John Marr şi alţi marinari

De vreme ce-n cartul nopţii mele sunteţi prezenţi,
De ce oare nu vorbiţi cu mine-acum, băieţi,
Colegul vostru de echipaj de altădată?
Odinioară, pe-nviforata mare-ntunecată

Vocile voastre răsunau nespus de clar
Spărgând în cioburi cântecele a sute de furtuni;
Voi încă navigaţi, în gând; ridicând vela pe catarg,
Furtună-i viaţa, bate vântul – tu, inimă, răsuni.

Acceptând lucrurile ca fiind un dat al sorţii,
Ca-n joaca lor nişte copii, aţi împânzit o lume;
Iubind viaţa, dar neîngenunchind în faţa morţii,
V-aţi pus-o-n mâinile talazurilor mari, în spume –

Navigatori – albatroşi pe toate cele şapte mări,*
Iar pe uscat ciocârlii cu tril melodios –
Voi nu treceţi niciodată dincolo de ale amintirii zări,
Nu sunteţi pierduţi, uitate tulpini lipsite de folos,

Căci inima de muzică atârnă,-ncrezătoare;
Vă aţineţi aproape de mine-ntotdeauna, iar şi iarăşi,
Lângă voi întineresc, iar viaţa devine-o sărbătoare.
Precum curenţii de maree, fluviilor tovarăşi,

Veniţi mereu spre mine, mă vizitaţi – şi, înotând parcă,
Ieşiţi mereu la suprafaţă dintr-un ocean de feţe;
Memoria pe urmele-a miriade de-amintiri calcă,
Pentru ca, înfăşurat în vis, să mă răsfeţe.

Şi eu tânjesc ca voi. Dar plutele care vibrau s-au risipit –
Odată desfăcute, mai pot fi ele adunate împreună?
Noi coechipieri am fost, apoi ne-am despărţit,
Ademenită fiindu-ne de alte-mbrăţişări inima nebună,

Ierburi ale uscatului rătăcind pe talazurile mării!
Dar dacă, adăpostit de valul care mătură limanul
Cineva va fi trecut deja dincolo pe poarta înserării?
Nu mai puţin acum, când inimii obosite i-a secat elanul,

Camaraderia umbrei voastre-mi aparţine.
Plutiţi în jurul meu, întregi în forme şi în trăsături:
Tatuaje, inele-n urechi, lacătele unei iubiri depline;*
Barbari cu firi simple, naturale şi sufleteşti structuri,

Slujitori nepământeşti ai acestei lumi pe ape colosale.
Voi toţi navigaţi cu mine, fiecare-i la apel prezent–
Umbre, umbre cutreierând mările-n Extremul Orient.
Încotro, încotro, navigatori ai marinei comerciale,

Încotro vă-ndreptaţi în urletul tempestelor, pe care drum?
În lunga, primejdioasa cursă, vânători de balene-albastre,
Cât vor rezista-n siajul leviatanului* corăbiile voastre?
O, războinici ai oceanului, pe unde v-aventuraţi acum?

Chiar dacă gongul nu mai bate demult sfertul*
Pe apele dezlănţuite-n miez de noapte
Şi nu mai sunt duşmani în spulberările sărate,
Tu ţii încă felinarul de bord aprins, scrutând deşertul

Mării, încercând zadarnic, aplecat peste copastie,
Să-l vezi pe fratele tău drag care dispare-n ceaţă, singur,
Dincolo de pereţii luminii, în noaptea neagră şi pustie.
Dar, în pânzele de cort pe care gloanţele le-au străpuns ciur,

Tovarăşilor tăi de arme, dormind după un cart şi greu lung,
Răcnetele sălbatice "Hai, afară, jos din hamace"!
Nu le mai poate întrerupe vraja somnului cel bun,
Iar sunetul siflelelor degeaba larmă face,

Degeaba tunurile bubuind dau deşteptarea –
O bătaie, bătaie de de inimă,-i adună-n în faţa ta,
O bătaie de inimă-n miezul unei inimi mari.
Îi adună, pentru a-i ţine laolaltă şi păstra;

Pentru a revedea sub arboradă gaşca toată –
Pentru bucuria de-a o mai auzi cântând încă o dată!

