Tot ca şi voi...

Mi-e împietrirea sânge de reptilă
Şi-asemenea îmi pare azi tot omul,
Sau poate că, aşa doreşte Domnul:
De noi, s-ajungem să ne fie silă.

Mă simt în suflet mic, precum atomul...
Întreaga lume-mi pare instabilă.
Şi nu mai văd din cer un strop de milă,
Din ignoranţă să ne-alunge somnul.

Tot ca şi voi, stăpân sunt peste zile,
Dar beznele îmi domină trăirea.
Mi se reflectă iadul în pupile —

Acelaşi foc vă domină privirea.
Din cartea vieţii noastre smulgem file,
Pe-acelea unde-i scrisă nemurirea.

sonet de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce-ţi pare rău?

... Îmi pare rău că lumea nu citeşte,
îmi pare rău când văd analfabeţi,
îmi pare rău că timpul se opreşte,
din sens întors la clasicii poeţi.

... îmi pare rău de muzică şi artă,
îmi pare rău de paginile seci
şi că de-atâta laudă deşartă,
tâmplarii nu mai fac biblioteci.

... îmi pare rău de dascăli şi de şcoală,
îmi pare rău că nu m-am străduit
să capăt luminare siderală,
mai mult decâ mi-a fost îngăduit.

... îmi pare rău de-atâta osteneală,
de truditorii noştrii la cuvânt
ce ne-au lăsat valoare şi morală,
iar astăzi dăm cu ele de pământ.

... îmi pare rău de toate celelalte
care-ar putea să fie şi nu sunt,
de idoli ce se sting cu demnitate,
la umbra mărunţişului mărunt.

... îmi pare rău de minţile pustii
care-i acuză pentru simplitate,
pe cei ce pierd azi nopţile târzii
ca să câştige o eternitate.

... îmi pare rău când mi se-nfruntă fraţii,
căci milă şi iertare nu mai sunt,
doar ego prăbuşit în aberaţii
cu spiritul pierdut în amănunt.

... şi-mi pare rău de-aceste generaţii,
ce idoli şi modele nu mai au
şi-agonisind tot ce aruncă alţii,
dispreţuiesc şi vatra-n care stau.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

...neoficial

... Îmi pare rău că lumea nu citeşte,
îmi pare rău când văd analfabeţi,
îmi pare rău că timpul se opreşte,
din sens întors la clasicii poeţi.

... îmi pare rău de muzică şi artă,
îmi pare rău de paginile seci
şi că de-atâta laudă deşartă,
tâmplarii nu mai fac biblioteci.

... îmi pare rău de dascăli şi de şcoală,
îmi pare rău că nu m-am străduit
să capăt luminare siderală,
mai mult decât mi-a fost îngăduit.

... îmi pare rău de-atâta osteneală,
de truditorii noştrii la cuvânt
ce ne-au lăsat valoare şi morală,
iar astăzi dăm cu ele de pământ.

... îmi pare rău de toate celelalte
care-ar putea să fie şi nu sunt,
de idoli ce se sting cu demnitate,
la umbra mărunţişului mărunt.

... îmi pare rău de minţile pustii
care-i acuză pentru simplitate,
pe cei ce pierd azi nopţile târzii
ca să câştige o eternitate.

... îmi pare rău când mi se-nfruntă fraţii,
căci milă şi iertare nu mai sunt,
doar ego prăbuşit în aberaţii
cu spiritul pierdut în amănunt.

... şi-mi pare rău de-aceste generaţii,
ce idoli şi modele nu mai au
şi-agonisind tot ce aruncă alţii,
dispreţuiesc şi vatra-n care stau.

poezie de Ovidiu Vasile
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de viaţă

Mi-e dor de viaţă ca pământului de ploaie.
Mi-e dor de viaţă ca cerului de soare.
Mi-e dor de viaţă ca poetului de poezie.
Mi-e dor de viaţă ca sufletului de o frumoasă melodie.
Dar nu îmi este dor de ceaţa care se lasă peste noi.
Nu îmi este dor de omul care îmi vorbeşte de pace,
Dar în suflet poartă un război.
Nu îmi este dor de străinul care mă numeşte frate,
Dar în gând plănuieşte să mă lovească pe la spate.
Nu îmi este dor de tot ce pare frumos, dar este fals.
Nu îmi este dor de lumânarea care a ars.
Îmi este dor de o lumină lină care vine,
Dintr-o inimă de om bună şi creştină.
îmi este dor de tot ce trebuie să aibă omul mai sfânt,
De viaţă, limbă şi de al său pământ.

poezie de Vladimir Potlog (15 martie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţie nu îţi e dor?

