John Marr şi alţi marinari

De vreme ce-n cartul nopţii mele sunteţi prezenţi,
De ce oare nu vorbiţi cu mine-acum, băieţi,
Colegul vostru de echipaj de altădată?
Odinioară, pe-nviforata mare-ntunecată

Vocile voastre răsunau nespus de clar
Spărgând în cioburi cântecele a sute de furtuni;
Voi încă navigaţi, în gând; ridicând vela pe catarg,
Furtună-i viaţa, bate vântul – tu, inimă, răsuni.

Acceptând lucrurile ca fiind un dat al sorţii,
Ca-n joaca lor nişte copii, aţi împânzit o lume;
Iubind viaţa, dar neîngenunchind în faţa morţii,
V-aţi pus-o-n mâinile talazurilor mari, în spume –

Navigatori – albatroşi pe toate cele şapte mări,*
Iar pe uscat ciocârlii cu tril melodios –
Voi nu treceţi niciodată dincolo de ale amintirii zări,
Nu sunteţi pierduţi, uitate tulpini lipsite de folos,

Căci inima de muzică atârnă,-ncrezătoare;
Vă aţineţi aproape de mine-ntotdeauna, iar şi iarăşi,
Lângă voi întineresc, iar viaţa devine-o sărbătoare.
Precum curenţii de maree, fluviilor tovarăşi,

Veniţi mereu spre mine, mă vizitaţi – şi, înotând parcă,
Ieşiţi mereu la suprafaţă dintr-un ocean de feţe;
Memoria pe urmele-a miriade de-amintiri calcă,
Pentru ca, înfăşurat în vis, să mă răsfeţe.

Şi eu tânjesc ca voi. Dar plutele care vibrau s-au risipit –
Odată desfăcute, mai pot fi ele adunate împreună?
Noi coechipieri am fost, apoi ne-am despărţit,
Ademenită fiindu-ne de alte-mbrăţişări inima nebună,

Ierburi ale uscatului rătăcind pe talazurile mării!
Dar dacă, adăpostit de valul care mătură limanul
Cineva va fi trecut deja dincolo pe poarta înserării?
Nu mai puţin acum, când inimii obosite i-a secat elanul,

Camaraderia umbrei voastre-mi aparţine.
Plutiţi în jurul meu, întregi în forme şi în trăsături:
Tatuaje, inele-n urechi, lacătele unei iubiri depline;*
Barbari cu firi simple, naturale şi sufleteşti structuri,

Slujitori nepământeşti ai acestei lumi pe ape colosale.
Voi toţi navigaţi cu mine, fiecare-i la apel prezent–
Umbre, umbre cutreierând mările-n Extremul Orient.
Încotro, încotro, navigatori ai marinei comerciale,

Încotro vă-ndreptaţi în urletul tempestelor, pe care drum?
În lunga, primejdioasa cursă, vânători de balene-albastre,
Cât vor rezista-n siajul leviatanului* corăbiile voastre?
O, războinici ai oceanului, pe unde v-aventuraţi acum?

Chiar dacă gongul nu mai bate demult sfertul*
Pe apele dezlănţuite-n miez de noapte
Şi nu mai sunt duşmani în spulberările sărate,
Tu ţii încă felinarul de bord aprins, scrutând deşertul

Mării, încercând zadarnic, aplecat peste copastie,
Să-l vezi pe fratele tău drag care dispare-n ceaţă, singur,
Dincolo de pereţii luminii, în noaptea neagră şi pustie.
Dar, în pânzele de cort pe care gloanţele le-au străpuns ciur,

Tovarăşilor tăi de arme, dormind după un cart şi greu lung,
Răcnetele sălbatice "Hai, afară, jos din hamace"!
Nu le mai poate întrerupe vraja somnului cel bun,
Iar sunetul siflelelor degeaba larmă face,

Degeaba tunurile bubuind dau deşteptarea –
O bătaie, bătaie de de inimă,-i adună-n în faţa ta,
O bătaie de inimă-n miezul unei inimi mari.
Îi adună, pentru a-i ţine laolaltă şi păstra;

Pentru a revedea sub arboradă gaşca toată –
Pentru bucuria de-a o mai auzi cântând încă o dată!