* Cele Şapte Mări ( Seven Seas ) – Oceanul Arctic, Oceanul Atlantic de Nord, Oceanul Atlantic de Sud, Oceanul Indian, Oceanul Pacific de Nord, Oceanul Pacific de Sud şi Oceanul Antarctic.
În sens figurativ, toate mările şi oceanele lumii.

*Lacătul iubirii ( love padlock ) – o datină conform căreia îndrăgostiţii atârnă de un pod, gard, poartă, monument sau alt asemenea loc public două lăcate (eventual insripţionate cu iniţialele lor), iar cheile acestora sunt aruncate într-un râu – asta ca simbol al iubirii veşnice.

*Leviatan – "Monstru biblic marin care apare în Tanakh sau Vechiul Testament. Cuvântul a devenit sinonim cu orice monstru marin uriaş. În literatură, de exemplu Moby-Dick de Herman Melville, leviatan are sensul de balenă uriaşă. Leviatanul e descris în Cartea lui Iov, capitolul 41 şi este menţionat în Cartea lui Isaia 27:1" (Wikipedia).

* Ture de muncă la bordul navelor cu pânze constând în 4 ore de serviciu urmate de 4 ore de odihnă.
Acţiunea de trezire din somn a persoanelor care trebuiau să-i înlocuiască pe colegii aflaţi "în/de cart" se numea "a da sfertul", a bate gongul "de sfert".

poezie clasică de Herman Melville, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesia

aţipind uneori
îmi apare în faţă
o hartă animată
cu toate durerile lumii
pâraie de suferinţă
se adună în râuri
în fluvii
şi se varsă în
oceanul din sufletul meu
odată
când nu mă voi mai trezi
pe pământ
voi lua cu mine oceanul acesta
şi lumea va rămâne
în urma mea
în sfârşit
fericită

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Willie Stark: V-au amăgit de o mie de ori, aşa cum m-au amăgit şi pe mine. De această dată eu voi fi cel care va amăgi pe cineva. Voi rămâne în cursă. Sunt de unul singur şi vreau să le vânez capetele. Ascultaţi-mă, dragi ţărani! Ridicaţi-vă privirea şi uitaţi-vă la singurul adevăr pur, cel al lui Dumnezeu. Acesta este adevărul! Voi sunteţi ţărani. Nimeni nu a ajutat niciodată vreun ţăran, în afară de alt ţăran. Ascultaţi-mă, ascultaţi-mă! Aveau de gând să se folosească de mine pentru a împărţi voturile. Dar eu sunt aici în faţa voastră, stând pe cele două picioare ale mele. Până şi un câine poate învăţa să facă asta. Voi staţi pe cele două picioare ale voastre? Aţi învăţat să faceţi asta? Luaţi aminte, dragi ţărani! Distrugeţi pe oricine vă stă în cale! Distrugeţi-l pe Joe Harrison! Distrugeţi-l pe McMurphy! Dacă nu se învaţă minte, lăsaţi-mă pe mine să le arăt eu lor. Vreau să-i văd cu gâtul tăiat.

replică din filmul artistic Toţi oamenii regelui, scenariu de Steven Zaillian, după Robert Penn Warren
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valul se ridică din Ocean, călătoreşte la suprafaţa Oceanului, după care se retrage în Ocean. Oceanul rămâne. Nemişcat. Neschimbat. Fără Pereche. Dincolo de aparenţe, valul este Însuşi Oceanul care se exprimă printr-o formă temporară. Apa valului nu este separată de apa Oceanului. Căci o singură apă există. Bine ai Venit Acasă, val călător!

