Opreşte-te s-asculţi ...

N-auzi cum povesteşte vântul
Cu susur alintând pământul?
Când freamătă şi-aleanu-şi varsă
Prin lanul de secară arsă?
Când sprinten fluieră şi cântă
Frunzişu-n frasini îl frământă?
Şopteşte tainic cu-a lui boare:
Nimic nu este nou sub soare!

S-asculţi şi picurii de ploaie,
Când vin mărunţi, ori cad şiroaie,
În fascinantul ritm, în ropot,
Sau suspinat ca într-un şopot,
Cum se preling pe ramuri ude,
Ar spune celui care-aude
Că nu-i urcuş fără cădere,
Nici viaţă nu-i fără durere!

Auzi cum murmură izvorul
Când prin prundiş îl mână dorul?
Îl mângâie grăbit, dar trece,
Nu-şi lasă albia să sece,
Un clipocit şi se desparte
Că-l mână dorul mai departe...
Şopteşte: nu-i timp de visare,
De-un loc să nu te legi prea tare!

poezie de Olivia Pocol din volumul de versuri Apusul unei crizanteme (2 august 2021)
Adăugat de Olivia Pocol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul vântului hoinar

Învălurit e-al apei luciu
De vântul hoinărind pe lac,
Nu, nu-i o toană, nu-i capriciu:
La şoapta-i nuferi se desfac!

Ce doină stranie îngână?
Oare ce-ascunde-al său oftat?
Ce doruri tăinuite-l mână
De-i neoprit din căutat?

Cum poate-atâtea să ne spună
Făr-a rosti vreun cuvânt
Şi cum fermecătoarea-i strună
Preschimbă vaietele-n cânt!

Ce-l scoate din cămări, ce-l face
S-alerge norii fumurii?
Ce-nchipuire nu-i dă pace
Stârnind extaz, apoi furii?

Să aibă vântu-o misiune,
Că doar n-aleargă de nebun?
La ce atâta pasiune?...
De dorul meu ce să mai spun...

poezie de Olivia Pocol din volumul de versuri Apusul unei crizanteme (13 mai 2022)
Adăugat de Olivia Pocol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă

E şi mai mult decât aproape;
Când simţi un iz de adiere
Te-nfiorând în epigastru,
De-apare aşa cum bănuieşti,
Sau strânsă inima se zbate
'n sincope scurte de tăcere
Rămasă-n trup golaş, sihastru...
Când dacă nu-i, nici tu nu eşti.

E somnul ce te ţine treaz
Cum nor etern e, de nu-i ploaie.
E binele lângă durere,
E dragostea ce ură alungă
C-un zâmbet galeş la pervaz...
E suferinţa-n drog ce-nmoaie,
E tot când n-ai nimic, avere.
E "nu mai pot...", când nu e lângă.

Cum spovedania-n priere
În fiecare gând răzleţ,
E căutare, întins de mână;
Căci mâine nu-i, de nu-i acu
'n căuş din palmă, în mângâiere
În păr, pe creştetul semeţ
Zdrobit pe umăr, cap să-şi pună.
E tot neant, de nu eşti tu!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (20 iulie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce nu e dragostea

Nu-i dragostea ca vara cum se trece
Pierzând din zi în zi mai mult elan,
Ci ea pe sine însăşi se întrece
Şi nu-şi blamează propriul castelan.

Nu-i dragoste când se-ntocmeşte-n pripă
Şi-apoi se pleacă celui ce-a plecat,
Când face de metafore risipă,
Dar e de-obişnuiţă-nduplecat.

Nu-i dragoste nimic ce se măsoară,
Nimic de socotit, nimic cuprins
În platidudinea care omoară
Şi va sfârşi prin a te fi învins.

E dragoste ce n-ai trăit vreodată:
O lacrimă, de versuri spânzurată...

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative...

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor...
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş...
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative

Nicio floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nicio pasăre nu-i rară, fără cântecul de vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, de nu e dorit de dor.
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nicio noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici omul nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nicio zi nu e aleasă, fără iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nicio vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nicio prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Niciun gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş.
Nicio fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nicio iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are străduinţă.
Nicio soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok (august 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce nu e dragostea

Nu-i dragostea ca vara cum se trece
Pierzând din zi în zi mai mult elan,
Ci ea pe sine însăşi se întrece
Şi nu-şi blamează propriul castelan.

Nu-i dragoste când se-ntocmeşte-n pripă
Şi osândită e de cel plecat,
Când face de metafore risipă,
Dar e de-obişnuiţă-nduplecat.

Nu-i dragoste nimic ce se măsoară,
Nimic de socotit, nimic cuprins
În platidudinea care omoară
Şi va sfârşi prin a te fi învins.

E dragoste ce n-ai trăit vreodată:
O lacrimă, de versuri spânzurată...

poezie de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ale toamnei...

Nicio Toamnă nu e Toamnă,
Dacă nu-i darnică doamnă.

Nici frunza nu-i ruginie,
Dacă Toamna nu-i în vie.