* Cele Şapte Mări ( Seven Seas ) – Oceanul Arctic, Oceanul Atlantic de Nord, Oceanul Atlantic de Sud, Oceanul Indian, Oceanul Pacific de Nord, Oceanul Pacific de Sud şi Oceanul Antarctic.
În sens figurativ, toate mările şi oceanele lumii.

*Lacătul iubirii ( love padlock ) – o datină conform căreia îndrăgostiţii atârnă de un pod, gard, poartă, monument sau alt asemenea loc public două lăcate (eventual insripţionate cu iniţialele lor), iar cheile acestora sunt aruncate într-un râu – asta ca simbol al iubirii veşnice.

*Leviatan – "Monstru biblic marin care apare în Tanakh sau Vechiul Testament. Cuvântul a devenit sinonim cu orice monstru marin uriaş. În literatură, de exemplu Moby-Dick de Herman Melville, leviatan are sensul de balenă uriaşă. Leviatanul e descris în Cartea lui Iov, capitolul 41 şi este menţionat în Cartea lui Isaia 27:1" (Wikipedia).

* Ture de muncă la bordul navelor cu pânze constând în 4 ore de serviciu urmate de 4 ore de odihnă.
Acţiunea de trezire din somn a persoanelor care trebuiau să-i înlocuiască pe colegii aflaţi "în/de cart" se numea "a da sfertul", a bate gongul "de sfert".

poezie clasică de Herman Melville, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valul se ridică din Ocean, călătoreşte la suprafaţa Oceanului, după care se retrage în Ocean. Oceanul rămâne. Nemişcat. Neschimbat. Fără Pereche. Dincolo de aparenţe, valul este Însuşi Oceanul care se exprimă printr-o formă temporară. Apa valului nu este separată de apa Oceanului. Căci o singură apă există. Bine ai Venit Acasă, val călător!

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vechea povaţă

(Despre tânărul căpitan al unui cliper californian naufragiat)

Ieşiţi la larg, părăsiţi-i Porţii de Aur* idilicul decor
Şi ocoliţi Capul Horn cu flamurile fluturând în nori,
Ţineţi sus, mai devreme sau mai târziu, velele zburător;

Însă, frăţioare, nu fi niciodată prea încrezător –
ECHIPAJ LA POSTURI, NAVA-N PERICOL! Aşa-i trezeşti pe visători.

* Poarta de Aur (Golden Gate) este numele strâmtorii care leagă Golful San Francisco de Oceanul Pacific.

poezie clasică de Herman Melville, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durerea apare când îţi este luat ceva ce tu crezi că ai, însă... nu ai nimic, pentru că nu eşti un sac în care să pui conţinut - eşti Însăşi Viaţa care se exprimă prin conţinut. Ataşarea de o formă a conţinutului, atrage suferinţa, pentru că orice formă se naşte, se schimbă şi se dizolvă. Orice sunet răsare din Oceanul de Linişte, călătoreşte la suprafaţa Oceanului de Linişte, după care se întoarce în Oceanul de Linişte. La naştere, forma este tăcută; pe parcursul vieţii, forma vorbeşte limbajul sunetului, iar la dizolvarea formei, se aşterne iarăşi tăcerea, care anunţă Liniştea.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul pescarului

Viaţa mea e-un fel de plimbare pe faleză
Cât mai aproape de ocean, îl văd şi el mă vede.
Melodice, vin valurile, paranteză lângă paranteză,
Iar eu de multe ori le las să mă dezmierde.