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balenele nu plâng

Ei spun că marea-i rece, dar marea conţine
cel mai fierbinte sânge, cel mai sălbatic şi mai imperativ.
Toate balenele din străfundurile abisale sunt fierbinţi, în vreme ce
se-avântă fără contenire spre spaţii noi şi se scufundă sub aisberguri.
Balene-albastre, caşaloţi, rechini ciocan, ucigaşii acolo lovesc,
acolo aruncă la suprafaţa mării respiraţia lor năvalnică şi fierbinte!
Ei şi ele se leagănă, se leagănă, prin senzuale ere lipsite de vârstă,
în adâncurile celor şapte mări –
pendulează prin apa salină într-o beţie desfătătoare,
iar la tropice se-înfioară-n talazuri de dragoste
şi se răsucesc în masive şi intense dorinţe asemeni zeilor.
Apoi, în patul din adâncurile mării albastre
marele taur se lipeşte de mireasa lui,
un munte presând alt munte,-n bucuria vieţii:
şi, izbucnind din înlăuntrul fremătător al oceanului roşu de sângele balenei,
o protuberanţă lungă, violentă, un vârtej marin vine şi se-înşurubează
în cheutoarea moale, neîmblânzită, a celuilalt trup imens.
Şi peste podul care-i uneşte-n minunea-încleştării lor clocotitoare
trec arhangheli în flăcări prin pânze de ape, încoace şi încolo,
fără contenire, arhanghelii fericirii,
dinspre el spre ea, dinspre ea spre el, marele Heruvim
aşteaptă balenele-n mijlocul oceanului, suspendat pe valurile mării,
acolo în marele paradis al cetaceelor din străfunduri, al vechilor ierarhii.
Şi enormele mame se odihnesc visând cum puii le sug laptele,
cu minunaţii lor ochi de balenă deschişi în apele-începutului şi-ale sfârşitului.
Iar când se-apropie un pericol, masculii
adună femelele şi tineretul în cerc, deasupra mareei celei fără de odihnă,
aliniindu-se ca nişte Serafimi uriaşi şi feroce în faţa primejdiei,
înconjurând continuu adunătura aceea de monştri ai iubirii.
Iar toate acestea se petrec în mare, în sarea
unde Dumnezeu este de asemenea iubire, dar fără cuvinte:
şi Afrodita este fericita, prea fericita,
soţie a caşeloţilor!
Iar Venus se zbenguie printre peştii mării şi este femela delfin,
este voioasa, pitoreasca balenă alintându-se-n mare şi-n iubire,
este femela ton albacora, rotundă şi radioasă printre masculi,
plină de sânge fericit, curcubeu întunecat în extaz, fulgerând în mare.

NB
In anul 1922 D. H. Lawrence şi soţia lui Fried erau în Wellington, Noua Zeelandă, de unde Mansfield au trimis Katherinei o carte poştală cu doi aborigeni maori într-un tufiş, amintindu-i de locurile ei de baştină. " Aici fiind, ne gândim foarte mult la tine!". In timpul acestei vizite în emisfera australă, DHL a văzut migraţia balenelor în cursa lor anuală la nord de Antarctica, respectiv înapoi spre sud, călătorii pe care marile cetacee le fac pentru hrană şi pentru împerechere. Noua Zeelandă este periodic vizitată de toate tipurile de balene ( albastră, roz, albă, cu cocoaşă etc), iar depresiunea din Oceanul Pacific localizată între Noua Zeelandă şi Tonga, cu adâncimi de peste 3000 metri, este casa caşelotilor burlaci, mereu la pândă în întuneric, hrănindu-se îndeobşte cu calamari uriaşi. Exemplare de calamari de peste 20 metri lungime au fost găsite de pescarii din zona Kaikoura – Christchurch.