Îmi e dor de o ploaie curată,
De-o ninsoare cum era odată...
De lumea pe care-o ştiam,
Îmi e dor să fim iarăşi un neam.

Îmi e dor de acel curcubeu –
Ce-l priveam împreună, mereu –
Aşteptând printre picurii ploii...
Îmi e dor de trăirea din noi.

Îmi e dor de săgeţi din priviri,
Ce aveau ca ţintă simţiri,
Concepute să dăinuie veşnic.
Îmi e dor să nu fiu un nemernic.

Îmi e dor de bătrâni şi copii,
Eram mulţi pe atunci, eram vii...
Nu ca azi, doar străduţe pustii.
Îmi e dor să mă pot regăsi...

Îmi e dor de voi toţi. Mă simţiţi?
Sau vă faceţi că nu auziţi
Tot ce sufletul ar vrea să ştiţi?!
Îmi e dor să fim iar întregiţi...

Îmi e dor ca să nu-mi fie dor,
Să mai pot înc-o dată să zbor –
Doar o clipă, pe urmă să mor...
Îmi e dor. Ţie, nu îţi e dor?

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (15 ianuarie 2020)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Insomnii

E noapte.
E târziu, şi somnul tot nu vine.
Aşa trăiesc.
Ascunsă-n umbra nopţii.
Îmi construiesc imperii
Din tăcerea adâncă a eternităţii.

Şi noaptea,
Tot mai mult se-aşterne
Apare luna în tăcere.
De mult aştept,
Să-i spun a mea durere.

În noapte,
Îmi caut şi simt mângâierea.
Atunci când domină tăcerea
Sunt singură cu mine
Departe de lumea asta
Rea şi plină de suspine.

poezie de Daniela Gumann din Florile cireşului tânăr (2017)
Adăugat de Daniela Gumann
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământ şi foc în inimă străpunsă...

Schimb doar vorbe, omor doar timpul
ce îmi pare
şi viaţa mi-e frumoasă ca încercare...
destinul nu-l forţez, încerc să ies
din transă,
şi mă întreb... mai am vreo şansă?

dar nimeresc în ceaţă,
aceeaşi glie
sunt îndrăgostit, mă simt usor
ca somnul lin, fermecător,
de o stafie.

Şi ziduri albe - incolore...
o lume fără margini, în imaginaţia mea
de copil pus la colţ pe coji de nuci
în sala paşilor tăcuţi…

melancolic şi prudent îmi pare azi pământul,
puţin înjunghiat…
din nor, apare vântul.

poezie de Octavian-Sergiu Ciurtin (februarie 2008)
Adăugat de ve@nu blajan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asfinţitul

Întunericul se întinde din asfinţit,
Şi îmi strecoară umbra pân' la piciorul tău,
Culorile sale se -neacă în mine, nefericit,
Ştiu că-i ultima noastră clipă şi îmi pare rău,
Cu-adevărat eu te-am iubit...

Amintirile vor fi mereu prea triste,
Şi mi-aş dori să le uit pe toate,
Cumva şi asfinţitul nu şi-ar dori să existe,
Martor acestor lacrimi ce ţi le-ntind în spate,
Inim-ar vrea să mai insiste...

Ai fost mereu atât, atât de bună,
Şi chiar de-acum îţi pare prea târziu,
Nu părăsi lumina, nu fi precum o lună,
Nu fugi-n întuneric să nu pot să te ştiu,
Nu fi motivul nopţii ce vine de nebună...

Opreşte asfinţitul, eu nu vreau să dispari,
Cerul serii pare că vrea să mă înece,
Cumva îţi văd privirea, aşa de tristă-mi pari,
Îngheţ acest moment, nu las soarele să plece,
Noi doi chiar ne iubim, ai dragoste lăstari.