Nici vântul nu-I arătos,
De nu mătură stufos.

Nici cerul n-are suspin,
Fără al păsărilor chin.

Nici omul nu-i bucuros,
Fără roade cu folos.

Nici dragostea nu-i romanţă,
Când se cântă la distanţă
Şi-i lipsită de roşeaţă.

poezie de Valeria Mahok (6 noiembrie 2019)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iaşul lui Eminescu

Prin Iaşul cu multă floare de tei
Parcă se aud şi acum paşii tăi
Iar banca, veche, pe care ai stat
E tristă, de-atâta aşteptat...

Tu, trubadur cu lira-ţi sfântă
Mai vin-o dată şi colindă
Toate cărările de prin Copou
Căci, Teiul tău are un ram nou!

Vino, mai dă o raită prin Ţicău
Te-aşteaptă şi acum amicul tău
Creangă Ion, să vă-ntâlniţi
Că aveţi multe să vă povestiţi!

Şi Plopii fără Soţ au mai crescut
Ne spun de câte ori, tu ai trecut
Când aşteptai nebun, de dor, pe ea
Şi ai fi vrut, măcar un semn să-ţi dea...

Dar, nu-i nimic, ţie îţi duc dorul
Codrul, ţara, neamul şi izvorul
Pe tine te iubeşte Universul
Aşa, cum tu ai scris şi ai iubit versul.

Iar când soarta, prea devreme, te-a învins
Şi timpul, prea repede, s-a scurs
Luceafăr viu, de-acolo ne priveşti
Prin Codrii de Aramă, tu trăieşti!

poezie de Lucia Guriţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acuma când toate...

Acuma când toate spre viaţă s-avântă
De ce a ta frunte umbrită-i de nor?
N-auzi ciocârlia voioasă cum cântă
Rotindu-şi spre soare grăbitul ei zbor?

Te uită cum cerul privirea încântă,
Şi-ascultă ce-ngână sfătosul izvor
Acuma spre viaţă când toate s-avântă.
De ce-ţi este fruntea umbrită de nor
când râde câmpia de iarna înfrântă
Şi codrul tresare în şoapte de dor?
De ce nu te bucuri de-un vis trecător,
Şi zilele-apuse de ce te frământă
Acuma când toate spre viaţă s-avântă?

poezie clasică de Jean-Boniface Hetrat
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea nu-i aşa de moarte...

Noaptea nu-i aşa de noapte cum e lacrima tăcerii
Şi nici vinerea prea lungă cum e lipsa mângâierii.
Ploaia nu-i aşa de rece cum dojana de nevină
Şi nici negru-aşa de negru cum e lipsa de lumină.

Vântul răvăşeşte ramul, dar mai tare bate gândul,
Când e trist la lumânare că n-a prins în vers cuvântul.
Iarna nu-i aşa de rece, nici zăpada nu mă-ngroapă,
Cum e vara ce mă doare, când tristeţile-mi adapă.

Şi nici toamnele nu-mi ţipă, când îmi pierd veşmântul verde,
Cum îmi strigă anotimpul unui dor ce nu mă vede.
Marea nu-i aşa adâncă şi nici valu-aşa de mare,
Cum îmi este mie hăul şi albastrul ce mă doare.

Încruntarea se-nsenină cu tandreţe şi iubire,
Zâmbetul din colţul gurii amiroase a mâhnire.
Nu-i nici iadu-aşa de groaznic şi macabru, cum mi-e vina,
De-a mă şti nevinovată. Şi îmi plânge rădăcina,

Că nu am apă curată să îi torn, să înflorească-
Curg noroaile din palme... cine să le mai oprească,
Când nu-i timp de-nduioşare şi de facere de bine?
Tu arunci cu duşmănie şi eu cu iertare-n tine.

Moartea nu-i aşa de moarte, cum e viaţa de neviaţă-
Vino-n schitul meu, străine, spune-mi adevăru-n faţă!
Că nu sunt demnă de tine şi mă exilez cuminte
În poeme violete, unde nimeni nu mă minte...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celălalt

Se umple timp de tine, spaţiu-i vid
Dacă nu eşti, mi se opreşte totul;
Nici gând nu trece, sufletu-i arid,
Nu mai e ţel... cenuşă este focul.

Nu mai e sunet de-ţi dispare glas,
Cum nu-i auz de nu mai eşti un sunet
Şi nici speranţă nu-i când bun rămas
Nu-ţi laşi... nici fulger nu-i de nu eşti tunet.

Nici vânt n-adie de nu te atinge
Şi amprentă-şi caută-n elicea rozei
Ce arsurile le răcorind durere stinge...
Eşti poezia vieţii din neantul prozei.

Cum un cristal de gheaţă nu-i nea fără tine
Să stingi febra din suflet, lacrimi să-ndulceşti
Sorbind sarea şi amar din tot ce nu e bine
În cuvinte calde... eşti gesturi îngereşti.

Eşti nevoia-n sine de-a fi parte într-una
Ca într-un Univers fără de planete,
Existenţa însăşi cum lumea-i doar una
Ce-o ţi tu... în dulceag, sorbit pe-ndelete.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (14 decembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dorul...