Singura mea slujbă este – şi grijă necontenită –
Să-mi feresc averea de lăcomia mareei, mereu trează:
Fiecare scoică rară şi fiecare pietricică şlefuită,
Pe care Oceanul mâinilor mele le încredinţează.

N-am prea mulţi companioni alături pe uscat:
Ei dispreţuiesc şleahta cea hoinară pe apele marine;
Dar eu cred că oceanul pe care marinarii-au navigat
Este mult mai bine cunoscut de ei decât de mine.

În largul oceanului nu sunt corali, nici alge roşii de-adunat,
Valurile nu scot la vedere perle mai catifelate decât fragii;
Însă pe ţărm palma mea simte pulsul mării, viu şi sărat,
Şi eu conversez cu echipajele atâtor şi atâtor naufragii.

poezie de Henry David Thoreau, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul pescarului

Viaţa mea e-un fel de plimbare pe faleză
Cât mai aproape de ocean, îl văd şi el mă vede.
Melodice, vin valurile, paranteză lângă paranteză,
Iar eu de multe ori le las să mă dezmierde.

Singura mea slujbă este – şi grijă necontenită –
Să-mi feresc averea de lăcomia mareei, mereu trează:
Fiecare scoică rară şi fiecare pietricică şlefuită,
Pe care Oceanul mâinilor mele le încredinţează.

N-am prea mulţi companioni alături pe uscat:
Ei dispreţuiesc şleahta cea hoinară pe apele marine;
Dar eu cred că oceanul pe care marinarii-au navigat
Este mult mai bine cunoscut de ei decât de mine.

În largul oceanului nu sunt corali, nici alge roşii de-adunat,
Valurile nu scot la vedere perle mai catifelate decât fragii;
Însă pe ţărm palma mea simte pulsul mării, viu şi sărat,
Şi eu conversez cu echipajele atâtor şi atâtor naufragii.

poezie de Henry David Thoreau din antologia de versuri Flori de peste şapte mări şi de pe şase continente, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Culoarea e doar "corpul-minte în care crezi că eşti", e forma, dar poate o formă de sare să reziste apei? AŞADAR, CUM E DESPRINSĂ O PICĂTURĂ DE OCEAN? CUM DECELEZI ASTA? Credem fals că existăm noi în afara oceanului şi oceanul, dar nu vedem că Dumnezeu, Sinele este deja TOTUL DIN ÎNTREG şi picătura pe care crezi că o eşti nu poate exista în afara oceanului. Credem că suntem noi şi Oceanul. Nu vedem că picătura nu poate fi altundeva decât în ocean. În fapt, noi suntem oceanul. Mintea ne-a schilodit şi ne-a făcut imaginea unei picături şi credem condiţionarea asta. DACĂ PICĂTURA E DEJA ÎN OCEAN CUM ar putea sa fie decelată? MAI PUTEM VORBI DE DUALITATEA PICĂTURĂ-OCEAN? Sau de faptul că în esenţă nu există nici o picătură, doar Sinele, Oceanul. Dumnezeu este real, picătura era doar în imaginaţia ta. Tu nu ai un trup. Acest vis este doar visat în tine, cel infinit. Până nu ai învăţat "eu"-l de cine ai fost tu desprinsă? Doar gândul se crede separat, dar în ocean separarea apei nu există.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevăzutul există în Linişte, fără a deranja sunetul. Oceanul nu pretinde atenţia valului, chiar dacă Oceanul susţine existenţa valului. Însă, oare, valul îşi aminteşte că el este apă sub forma unui val? Aceasta este călătoria de cunoaştere de Sine, aceasta este călătoria de întoarcere la Sine şi de renunţare la sine. Căci tot ceea ce vezi în lumea manifestată sunt fragmente ale Unicului Sine, care se exprimă prin toate formele existente. Nu există separare între vlăstarii Unicului Sine, la fel cum nu există separare între mal şi apă. Dacă apa nu exista, malul nu avea niciun sens. Apa şi malul sunt Una, exprimate în forme diferite, unice, dar interconectate. La fel este şi forma pe care tu o ai acum: este un fragment al Unicului Sine - al Conştiinţei Absolute - exprimată într-o formă unică şi interconectată cu celelalte forme, la rândul lor unice. Însă, cu adevărat, nu eşti forma pe care o vezi în oglindă - eşti Viaţa din această formă, care se exprimă prin această formă. Iar faptul că ai inteligenţă proprie, se datorează unui mecanism natural prin care forma îşi păstrează direcţia de mers. Însă, ce face forma? Se identifică total cu forma, deoarece uită de ceea ce ea era înainte să fie sub forma unei forme. Înainte ca forma ta să existe, era Fără De Formă. Şi încă mai este, căci Nevăzutul este în continuare în forma ta, susţinându-ţi existenţa formei.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesia

aţipind uneori
îmi apare în faţă
o hartă animată
cu toate durerile lumii
pâraie de suferinţă
se adună în râuri
în fluvii
şi se varsă în
oceanul din sufletul meu
odată
când nu mă voi mai trezi
pe pământ
voi lua cu mine oceanul acesta
şi lumea va rămâne
în urma mea
în sfârşit
fericită

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere ( extrase)

Păstrează tăcerea,
Numai Mâinile Domnului
Îţi pot ridica
Greutăţile de pe inimă.

Am făcut un jurământ al tăcerii
Şi limba mea este legată,
Şi, totuşi, eu sunt cel care,
Fără cuvinte, vorbeşte
În seara asta.

Cuvintele trebuie eliminate.
Numai atunci poţi fi tăcere.
Inima Mea îşi duce degetul
La buze pentru a spune:
Păstrează tăcerea,
Acesta nu este un timp pentru a vorbi,
Acesta nu este un timp pentru a plânge.

Tăcerea este un ocean.
Vorbirea este un râu.
Când oceanul te caută,
Nu folosi limbajul râului.
Ascultă oceanul,
Pune capăt discursurilor încărcate de larmă.

În tăcere există elocvenţă.
Încetează să împleteşti vorbe
Şi vei vedea cum lumea
Devine alta, mai bună.

Există o cale între voce şi prezenţă
Pe unde curg informaţiile.
În disciplina tăcerii aceasta se deschide,
Când apare vorbăria fără rost ea se închide.

În această prezenţă cuvintele obişnuite
Sunt doar bolboroseală;
Iar bolboroseala, un substitut al vederii.

Păstrează tăcerea, fii mut;
Dacă nu ai devenit încă
Vocea Domnului
Fii o ureche.

poezie clasică de Rumi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oceanul iubirii

Navighez pe oceanul iubirii
Delfinii zburdă peste tot în jur
Simt în nări mirosul fericirii
Ce umple aerul sărat şi pur.

Valuri de sentimente mă poartă
Spre orizontul depărtărilor
Nu-mi e necesară nicio hartă,
Urmez chemarea desfătărilor.

Sunt atras în mod irezistibil
Ah, cât de mult aş vrea să pot să zbor!
Deşi nimic nu este imposibil
Când simţi aşa un dor înălţător.

Ştiu că m-aştepţi, că vrei să mă dezmierzi,
Să mă iubeşti, să mă săruţi cu drag
În ochii mei cu totul să te pierzi
Iar eu la tine-n suflet să mă bag.