Camera în care am stat împreună,
Fotografiile în care ne plimbam pe plajă,
Ce ne-am promis dispare, ne spunem noapte bună,
Voi fi atât de singur, cu dor de a ta vrajă,
Am să ascult lacrimi din cer cum cad, cum sună...

Dacă îmi sunt doar sentimente ce-am să le uit cândva,
Tu spune-mi să te-aud, aici sunt, te ascult,
Dacă nu vrei de azi să mai fii doar a mea,
Te rog spune-mi acum, nu mă răni mai mult.
În întuneric inima...

Uşor, uşor soarele apune în distanţă,
Mă simt secătuit, îmi plouă adânc în suflet,
Nu te întorci din drum, chiar nu mai am speranţă,
Pierdut în întuneric încet, încet, încet,
Pe tot ce am iubit nu mai am singuranţă...

Opreşte asfinţitul, eu nu vreau să dispari,
Cerul serii pare că vrea să mă înece,
Cumva îţi văd privirea, aşa de tristă-mi pari,
Îngheţ acest moment, nu las soarele să plece,
Noi doi chiar ne iubim, ai dragoste lăstari.

Este în regulă de-oi plânge
Atunci când nu vrei fi aici,?
De lacrimi să nu-ţi peste, nici chiar de-or fi de sânge,
Să curgă şi să-ngheţe tot ce-am trăit, tot ce n-ai reuşit să zici,
N-aş fi crezut că asfinţitul de azi mă va înfrânge...

Mi-aş fi dorit să faci cumva soarele să nu apună.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Andrei Vlad Balan
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Afară ploaia îşi cântă simfonia
Iar eu în suflet îmi cânt poezia
La geam cu drag privesc
La anii ce au trecut gândesc
Dar nu îmi pare rău şi nu regret nimic
Căci Dumnezeu mi-dat tot ce mi-am dorit
Azi eu sunt atât de fericită
De-ai mei prieteni eu mă simt iubită
Din suflet le voi da respect
În viaţa mea că există
Cu drag le mulţumesc.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate din cauză că tehnologia domină existenţa noastră, se pare că tot mai mult tânărul cititor este captivat de fantezie.

citat din Anita Nair
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iertare

Am învăţat din viaţă că omul mai greşeşte,
Ştii am greşit şi eu aşa ca orice om,
Şi am aflat în lacrimi că omul mai plăteşte,
Atunci când fiinţa dragă pe veci îl părăseşte,
Şi stă gustând pamântul asemeni unui pom.

Şi sunt conştient iubire că am greşit enorm,
Accept şi nu contest că tu m-ai pedespit,
De două luni de zile eu nu mai pot să dorm,
Şi nopţi în după-amieze pe toate le transform,
Dar azi îţi cer o şansă să-ţi fiu din nou iubit.

Şi nu sunt ipocrit, nu scriu să mă amuz,
Îti scriu să întelegi că tare rău îmi pare,
Am fost poate şi prost dar poate şi confuz,
Dar nu revin la tine cu gândul să mă scuz,
Ci azi mă-ntorc la tine ca să îţi cer iertare.

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământ sterp

Plouă mărunt, mărunt de tot,
Asemeni omului cu suflet mort,
A cărui viaţă-nseamnă disconfort,
Mai rămânându-i doar... să fie idiot.

Să se comporte precum cei ce mor...
În fiecare zi, de "frig", sau de prostie.
Şi pentru ce folos atâta agonie,
Când faci degeaba parte din decor?

Când tot ce ai de oferit este doar ură,
Unde mai este sensul de a exista,
Ce mai rămâne demn la viaţa ta?
Nu mai eşti nici măcar de umplutură...

Pe cât de trist, pe-atât de rău îmi pare
De voi, toţi ăştia, ce trăiţi în beznă...
Umăr la umăr, nu ajungeţi nici la gleznă
Celor ce nu vă seamănă-n purtare.