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei. Eu le-am dat cuvântul Tău, şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu Mă rog ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti pe ei de cel viclean. Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr. Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine. Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava mea pe care Mi-ai dat-o, pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii. Părinte drepte, lumea pe Tine nu te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.

replici din Sfânta Evanghelie după Ioan, Rugăciunea lui Iisus pentru Sine, pentru apostoli şi pentru toţi credincioşii. - 17:6-26 de Sfântul Ioan Evanghelistul
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui

va veni cu siguranţă şi acel moment
în care mă voi sătura de scris
poezii şi voi trece la testament
scrisorile mele de azi
vor fi atunci închise spre nord
spre casa în care
naşterea a dat lumii
un copil minunat cu ochii foarte

albaştri

Lui
pentru că ridică norii mai sus decît sunt
îi voi lăsa toată puterea mea
şi lacrimile
să plîngă cu lacrimile mele verzi
şi să-l doară cât mai puţin
cît mai puţin

puţin cu puţin
va aduna de o poveste pe malul mării
în care locuia cu mama
mama Lui
care dimineaţa rîdea mult
iar el zicea că de la rîsul ei fericit
creştea pădurea

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul din cartul de noapte al navei Charlotte Jane

E primul cart de noapte, frăţiorii mei,
Vânturi mari, grozave, bat peste şapte mări*
Şi stele reci sclipesc pe boltă, frăţiorii mei,
Mistica lor deschide căi spre cele patru zări.

Prova navei noastre-şi croieşte drum
Prin apele cele mari, scăpărătoare,
Promiţând locului pe care-l părăsim acum
Şi locului spre care ne-ndreptăm bunăstare!

Acum, aplecaţi-vă-n tăcere, frăţiorii mei,
Frunţile deasupra vinului sfânt,
În memoria strămoşilor morţi, frăţiorii mei,
De un sânge cu noi, din acelaşi pământ.

Deşi mormintele lor sunt la fel de departe ca luna
De-acest ocean albastru, adevăr spun vouă,
Spiritul lor ne va însoţi întotdeauna
Acolo unde mergem, în ţara cea nouă.

Triste-amintiri purtăm, dar pentru cei ce ne iubesc
Vom goli alt pahar de vin de-aici, din depărtări,
Pentru inimile curajoase care încă ne iubesc
Acolo-n vechile noastre case de peste mări şi ţări.

Ne lipsesc braţele lor dragi care să ne-mbrăţişeze,
Zâmbetele din ochii-albaştri care ne-au crescut,
Buzele care nu mai pot să ne binecuvânteze
Pe pământul spre care ne-ndreptăm, necunoscut.

Dar, trişti, departe de ţara noastră, frăţiorii mei,
Noi umplem până sus cupele cu vin!
Acesta-i pentru toţi un jurământ, frăţiorii mei,
Şi-al acestui miez de noapte imn:

Fiecărui camarad eu o să-i fiu frate bun,
Fiecărui membru-al acestui curajos echipaj –
Umăr lângă umăr în acest consimţit surghiun
În ţinutul de care ne-apropiem cu mult curaj.

Umpleţi iar paharele, e ora despărţirii, frăţiorii mei,
Sorbiţi adânc pentr-un prieten sau o rudă,
Pentru cei dragi inimilor noastre, frăţiorii mei,
Care ne răsplătesc şi-mpart cu noi şi griji şi trudă.

Noi, soţi şi fraţi, datorăm în aceste zile,
Din ţinutul pe care vom păşi ca mâine,
Toată onoarea ce li se cuvine,
Fecioarelor şi mamelor nostre, nobile.

Vinul e pe sfârşite, frăţiorii mei,
Dar înainte de-a bea ultimul pahar
Să-nălţăm în tăcere-o rugăciune, frăţiorii mei,
În caz că truda noastră se va dovedi-n zadar;

Dacă vânturi rele ne vor bate cerându-ne uium,
Fie-ne loc de odihnă-ntru Domnul, frăţiorii mei,
Pămânutul către care ne-ndreptăm acum.