Atunci oceanul ne va înghiţi
Şi ne vom dizolva în infinit
Şi numai din legende se va şti
Ce mult şi ce frumos noi ne-am iubit.

poezie de Octavian Cocoş (10 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De copil visam la flota mea

am sacrificat câteva caiete de matematică
dar balta a secat de atunci
au crescut câteva blocuri pe oceanul meu
apoi am lansat avioane cu fuselajul de dictando
dar sper să nu mai aterizeze niciodată
aeroporturile le-am pierdut la optsprezece ani
când am votat prima dată

încă mai ştiu să fac crucişătoare
cuirasate şi tot felul de monitoare
închizând ochii
văd speranţa cu toate pânzele sus
şi pe ismail
toate visele mele sunt caravele
fiecare ajunge fără escală în lumi noi nouţe
unde pot fi zeu pentru o zi
să fac trafic cu băştinaşii
să le ofer câteva iluzii
despre viaţa de dincolo de moarte

tot de copil nu ştiam unde începe realitatea
şi nici acum nu mă interesează
ce a fost fluturele înainte de a fi aşa frumos
şi oricum nu aveam nevoie de un titanic
ca să aflu cât de adâncă e deznădejdea

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În locul străzii a venit oceanul la fereastră

A venit oceanul la fereastră
şi ce furtună a fost toată noaptea!

Dimineaţa
geamul care murise alături de mine
era acoperit
cu-o pânză de corabie albă.

poezie de Dumitru Ichim din Nelogoditele tăceri (2013)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stelele traversează oceanul singuratic

Întristat datorită unor lucruri de departe,
Care n-au nici o treabă cu mine, cutreierând
De-a lungul coastei şi sus pe panta crestelor
Seara, am văzut
Stelele traversând oceanul singuratic
Şi marele mistreţ
Arând cu râtul pe Muntele Mal Paso.

Batrânul monstru a fârnâit, "Aici sunt rădăcini dulci,
Larve grase, gândaci alunecoşi şi ghinde încolţite.
Cea mai bună ţară din Europa a fost învinsă,
Iar aceasta este Finlanda;
Însă stelele traversează oceanul singuratic,"
Bătrânul mistreţ cu ţepi negri,
Sfâşiind gazonul de pe Muntele Mal Paso.

"Lumea a luat-o razna, omule,
Şi-i condamnată până-n ziua vindecării să-i meargă încă şi mai rău;
Mai bine aşteaptă-aici pe munte
Patru sau cinci secole,
În vreme ce stelele traversează oceanul singuratic,"
A spus bătrânul tată al mistreţilor,
Arând o pârloagă pe Muntele Mal Paso.

"Stai departe de neghiobii care vorbesc despre democraţie
Şi de câinii care vorbesc despre revoluţie,
Îmbătaţi cu discursuri, mincinoşi şi creduli.
Eu cred în colţii mei.
Trăiască libertatea şi blestemate fie ideologiile,"
A spus bătrânul mistreţ cu ţepi negri,
Trecându-şi colţii prin iarba de pe Muntele El Paso.

NB.
Constelaţia Andromeda mai poartă şi numele de Marele Mistreţ.

poezie de Robinson Jeffers,1887 – 1962, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea mării

Vezi cum marea se sparge-n bucăţele lovind
insulelele,
dar în necuprinsul ei rămâne intactă?

Am prins eu vreodată din mare
cu braţele mele mareea
care se strecoară prin golfurile de la încheieturile mâinilor
şi curge
pe întinsul palmelor mele ca valurile printre stâncile
realităţii?

Oare tamburii mării
coboară pe coapsele mele
către insuliţele subacvatice ale genunchilor
cu toată puterea lor,
puterea mării,
pentru a se sparge apoi, ajunse la fund,
în recurente talazuri la picioarele mele?

Şi oare este oceanul trupului meu – ocean
a cărui forţă aleargă spre ţărmuri de-a lungul braţelor mele
pentru a se sparge în palme înspumate – puterea care coboară
şi se îndreptă spre valurile albe ale celor două tălpi de sare?

Eu sunt marea, eu sunt marea!