Dar cine să vă facă să-nţelegeţi
Că stă pământul sterp sub voi?
Că doar, în suflete, puteţi aduce ploi,
Iar soare, când vă vreţi, sunteţi cu dinţi.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (24 septembrie 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturisire

În inimă sunt, optimist
În tot ce fac, în ceea ce scriu
Mi-e totuşi stilul pesimist
Să mă descurc vezi că nu ştiu.

Dar apropie-te de soare
Ce este-n eclipsa totală
Să facem din noaptea relativă
O nesfârşită zi de vară.

Voi crede în tot ce e viu
În flori de crin şi file de ştiinţă
Şi rândul acesta ce-ţi scriu
Va fi plin de recunoştinţă.

Mă simt entuziast din fire
Am fost şi am să fiu mereu,
Îmi arunc spre tine o privire
Sunt încântat, aşa voi fi mereu.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dac-ar fi fost...

Dac-ar fi fost... nici nu era... că eu...
Se pare că... deşi.... mai ştii.... erau...
Din contră, poate că... aşa... mereu...
Acum de ce să.... că tu zici că... sau...

Sunt sigur că.... de fapt... eu nu... în fine...
Se întâmpla sau... nu ştiu.... numai tu....
Îmi pare rău, cu toate că... ei bine,
Putea să fie... dacă noi... sau nu...

poezie de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gând mort

Mi-e aşa şi-aşa se pare
Mi-e aşa indiferent
Mi-e cum e la orişicare
Când le e timpul absent

Mi-e mai bine de o oră
Mă simt altfel de atunci
Aş putea să joc şi-o horă
Dar cu cine printre cruci

Mi-este osul stâng mai bine
Şi pe dreptul nu îl simt
Simt doar recele în mine
Şi căldura din pământ

Mi-e aşa şi-aşa se pare
Aşa-mi place să mă mint
Arde sus o lumânare
Pâlpâie peste mormânt

Mi-e o linişte de toate
Nu aud nimic nicicând
Nici chiar clopotele sparte
Sigur bat din când în când

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi nu aud

Azi aud doar vuietul din mine
Şi pasul schiopătat, eu azi îl simt
Nici soarelui nu-i simt caldura...
Doar asta simt, doar omul obosit.

Sunt zile lungi, departe de tot gândul
Prea liniştite din tot tumultul meu
Sunt zile când mi-e dor de tine
Aş vrea să fii cu mine-acum din nou.

Simt gustul dorului şi-al tău,
Şi iar, şi iar gândesc la tine.
Ştiu, ne despart doar dimineţi
Ce-au fost scaldate doar de nopţi senine.

poezie de Corina Mihaela Soare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa neputinţei

Lacom îmi este gândul,
să nu mai zic de poftă! —
Dar, din păcate, tu
nu ai deloc habar
Că-n inimă şi suflet
ţi-am ridicat altar,
Unde mereu mă rog,
să mi te am, în faptă!

Râvnesc ca un nebun
la tot ceea ce-nsemni,
Dar ce păcat că teama
mă ţine la distanţă.
De câte ori n-am vrut
să-ţi spun totul în faţă,
Să fac să se grăbească
acele rugăciuni...

Îmi pare un blestem,
nu pot să nu mă tem,
Că ai putea să-mi spui:
"Ascultă, dragul meu,
Iubesc pe-altcineva,
îmi pare rău, dar eu
Nu aş putea să-ţi fiu
mai mult decât poem!"

Nenorocită teamă,
parcă n-ar fi de-ajuns
Că, pe nepusă masă,
în suflet mi-ai pătruns!
Acum, mai port şi grija
cumplitului răspuns,
Pe care mintea mea
nu-l poate ţine-ascuns.

Şi nu e de mirare,
ar fi cu mult mai rău
Să se întâmple astfel,
să pleci din visul meu,
Să ştiu că tu şi eu,
tot ce-am sperat mereu,
Nu este cu putinţă.
Singur mi-aş fi călău.

E visul prea frumos,
pentru-a risca să-l pierd.
Sunt ani de când în el
speranţe investesc.
Atâţia ani de când
din el, mă tot hrănesc.
Ceea ce simt e demn
de cântul unui bard!

