Scaunele

Şi atunci am observat încă o dată
scaunul de pe plajă, părăsit sub acele ploii
de vreun chelner sau vreun olog;
aseară parcă urla ca un câine spre valuri
împotrivindu-se cu toate picioarele,
parc-ar fi fost scheletul unei femei
devorate de peşti, fără degete, fără cap,
ori poate cineva anume-l pusese
ca marea să se aşeze pentru o clipă pe ţărm...
Şi atunci am zărit scaunul celălalt
cuibărit ca un prunc între braţele
părăsitului; un scaun la sânul
unui alt scaun, cine l-o fi adus, cine l-o
fi mânat? Pe pielea lor picături mari,
sărate ca nişte lacrimi gri-
poate fulgerul, poate frigul, da poate fri...

poezie de Dumitru Ţiganiuc din Ecranul de iarbă (1986)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ofiţerul: Vă rog! Aşezaţi-vă pe canapea...
Autorul: Nu! Vreau să stau puţin pe scaunul dumneavoastră! (Se trânteşte pe scaun, la biroul Ofiţerului.) Aţi făcut o mare greşeală, ridicându-vă. În felul acesta, postul dumneavoastră a devenit vacant...
Ofiţerul: Domnule! Pentru această funcţie trebuie să daţi concurs!
Autorul: Lăsaţi-mă să ocup, interimar, acest fotoliu! Lăsaţi-mă să mă pun, o clipă doar, în pielea cea mare şi bine tăbăcită a statului...
Ofiţerul: Aveţi grijă! Scaunul acela cere multă răspundere!
Autorul: Sunt absolut convins! E un scaun greu încercat. A susţinut o mulţime de funduri, de toate culorile politice. Scaunul acesta a cunoscut întreagul curcubeu electoral. Tot ce înseamnă lumină albă, în descompunere...

replici din piesa de teatru Herghelia albastră (Forţa imaginaţiei), scenariu de Valeriu Butulescu (2010)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scaunul

Piesă într-o garnitură
Lângă masă, pat, dulap;
Are unul bun de gură
Scaun stil, dar nu la cap.

epigramă de Ştefan Marinescu din Păcate amestecate (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scaunul

Unii-n scaun se dezmiardă
Şi în piele nu-şi încap
Stau în el ca să nu-l piardă,
Alţii însă îl au în cap.

epigramă de Petre Gigea-Gorun din revista "Cugetul" (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine a putut iubi doi ani, aşa cum mă iubise ea, poate uita o vreme fericirea de atunci, dar ea va înflori din nou, cu alt chip, din acelaşi izvor, fiindcă un om nu poate avea două suflete şi mai ales nu poate trăi fără iubire.

citat celebru din romanul Cel mai iubit dintre pământeni, volumul 1 de Marin Preda (1980)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scaun cu spătar

Ieri erau patru picioare,
Stăteam fără frică în scaunul cu spătar,
Azi au rămas doar două picioare
Slăbite de toţi cei care au abuzat,
Greoi fără salvare.
Cum să mă descurc acum pe două picioare?
Când spătarul e aruncat
În mare?
Dar mai am două picioare,
Obişnuite cu cei greoi.
Le voi căuta un spătar cu inima mai mare,
Şi cine-o vrea,
O să aibă un scaun cu patru picioare.

poezie de Mili Dumitru din Poezie în rampă (2018)
Adăugat de Mili Dumitru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt acel marinar

dacă
şi numai dacă
ar fi să îmi închipui
niciodată nu am să pot să te prind
nu am navigat pe corăbii nu sunt acel pirat
fără un ochi
şi nu târâi după mine vreun picior de lemn