NB

James Edward Fitzgerald este considerat de mulţi istorici drept primul premier al Noii Zeelande.

"Charlotte Jane," "Randolph", "Sir George Seymour" şi "Cressy" au fost patru veliere englezeşti care au transportat printre primii emigranţi în Noua Zeelandă, Insula de Sud. Primele trei au ancorat pe 16 şi 17 septembrie 1850, la o distanţă câteva ore una de cealaltă, în faţa actualului port Lyttelton, în apropiere
de Cristchurch.

"Charlotte Jane" sub comanda căpitanului Alexander Lawrence a plecat din Plymouth pe 7 septembrie 1850 şi-a aruncat ancora la Lyttelton pe 16 decembrie 1850, ora 10:00. A avut la bord 26 de stewarzi, 24 de asistent-camerişti, cca 150 de pasageri – bărbaţi şi femei, căsătoriţi şi necăsătoriţii, dintre care 80 de copii, băieţi şi fete, un preot şi un medic. Pe perioada voiajului de 99 de zile a avut loc o căsătorie, iar trei copii au decedat.

"Cressy" a ajuns la destinaţie – Canterbury – pe 27 decembrie 1850.

* "Şapte mări" semnifică în limbajul marinăresc, mai mult sau mai puţin, totalitatea oceanelor şi mărilor lumii.

poezie de James Edward Fitzgerald, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culoarea e doar "corpul-minte în care crezi că eşti", e forma, dar poate o formă de sare să reziste apei? AŞADAR, CUM E DESPRINSĂ O PICĂTURĂ DE OCEAN? CUM DECELEZI ASTA? Credem fals că existăm noi în afara oceanului şi oceanul, dar nu vedem că Dumnezeu, Sinele este deja TOTUL DIN ÎNTREG şi picătura pe care crezi că o eşti nu poate exista în afara oceanului. Credem că suntem noi şi Oceanul. Nu vedem că picătura nu poate fi altundeva decât în ocean. În fapt, noi suntem oceanul. Mintea ne-a schilodit şi ne-a făcut imaginea unei picături şi credem condiţionarea asta. DACĂ PICĂTURA E DEJA ÎN OCEAN CUM ar putea sa fie decelată? MAI PUTEM VORBI DE DUALITATEA PICĂTURĂ-OCEAN? Sau de faptul că în esenţă nu există nici o picătură, doar Sinele, Oceanul. Dumnezeu este real, picătura era doar în imaginaţia ta. Tu nu ai un trup. Acest vis este doar visat în tine, cel infinit. Până nu ai învăţat "eu"-l de cine ai fost tu desprinsă? Doar gândul se crede separat, dar în ocean separarea apei nu există.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corabia iubirii

Vâslesc, vâslesc, vâslesc şi iar vâslesc,
Căci Domnul mă-ntăreşte pe vecie
Corabia iubirii s-o urnesc
Şi Domnul s-o conducă-n veşnicie.

Încă mai sunt furtuni pe-al vieţii val,
Mai este încă fiere pe pământ,
Dar pentru mine totul mi-e egal
Căci ştiu din ce Izvor am de băut.

În orice încercări nu dau ʽnapoi,
Eu ştiu că Dumnezeu e Tatăl meu,
De-aceea azi vă-ndemn şi eu pe voi:
Nu vă lăsaţi învinşi, luptaţi mereu!

De vreţi să căpătaţi acolo sus
Un loc numai al vostru, rezervat,
Cu sufletul urmaţi-L pe Isus,
Mesia răstignit şi înviat.

Nu vă uitaţi ʽnapoi la ce eraţi,
Nu obosiţi când sunteţi la arat
Căci timpul va veni să seceraţi
Şi veţi alege numai ce-aţi lucrat.

Aleargă, frate, iute de picior,
Vâsleşte pe oceanul mântuirii
Cununa s-o primeşti biruitor
Şi să conduci corabia iubirii.

poezie de Dorel Puchea
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecut-ai... oceanul...

