ţi-am adus!"
M-a-ntrebat cum de cutez,
Ca nu-i bufet suedez?!
Mă uitam tristă la alţii,
Că-i vedeam p-ăia bogaţii
Cum luau fără ruşine
Chiar de nu li se cuvine.
Luau tot ce apucau
Şi în traistă-şi indesau,
Numai eu stăteam timidă,
La un colţ, într-o firida.
Aşteptam ospătăriţa
Ca să vină cu tăviţa
Şi pe ea cu toate cele
Care erau ale mele.
În restaurantul vieţii
Ii priveam pe indrăzneţii
Ce luau fără ruşine
Şi nu aşteptau ca mine.
Dac-aş fi avut tupeu
M-aş fi dus să-mi iau şi eu,
Dar am zis că nu-i frumos
Să fiu omul pofticios,
Fiindcă-i rău şi e păcat...,
Şi-am tot stat şi-am aşteptat.
Din bun simţ şi cu ruşine
Aşteptat-am mult şi bine,
C-alţii-n faţă s-au băgat
Şi-au luat pe apucat.
Viaţă, nu m-am lăcomit,
As fi vrut să fi primit
Dragoste şi sănătate
Lângă nişte bunătate.
Aş fi vrut să am norocul
Sa imi pot alege locul
Unde sa traiesc in pace
Dar nu m-ai lasat..., nu-mi place!
Vrut-am omul meu sortit
Care să mă fi iubit,
Cu care să-mi fac eu casă,
Dar mi-ai zis: nu fi scârboasă.
Că daca nu eşti cuminte
O să-ţi iau niţel din minte
Şi-atunci o să vad ce faci,
Că-n prostie o sa zaci!
Eu m-am ridicat plângând
C-aveam sufletul flămând
Şi mi-aş fi dorit mai multe,
Dar n-a vrut să mai asculte.
Mi-a zis ca aşa e-n viaţă,
Nu ne targuim, nu-i piaţă!
Şi mi-a zis că ce mi-a dat
Este pentr-un om bogat
Dacă ştiu să-mi folosesc
Harul meu dumnezeiesc.
Când mi-a zis că o insult
De-ndrăznesc să cer mai mult,
Tare fost-am ruşinată
Căci mi-a zis că sunt ingrată
Că nu-s recunoscătoare
C-o jignesc şi că o doare.
După ce m-a gâlcevit
Ah, cum m-am mai înroşit,
Fiindcă ştiu c-avea dreptate:
De am minte, am de toate!
Mi-a dat ce-i mai important
Fără sa-i dau vreun talant
Si-apoi după ce m-am mai gandit,
Am plecat si-am mulţumit!

poezie de Florentina Mitrică (29 iunie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Deci, frumosule, se pare că am rămas singuri.
Lucian: Aşa este, am rămas doar noi doi. În condiţii normale, acest lucru m-ar bucura mult, doctore.
Stela: Ştii că ai dreptate?! În condiţii normale, evident, chiar şi pe mine m-ar bucura. Aşa însă... Off, frumosule... De ce trebuie să-mi creezi mereu tot felul de probleme?
Lucian: Nu intenţionat.
Stela: Intenţionat sau nu, însă le creezi... Dar de ce tu?! Chiar aşa! De ce nu Nis, spre exemplu, doar el are reputaţia de a fi cel mai zvăpăiat dintre noi. Şi totuşi, el nu mi-a dat niciodată de furcă, cu nimic; se îngroapă doar în dulciurile lui şi îşi vede liniştit de treabă. Însă tu, un om ca tine... Zău că nu înţeleg nimic, Luci!
Lucian: Nici eu, doctore... Nici eu.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!