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copilul "Diamant": "Dumnezeu este oceanul si noi oamenii suntem picăturile." Serios? Şi cum se distinge o picătură în ocean? Cum şi în ce punct e despărţită picătura de ocean pentru a o putea decela? Oceanul este Totul din întreg şi acceptăm absurditatea că în El apare o picătură, păi cum de e desprinsă ea de ocean ca să putem vorbi de dualitatea Dumnezeu-om? În afara minţii tale duale care se crede desprinsă de Dumnezeu cum de exişti tu şi Dumnezeu? Unde şi când a apărut această separare dureroasă dacă însăşi ubicuitatea/atotprezenţa divină spune că EL e Totul? Pretutindeni există Sinele/Dumnezeu şi atunci cum şi unde mai apari şi exişti tu - în afara lui - de ai început să îl cauţi sau să faci afirmaţii absurde gen "omul e picătura, iar Dumnezeu e oceanul"?

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul din cartul de noapte al navei Charlotte Jane

E primul cart de noapte, frăţiorii mei,
Vânturi mari, grozave, bat peste şapte mări*
Şi stele reci sclipesc pe boltă, frăţiorii mei,
Mistica lor deschide căi spre cele patru zări.

Prova navei noastre-şi croieşte drum
Prin apele cele mari, scăpărătoare,
Promiţând locului pe care-l părăsim acum
Şi locului spre care ne-ndreptăm bunăstare!

Acum, aplecaţi-vă-n tăcere, frăţiorii mei,
Frunţile deasupra vinului sfânt,
În memoria strămoşilor morţi, frăţiorii mei,
De un sânge cu noi, din acelaşi pământ.

Deşi mormintele lor sunt la fel de departe ca luna
De-acest ocean albastru, adevăr spun vouă,
Spiritul lor ne va însoţi întotdeauna
Acolo unde mergem, în ţara cea nouă.

Triste-amintiri purtăm, dar pentru cei ce ne iubesc
Vom goli alt pahar de vin de-aici, din depărtări,
Pentru inimile curajoase care încă ne iubesc
Acolo-n vechile noastre case de peste mări şi ţări.

Ne lipsesc braţele lor dragi care să ne-mbrăţişeze,
Zâmbetele din ochii-albaştri care ne-au crescut,
Buzele care nu mai pot să ne binecuvânteze
Pe pământul spre care ne-ndreptăm, necunoscut.

Dar, trişti, departe de ţara noastră, frăţiorii mei,
Noi umplem până sus cupele cu vin!
Acesta-i pentru toţi un jurământ, frăţiorii mei,
Şi-al acestui miez de noapte imn:

Fiecărui camarad eu o să-i fiu frate bun,
Fiecărui membru-al acestui curajos echipaj –
Umăr lângă umăr în acest consimţit surghiun
În ţinutul de care ne-apropiem cu mult curaj.

Umpleţi iar paharele, e ora despărţirii, frăţiorii mei,
Sorbiţi adânc pentr-un prieten sau o rudă,
Pentru cei dragi inimilor noastre, frăţiorii mei,
Care ne răsplătesc şi-mpart cu noi şi griji şi trudă.

Noi, soţi şi fraţi, datorăm în aceste zile,
Din ţinutul pe care vom păşi ca mâine,
Toată onoarea ce li se cuvine,
Fecioarelor şi mamelor nostre, nobile.

Vinul e pe sfârşite, frăţiorii mei,
Dar înainte de-a bea ultimul pahar
Să-nălţăm în tăcere-o rugăciune, frăţiorii mei,
În caz că truda noastră se va dovedi-n zadar;

Dacă vânturi rele ne vor bate cerându-ne uium,
Fie-ne loc de odihnă-ntru Domnul, frăţiorii mei,
Pămânutul către care ne-ndreptăm acum.

NB

James Edward Fitzgerald este considerat de mulţi istorici drept primul premier al Noii Zeelande.

"Charlotte Jane," "Randolph", "Sir George Seymour" şi "Cressy" au fost patru veliere englezeşti care au transportat printre primii emigranţi în Noua Zeelandă, Insula de Sud. Primele trei au ancorat pe 16 şi 17 septembrie 1850, la o distanţă câteva ore una de cealaltă, în faţa actualului port Lyttelton, în apropiere
de Cristchurch.