Trecut-ai peste oceanul cel albastru
În pragul toamnei, ca o rândunică;
Din mine, rugi spre ceruri se ridică
C-am rămas cu sufletul sihastru.

Acum, când viaţa este tot mai mică
Mă simt ca un soldat captiv în castru
Cu gândul să te caut pe un astru
Pe care Demiurgul mi-l indică.

Mai trece-un timp, de săptămâni ori luni
Ca rugile să fie împlinite
Cu har coborâtor din îngeri buni.

Pe fruntea-ţi albă voi aşeza cununi
Din florile câmpiei înverzite
Cu ale mele doruri împletite...

sonet de Ioan Friciu (2016)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul voiaj

Într-o bună zi,-n amurg, la mareea joasă
Voi mola parâmele şi voi pleca departe.

Nu voi răspunde la salutul prietenilor mei,
Plutind pe apa care de-aceste cheiuri mă desparte;
Cu stelele prinse-n catifeaua serii la catarg, cercei,
Mă voi evapora-n noaptea care peste zi se-abate
Când glasuri cheamă, iar valurilor li-i dor de-acasă.
Într-o bună zi,-n amurg, la mareea joasă
Voi mola parâmele şi voi pleca departe.

Prin ceţuri violete urmând umbrosul drum în toate cele
Pe valul la reflux al unei Mări Necunoscute, dar străvechi,
Voi avea tovarăşi, pânza larg desfăşurată-a unei vele
Şi resaca-n bătaie sacadată depănând istorii vechi
Despre-un singuratic călător, navigând în depărtări
Spre Insulele Fermecate unde-ancorate se văd în patru zări
Navele-acelor care-au pornit, în trecutul astăzi mut,
Pe Mări Necunoscute spre ţărmul nevăzut.

Celor puţini care m-au zărit plecând departe
Le va lipsi nava mea din rada-aceea foarte:
Unii c-au ancorat lângă mine vor fi spus,
Alţii, inimi calde, care m-au iubit nespus,
În tăcere tristă-or lăcrima că lângă ei azi nu-s.
Dar eu, care la adăpost velele-mi voi fi strâns
La loc uscat, ferit de vânt şi ploi, de lacrimi şi de plâns,
Voi fi-întâmpinat de cei care-au navigat, în trecutul astăzi mut,
Pe Mări Necunoscute spre ţărmul nevăzut.

poezie de Lizzie Clark Hardy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi cei naivi care credeţi aberaţiile astea ar trebui să vedeţi oare la intrarea în somn - pentru că marele Osho de România nu doarme, nu visează şi nu se duce niciodată la budă că stă cu ochii în pirostii - deci pentru voi găgăuzilor care dormiţi, oare cum vă dizolvaţi în somn, pe bucăţi? Întâi adoarme "eu"-l şi apoi "sunt-ul"? Doamne, că mare ţi-e grădina ta! Aşadar la moartea domnului Targa sau Tanga că e acelaşi lucru la cum gândeşte, dar asta numai din cauză că nu mai are gânduri, bă fraierilor, mai întâi îi va muri o mână, apoi un picior, apoi părul din barbă, dar ochii care sunt de fapt "Sunt-ul", adică "sinele etern" nu vor muri, ci vor rămâne nemişcaţi. Cât de multe aberaţii în numele aceluia care nu poartă nici un nume şi nu poate fi descris în veci de capcana cuvintelor a conceptelor! Oare de ce insistă acest guru fals pe practică? Pentru că doar aşa puteţi fi controlaţi. La MISA sunt oameni care fac practică de 30 de ani, şi fireşte care nu înţeleg indicaţiile "clare" ale "ghidului"! De aceea, vor mai trebui să practice încă 30 milioane de încarnări. Dar voi ca şi ei aţi practicat DEJA de milioane de miliarde de vieţi, cât mai vreţi să practicaţi pentru a ajunge Aici? Acum unde sunteţi? Plecaţi cu mintea după practicile voastre interminabile, nu?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul pescarului

Viaţa mea e-un fel de plimbare pe faleză
Cât mai aproape de ocean, îl văd şi el mă vede.
Melodice, vin valurile, paranteză lângă paranteză,
Iar eu de multe ori le las să mă dezmierde.