în sfârşit, asta e o altă chestie
problema e că
nu este de ajuns să pui totul în ordine
aşa cum nu este de ajuns să alergi câteva ore bune
în speranţa că te vei regăsi

mă trezesc dimineaţa
şi îmi dau seama că este destul de târziu
soarele răsare la fix patru treizeci
da. acum este timpul, nu mâine

din vamă până în neptun
sunt peste douăzeci de km de plajă
cu toate astea doar un pumn de nisip m-ar putea face fericit
zorba ar şti ce să spună
pentru mine
însă
şi doar pentru mine
o clipă de linişte mi-ar fi de ajuns

nu vreau kilometri de asfalt
nu vreau poveşti de adormit copii
un pescar îmi poate spune oricâte, şi cu câte furtuni
şi cu câţi peşti neverosimil de mari

şi dacă mă prinde noaptea dormind pe nisip şi dacă este să mă redefinesc
tot nu ar fi
pentru că una este să mângâi cu palmele răsăritul
şi alta să asculţi o poveste despre pescari
despre luptele nebune cu valurile
şi nici atunci nu ai cum
dar acum e trei dimineaţa
marea îmi pupă picioarele, şi eu strâng în pumni apă sărată
şi parcă tocmai de acolo ţâşneşte viaţa
un ghem roşiatic de suliţi ce se înfig într-un cer
pe care noi încă nu-l ştim

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul cel alb

Sunt în oraşul cel alb.
O ceaţă deasă îmi
Străpunge speranţele.
Sunt oameni care visează
Lumi inexistente,
Sunt oameni dezorientaţi,
Care merg pe trotuare.
Lumini se aprind şi se sting haotic
În oraşul cel alb.
Sunt strigăte care se ascund în noapte
Şi în sunteul ploii,
Acea ploaie, care cade continuu
Şi monoton.
Sunt victime în oraşul cel alb,
Care încă nu inţeleg că sunt victime,
Dar sunt şi flori,
Sunt şi chioşcuri cu fast food,
Sunt şi grădini botanice
Cu arbori exotici
Şi mai sunt şi cinematografe cu filme horror.
Ca nişte umbre se desprind din ceaţă
Paşii pierduţi.
Sunt paşi care se caută,
Sunt şi paşi care se despart definitiv.
Zgomotul ploii
Vibrează în ochiul ferestrelor,
Vibrează în pietrele mortuare,
Vibreaza şi în vise,
Acele vise
Pentru o zi mai bună decât ieri.
Aparent,
Cineva mai strigă în întuneric
Din ceaţa albă.
Poate că e victima unui viol,
Poate că e victima unui furt,
Poate că e victima unei agresiuni,
Sau poate că e cineva care a pierdut iubirea.
Poate că e doar ecoul ei......
Sunt în oraşul cel alb
Şi te caut în noapte...

poezie de Marieta Măglaş din Poeme
Adăugat de Marieta Măglaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine a zis? Cine a făcut? Cine a uitat? Cine a strigat? Cine a râs? Cine a plâns? Cine a fost ca tine? Cine a fost ca mine? Câţi vor fi ca noi? Cine va putea răspunde la aceste întrebări cu zâmbetul pe buze?... Poate doar timpul fără sentimente, care a uitat că i-am fost tovarăşi...

citat din Paul Butnariu (4 ianuarie 2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde cad anii când se duc?

Unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?
Am început să–mi frământ visele sub scara ce urcă spre cer.
Poate vor fi şifonate.
Poate vor ieşi din chenar, dar cu siguranţă îmi vor umple gândurile.
Mari şi năstruşnice.
Fără să le poată muta cineva de sus în jos, de la est la vest.
Nu ştiu unde se duc când toate rămân departe, aşa cum sunt, până ziua întâlneşte moartea.
Cine stie?
Simt ceva! Parcă este adierea unei mâini peste genele care s–au contopit pentru o secundă în amfiteatrul gândurilor.
Teribilă treabă cu anii. Cu gândurile. Cu visele...
Şi totuşi, unde cad anii când se duc, în noi, în cer sau în pământ?

poezie de David Ionel Romulus
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Steaua vie