"Charlotte Jane" sub comanda căpitanului Alexander Lawrence a plecat din Plymouth pe 7 septembrie 1850 şi-a aruncat ancora la Lyttelton pe 16 decembrie 1850, ora 10:00. A avut la bord 26 de stewarzi, 24 de asistent-camerişti, cca 150 de pasageri – bărbaţi şi femei, căsătoriţi şi necăsătoriţii, dintre care 80 de copii, băieţi şi fete, un preot şi un medic. Pe perioada voiajului de 99 de zile a avut loc o căsătorie, iar trei copii au decedat.

"Cressy" a ajuns la destinaţie – Canterbury – pe 27 decembrie 1850.

* "Şapte mări" semnifică în limbajul marinăresc, mai mult sau mai puţin, totalitatea oceanelor şi mărilor lumii.

poezie de James Edward Fitzgerald, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oceanul este infinit... valul este apă, oceanul este apă, dar în momentul în care ceva se ridică şi spui un "val", el intră în timp şi se rostogoleşte de-a lungul suprafeţei... tu numeşti asta o viaţă, apoi el se retrage şi o numeşti moarte, dar nu este decat apă. Cine moare? Numele, formele şi credinţele.

citat din Mooji
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oceanul de Linişte nu poate fi creat, deoarece El există deja - de aceea, dacă încerci să îl creezi din nou, vei crea o altă versiune a oceanului - un mic lac - care te va ţine departe chiar de Oceanul în Sine, căci orice creaţie a unui sunet relativ nu poate cuprinde Prezenţa Absolută în Sine. Liniştea există chiar şi în clipele de confuzie, de suferinţă, însă, datorită faptului că oamenii se identifică total cu forma, ei nu pot transcende forma şi rămân la nivelul la care poate exista zgomotul care a pus stăpânire pe formă. Războiul creează război, pentru că o iluzie creează o iluzie şi mai puternică, iar identificarea cu iluzia creează o realitate iluzorie, modelată şi condusă chiar de iluzie. Când te identifici cu iluzia - cu zgomotul - atunci zgomotul trăieşte prin tine şi tu nu mai trăieşti viaţa, exact aşa cum este - ci trăieşti viaţa zgomotului, exact aşa cum este zgomotul. Răzvrătirea împotriva zgomotului nu face altceva decât să împuternicească autoritatea zgomotului asupra fiinţei tale.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trecut-ai... oceanul...

Trecut-ai peste oceanul cel albastru
În pragul toamnei, ca o rândunică;
Din mine, rugi spre ceruri se ridică
C-am rămas cu sufletul sihastru.

Acum, când viaţa este tot mai mică
Mă simt ca un soldat captiv în castru
Cu gândul să te caut pe un astru
Pe care Demiurgul mi-l indică.

Mai trece-un timp, de săptămâni ori luni
Ca rugile să fie împlinite
Cu har coborâtor din îngeri buni.

Pe fruntea-ţi albă voi aşeza cununi
Din florile câmpiei înverzite
Cu ale mele doruri împletite...

sonet de Ioan Friciu (2016)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O iubesc aşa

ştiu sigur câte zile are
o mângâi şi ea râde
de parcă îi mângâi inima
acolo unde suflă vântul
oasele sunt prea dure tăioase
adoarme cu tâmpla pe un colţ de stâncă
şi-n somn trăieşte un vis
unde casele sunt albe
şi atât de mari
prin valea de la capătul satului
trec munţi întregi de apă
oamenii coboară spre vărsare
pare că în orice clipă
norii se scufundă în şuvoiul de lumini
verdele tot se adună în unul
soarele în razele verzi fierbe câmpia
ea întinde o mână spre inimă
dincolo de vis oceanul...

poezie de Cristina Rusu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!