Singura mea slujbă este – şi grijă necontenită –
Să-mi feresc averea de lăcomia mareei, mereu trează:
Fiecare scoică rară şi fiecare pietricică şlefuită,
Pe care Oceanul mâinilor mele le încredinţează.

N-am prea mulţi companioni alături pe uscat:
Ei dispreţuiesc şleahta cea hoinară pe apele marine;
Dar eu cred că oceanul pe care marinarii-au navigat
Este mult mai bine cunoscut de ei decât de mine.

În largul oceanului nu sunt corali, nici alge roşii de-adunat,
Valurile nu scot la vedere perle mai catifelate decât fragii;
Însă pe ţărm palma mea simte pulsul mării, viu şi sărat,
Şi eu conversez cu echipajele atâtor şi atâtor naufragii.

poezie de Henry David Thoreau din antologia de versuri Flori de peste şapte mări şi de pe şase continente, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul pescarului

Viaţa mea e-un fel de plimbare pe faleză
Cât mai aproape de ocean, îl văd şi el mă vede.
Melodice, vin valurile, paranteză lângă paranteză,
Iar eu de multe ori le las să mă dezmierde.

Singura mea slujbă este – şi grijă necontenită –
Să-mi feresc averea de lăcomia mareei, mereu trează:
Fiecare scoică rară şi fiecare pietricică şlefuită,
Pe care Oceanul mâinilor mele le încredinţează.

N-am prea mulţi companioni alături pe uscat:
Ei dispreţuiesc şleahta cea hoinară pe apele marine;
Dar eu cred că oceanul pe care marinarii-au navigat
Este mult mai bine cunoscut de ei decât de mine.

În largul oceanului nu sunt corali, nici alge roşii de-adunat,
Valurile nu scot la vedere perle mai catifelate decât fragii;
Însă pe ţărm palma mea simte pulsul mării, viu şi sărat,
Şi eu conversez cu echipajele atâtor şi atâtor naufragii.

poezie de Henry David Thoreau, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor pe care îi iubesc

Dacă va trebui să vă părăsesc vreodată
Pe voi, cei pe care vă iubesc, pentru a călători apoi
Singur pe Drumul Tăcerii, nu mă plângeţi,
Nu vorbiţi despre cel care am fost cu ochii în lacrimi;
Râdeţi şi povestiţi despre mine ca şi cum aş fi lângă voi,
(Cum aş reveni.. cum aş reveni dacă s-ar afla o cărare!
Dar oare lacrimile şi mâhnirea nu înalţă oprelişti?)
Iar când auziţi cântece
Sau vedeţi păsări pe care le-am iubit,
Nu lăsaţi, vă rog, nici un gând trist prin apropiere...
Pentru că eu vă iubesc aşa cum am făcut-o întotdeuna...
Aţi fost nespus de buni cu mine!
Mai erau multe lucruri pe care doream să le fac....
Multe lucruri să vă spun...
Amintiţi-vă că nu mi-a fost teamă...
Doar gândul că vă părăsesc a fost greu...
Noi nu putem vedea Dincolo... Dar asta eu ştiu;
V-am iubit nemărginit de mult...
Am fost în rai cu voi aici – cât am fost viu.

poezie de Isla Paschal Richardson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adieu, adieu! Ţărmul meu natal...

Adieu, adieu! Ţărmul meu natal
Se pierde dincolo de apele albastre;
Suspină briza nopţii, tună val după val
Şi ţipă pescăruşii sub un cer spuzit de astre.