Păcat că nu e nimeni,
care să mă-nţeleagă,
Să-mi înţeleagă lupta
şi cât de grea e ea,
Ce-nseamnă să iubeşti,
fără să poţi avea
În faţa neputinţei
nici cea mai mică vlagă.

Acesta-s eu, iubito...
Divinizez iubirea
Şi tocmai de aceea,
n-aş vrea s-o risipesc:
Pentru că ştiu ce am,
în dar să-ţi dăruiesc!
N-aş vrea să-mi irosesc,
zadarnic nemurirea.

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Semn de întrebare

Vă ştiu prea bine, căci mă ştiu pe mine.
Cunosc şi luptele, dar şi orbirea
Prin care vi se-mpiedică menirea,
Când vă înghit mocirlele din sine.

Eu nu mai ţin demult cu omenirea
Şi-mi par, din ce în ce tot mai străine
Speranţele că n-aţi ajuns ruine —
Şi nu-mi reneg, nici mie, prăbuşirea.

Doar Dumnezeu mai simt că e valabil.
Să fie ăsta semnul de trezire,
Sau o să ne trezim, inevitabil,
Până la ultimul, din amorţire?

Să fie, oare, prea puţin probabil
Să lase Domnul, omul, la pieire?!

sonet de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşit...

Tot mai neclară – ştearsă îmi apari,
Tot mai lipsită de culoare – sens!
Aş putea spune că, exact invers,
De cum te-am cunoscut, îmi pari!

Parcă ţi-a fost răpit felul de-a fi,
Sau poate că, aşa ai fost mereu!
Sau şi mai rău: poate-s de vină eu –
Că mi-am permis, ţie, a mă jertfi!

Dar cine poate şti până la urmă?!
Nu mai eşti azi şi asta-i tot ce ştiu.
Ce mai contează c-a rămas pustiu –
Gândul la o iubire sinceră, enormă?!

Tot ce contează e că nu mai eşti
Şi c-ai luat şi dragostea cu tine!
Că-n locul ei ai lăsat doar suspine
Şi-un om ce nu mai crede în poveşti...

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (15 iunie 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un pumn... de tăcere

Sunt zile pe care cu tine le împart.
Simt timpul călător cum piere,
Îmi spun obosit... oglinda sa spart.
Dar... nu pot frâna... din crunta-mi durere.

Vorbesc doar cu mine, cuvinte ciudate,
Mă simt ridicat pe un nor.
În jur... se adună doar vânturile toate,
Să -mi smulgă din inimă, al tău dor.

Îţi mîngîi privirea cu mica-mi speranţă,
Sub patimă iubirii mă simt încleştat.
Tu... eşti o himeră, o vagă dorinţă
Ce azi nu vrea să fie adevărat.

Un pumn de tăcere, mă mai frământă,
Îmi duc crucea, departe de zid.
Văd lacrima-mi dulce cum este frântă,
În mii de picături, care se pierd în vid.

E simplă durerea, nu mai dispare,
Tu îmi esti umbra pe care -o aştept.
Privesc către cer, departe în zare,
Şi ştiu că -tr-o zi... te voi strânge la piept.

poezie de Ioan Cojocoariu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Germinare

Închisa de voie-n pământul tăcerii
Îmi las gândul punte spre toţi cei ai mei,
În somn nedormit, amintirea durerii
De apa îmi pare, de viaţă, de zmei,

Memorii pierite mă strigă în noapte,
În liniştea curbă lumina e miopă,
Păşesc într-o lume a poamelor coapte
Ce propria sămânţă-n pământ o îngroapă

Doar astfel gândesc că vor rupe zăgazul,
Aşa nemurirea pe veci le e dată
Ridică-mi privirea, atinge-mi obrazul,
Sădeşte-mă cât încă sunt nevinovată,

Să cresc din pământuri asemenea lor,
În lumea în care adâncul vibrează,
Salvează-mă mult înainte să mor,
Sădeşte-mă cât încă sunt trează,

Căci azi încolţită-n speranţa ce zbate,
În lumea în care mai totul e zare,
Pe vânt fericirea din tot şi din toate,
În sufletu-mi verde, un germene pare.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!