În acea slăvită noapte,
se uita mirată luna.
- Ia uitaţi-vă, surate,
cum se poate?
murmura mereu străbuna.
O steluţă pe sub nori!
Ce fiori!
O steluţă fără nume
şi fără orbită-n lume!
Zboară-ncet şi se opreşte,
omeneşte,
parc-ar vrea un om să-ndrume.
- Cum? Să zboare şi să stea?
a răspuns atunci o stea.
- Cum? O stea fără orbită?
a spus alta mai uimită.
- Da. Căci nu e nici planetă,
nici cometă,
nici vreun pui din căi lactee,
nici vreun colţ de meteor.
- Atunci ce e?
- E un dor!...
a şoptit o rază-n zbor.
E un înger, e un duh
care trece prin vazduh
către PRUNCUL SALVATOR.

Şi-a privit întregul cer
cum steluţa, sol suprem,
s-a oprit ca o făclie
peste satul Betleem.

Şi-a zburat apoi făclia
dispărând în Dumnezeu!

AMIN

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Speranţă

Am plutit şi am tot plutit pe marea pustie,
Şi zile-n şir n-am văzut decât apa verde-argintie.
În cele din urmă am zărit în peisajul posac şi-auster
O line confuză în golul dintre talazurile mari şi cer,

Care-a crescut şi-a tot crescut luând, uşor-uşor,
Forma unui golf, a unui grind, a unui pripor;
Apoi dealuri şi vâlcele, râuri, păduri şi tarlale,
Turnuri şi-acoperişuri, sate şi mahalale.

Şi m-am gândit, "Într-o zi voi ridica velele încă o dată
Şi voi pluti pe o mare mai pustie şi mai înnegurată
Decât a fost vreodată asta, şi-n golul dintre cer
Şi talazurile mari voi vedea cum apare, sper,

Un alt pământ – în acel pustiu şi în acea singurătate;
Cum să spun? O altă lume. Poate – poate – poate!"

poezie de William Dean Howells, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt

Cine sunt?

Sunt ca un Hristos răstignit pe cruce,
Ori un om care cerşeşte la o răscruce!
Poate sunt un pom în floare,
Care aduce bucurie la fiecare.

Cine sunt?

Sunt un soare care apune
Poate o stea fără de nume,
Cine sunt eu,
Cine îmi spune?

Poate sunt tot sau nimic
În lume asta mare,
Ori sunt un om ca orişicare,
Care se naşte şi moare.

Cine sunt eu oare?

poezie de Vladimir Potlog (13 iunie 2009)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câine

Fără filozofie cinică, fără zâmbete cu dublu înţeles,
Fără-ascunzişuri şi fără lacrimi de crocodil (mai ales).
Distanţa-i scurtă, iar diferenţa-i poate doar de-un atom
Între instinctul lui de câine şi mintea ta de om.

epitaf de autor necunoscut/anonim (S.U.A.), traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

In lumea mea mica

în lumea mea mică
sunt numai un fir de nisip ce ridică
castele mărunte sub gânduri viclene
o vreme-am crezut că braţele tale au pene
posibil însă să fi încurcat iarăşi gările
ori trenurile... sau poate toate mările
cu scoicile lor mici şi rapace
cu melcii ieşind indecent din găoace
poate că am încurcat un răstimp şi irisul tău mov cu un flutur
ori cu o pasăre albă... de toate mă scutur
ţi-aş fi strâns ghem cuvintele toate
ţi-aş fi alintat o noapte întreagă tăcerile poate
păcatele şi visele triste
din umeri mi-ar fi crescut spre tine batiste
ca nouri sub stele
s-ar fi ascuns în tine tăcerile mele
ai fi crezut că sunt o mare îngustă
în dar ţi-aş fi lăsat un crin şi-o lăcustă
şi poate-o furnică
ascunsă cu grijă în mâna mea mică
în mâna cealaltă
ţi-aş fi întins ca o boltă înaltă
inima mea pitică şi scundă
deasupra aş fi creat o mare rotundă
şi-o stâncă verde din plastilină
peste toate din coaste-aş fi adus un ulcior cu lumină
şi poate o lună
peste ochii tăi verzi uneori să apună

lumea mea ar fi fost
un univers rogvaiv fără rost
azi toate sunt însă clişee în sepia sau poate poveşti
mă întreb încă trist cine-ai fost cine eşti

lumea mea mică e numai o mare îngustă
fără scoici fără fluturi şi fără lăcustă

poezie de Nicoleta Tase
Adăugat de Anemarie Ionita
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spuneai ceva?

Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare.
Şoptisei, poate, o-ntrebare,
Sau, poate, un răspuns.
Dar glasul nostru nu era ascuns?
Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată.
A fost atunci? Acum e altădată?
Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi
Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi.
Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise,
În jocul de-a sfiala, amuţise.
Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine.
Tu mă numiseşi "Ţie", eu te numisem "Tine".
Să te cunosc? Să mă cunoşti?
Stam unul lângă altul ca plopii mari - şi proşti.

poezie celebră de Tudor Arghezi din Poeme noi (1963)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spuneai ceva?

Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare.
Şoptisei, poate, o-ntrebare,
Sau, poate, un răspuns.
Dar glasul nostru nu era ascuns?
Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată.
A fost atunci? Acum e altădată?
Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi
Ştiind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi.
Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise,
În jocul de-a sfiala, amuţise.
Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine.
Tu mă numiseşi "Ţie", eu te numisem "Tine".
Să te cunosc? Să mă cunoşti?
Stam unul lângă altul ca plopii mari - şi proşti.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dup-un scaun

Dup-un scaun, aş ascunde
Trupu-ncins de catifea,
Nebuniile rotunde
Şi-abur magic de cafea.

Dup-un scaun, ca oricare,
Câte vise nu-nfloresc
Într-o coapsă roditoare
Şi un sân dumnezeiesc.

Dup-un scaun, dezgolită
De păcate şi trecut,
Tu, eterna mea ispită,
Mă îndemni spre aşternut.

Dup-un scaun, fără taine,
Cu privirea te-ncălzesc,
Dezrobită eşti de haine
Şi aştepţi... să te iubesc.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum apa nu se poate transforma decât dacă o cauză determinantă o aduce într-una sau alta dintre aceste stări, nici omul nu poate face ceea ce crede că-i stă în putere, decât dacă nişte motive particulare îl determină în sensul respectiv. Până la intervenţia cauzelor, orice gest îi este imposibil, dar, o dată ce ele intră în joc, individul nostru trebuie, la fel ca apa, să acţioneze după cum o cer împrejurările corespunzătoare fiecărui caz. Abia după intrarea în joc a unui motiv ne putem decide într-adevăr, iar atunci trebuie s-o facem, dacă nu cumva se prezintă un motiv opus încă şi mai puternic, în cazul în care ar exista aşa ceva. Ideea că un individ ar putea acţiona cumva fără ca vreun interes să i-o ceară e la fel de absurdă ca aceea că o bucată de lemn s-ar putea rostogoli înspre mine fără a fi trasă de o sfoară.

Arthur Schopenhauer în Lumea ca voinţă şi reprezentare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorinţa mea cea mai mare şi cea mai profundă este să ajung un actor foarte mare... am impresia că mă aflu pe drumul ăsta, dar încă n-am ajuns la capătul lui. Mai e mult, mai e mult de mers până acolo. De-aş avea forţă, de-aş avea sănătate, de-aş avea regizori... pentru că un actor nu poate să crească, nu se poate dezvolta, nu se poate împlini fără regizori, cine îşi închipuie asta, greşeşte. Eu o spun în cunoştinţă de cauză. Deci îmi doresc toate acestea, pentru că, poate, cine ştie cum, cinci minute înainte de sfârşitul vieţii mele să pot spune - da, domnule, am ajuns.

Victor Rebengiuc în Almanah ”Convorbiri literare”
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!