Noi soarele,-apunând în marea purpurie,
Urmăm în zborul lui de ore în furtună;
La revedere lui, la revedere ţie,
Ţinutul meu natal – O, Noapte Bună!

Doar câteva ore scurte şi el va răsări
Ca să renască-n zare înc-o dimineaţă;
Voi saluta uscatul şi cerul care se va rumeni,
Dar nu pământul mamă care mi-a dat viaţă.

E gol holul casei mele, vamă plătind tristeţii,
Iar vatra căminului e rece, moartă;
Lichenii s-au căţărat pe toţi pereţii
Şi câinele urlă a pustiu la poartă.

............................

Iar acum sunt singur în lumea asta mare,
Învăluit de vastele singurătăţi marine:
Dar de ce-aş suspina eu pentru alţii oare
Când nimeni nu oftează pentru mine?

Câinele-n zadar va plânge, dar cu puţin noroc
Va fi hrănit de alte mâini, acum străine;
Iar dacă peste ani şi ani va fi să mă întorc,
L-ar sfâşia pe-acel străin, cu fălcile-i canine.

Cu corabia mea iute mă îndepărtez
În viscolul înspumat al pulberii saline;
Nu-mi pasă lângă ce ţărm va fi să ancorez,
Cât timp nu-s în vedere natalele coline.

Bun venit, albastru val cu rostogoliri eterne,
Iar când nu vom mai fi pe ape împreună,
Bun venit, deşerturi, şi bun venit caverne!
Ţinutul meu natal – O, Noapte Bună!

*** Extras din Childe Harold, Canto I

poezie de Byron, George Gordon, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Natura a trasat cu o mână grosolană, dar fermă, proiectul istoriei omului şi al revoluţiilor sale în liniile munţilor pe care i-a ridicat şi ale fluviilor pe care le face să coboare din vârfurile lor... Mările, munţii şi râurile sunt limitele cele mai naturale ale naţiunilor, obiceiurilor, limbilor, regatelor, tot atât cât şi ale teritoriilor, şi chiar în cele mai mari revoluţii umane, ele au fost linii directoare sau hotarele istoriei lumii. Daţi fluviilor un alt curs, lanţurilor de munţi o altă direcţie, malurilor mării alte contururi: nu este suficient pentru a schimba în întregime şi pentru totdeauna formele de dezvoltare a omenirii pe acest teren nesigur pe care se succedă naţiunile?

Johann G. Herder în Idei despre filosofia istoriei omenirii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vechea povaţă

(Despre tânărul căpitan al unui cliper californian naufragiat)

Ieşiţi la larg, părăsiţi-i Porţii de Aur* idilicul decor
Şi ocoliţi Capul Horn cu flamurile fluturând în nori,
Ţineţi sus, mai devreme sau mai târziu, velele zburător;

Însă, frăţioare, nu fi niciodată prea încrezător –
ECHIPAJ LA POSTURI, NAVA-N PERICOL! Aşa-i trezeşti pe visători.

* Poarta de Aur (Golden Gate) este numele strâmtorii care leagă Golful San Francisco de Oceanul Pacific.

poezie clasică de Herman Melville, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea apare când îţi este luat ceva ce tu crezi că ai, însă... nu ai nimic, pentru că nu eşti un sac în care să pui conţinut - eşti Însăşi Viaţa care se exprimă prin conţinut. Ataşarea de o formă a conţinutului, atrage suferinţa, pentru că orice formă se naşte, se schimbă şi se dizolvă. Orice sunet răsare din Oceanul de Linişte, călătoreşte la suprafaţa Oceanului de Linişte, după care se întoarce în Oceanul de Linişte. La naştere, forma este tăcută; pe parcursul vieţii, forma vorbeşte limbajul sunetului, iar la dizolvarea formei, se aşterne iarăşi tăcerea, care anunţă Liniştea.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!