Şi iarăşi frunzele se zburătăcesc în vânt
Îngălbenite de timp se-ndreaptă către pământ
Şi-ntrebi nedumerit când bocnă-i iazul morii:
Mai trecători pe pământ sunt oamenii, sunt norii?

Când şarpele-crivăţ şuieră-n negrele ramuri
Şi greu, tot mai greu saturi prea flămândele guri
Zic: mai călător pe pământ nu-i omul, nu-i norul
E frunza arămită de vreme, e dorul!

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul Mioritic

De stai s-asculţi în taină a neamului durere,
Auzi cum din adâncuri se-nalţă către noi,
Strigăt de iubire de neam ce-ţi dă putere,
Pământul ce ne ţine ascunde mulţi eroi.

De stai s-asculţi în munte a codrilor poveste,
Ai să auzi în şoaptă legende cu haiduci,
Ce stăpâneau Carpaţii şi falnicele creste,
Şi se-adunau în cete la umbra de sub nuci.

De stai s-asculţi cum marea la Pontul Euxin,
Îmbrăţişează ţărmul de veacuri neştiute,
Ai să auzi în valuri a neamului suspin
Şi cântecul sirenei ce varsă lacrimi multe.

De stai s-asculţi adâncul din spaţiul mioritic,
Auzi cum plâng străbunii în somnul zbuciumat,
Că ne-am pierdut iubirea de neam şi de mirific,
Şi ne-am vândut pământul şi ne-am înstrăinat.

De stai s-asculţi la Ţebea gorunul cum foşneşte,
Ai să-l auzi pe Iancu cum strigă către noi:
-Vă duşmăniţi voi fraţii? Duşmanul vă-ncolţeşte!
Vorbiţi aceeaşi limbă! Nu faceţi război!
.
De stai s-asculţi cum Oltul la Cozia izbeşte,
Zidul Mănăstirii să-l scoale pe Bătrân,
Ai să-l auzi pe Mircea din somn cum ne grăieşte:
De ce vindeţi pământul? E Sufletul Străbun!

De stai s-asculţi la Putna, Slujba Învierii,
Ai să auzi cum Ştefan se roagă pentru neam,
Să piară pe vecie blestemul trădării,
Să nu mai fie-n ţară nici urmă de orfan.

De stai s-asculţi cum vântul şuieră-n Carpaţi,
Ai să auzi cum Lupul lui Decebal ne cheamă,
Să-nfăptuim Unirea şi pacea între fraţi.
Dacia Străbună la toţi ne este mamă.

De stai s-asculţi văzduhul pe culmea caraimană,
Ai să auzi cum cântă Pasărea Măiastră,
Şi ai s-auzi în trilu-i duios pe daca mamă,
Ce-alină de milenii toată durerea noastră.

poezie de Ştefan Silva
Adăugat de Ştefan Silva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de gând, sau practici incomplete

Când gândul nu se înfiripează, e semn că sufletul şi-l pierde
îngrozitor, fatal parcurs, în fond dispare însufleţire,
la fel cum frunze din boboc se opresc a fi încă în verde
şi florile nu mai dau fruct, cad veştede, fără menire.

Se pare a fi un înţeles că tot real, fizic, prezenţă,
ele n-ar fi, cum nici copil n-ar fi, de nu ar fi un dezir măcar...
produs ce pipăi nu-i în sine, sau este, însă nu-n esenţă,
de nu e-n început imbold, în orice vrut; a şti, habar...

ce nume aş da la ce nu văd, când încă văz nu-l simt, un dar...

... când gândul sufletul şi-l pierde
e grav, dispare însufleţire,
cum frunzele ce mor în verde,
iar flori, ce cad, n-au fruct menire...

... e cum real, fizic, prezenţă,
copil nu-i nici dezir măcar;
nu-i sine, un pipăit, esenţă,
imboldul vrut de-al şti, habar...

... în fond nimic nu e în fapt
şi orice lucru ar fi steril
fără vreun spirit... ci artefact,
cum sexul vrut, fără viril...

... şi amoru' în fond e total vrut,
rămas dorit, sau vrut total,
asezonat în zilnic rut,
ori ani de zile, un ideal...

E-ndeajuns suflet... sau real?

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (2 ianuarie 2014)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aceeaşi soartă

Mă simt ca un rege învins
Fără de cai şi fără soldaţi
Regatul părea necuprins,
Dar azi şi codrii-s plecaţi.

Nu-i frunză de fag cântătoare,
Nici apă-n izvorul din vale,
Nu-i pasăre-n raza de soare,
Pustiul rimează cu jale.

E ţara prea mică şi plânge,
Ori eu nu mai văd prea departe
Câmpia se scaldă în sânge
Copiii n-au bani nici de-o carte.

Aceleaşi necazuri eterne
În juguri şi astăzi suntem
Pe fruntea ţării se cerne
Durere... şi-atâta blestem.

poezie de Ion Drăgoianu
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimile Tale

Lacrimile tale sunt picături de ploaie
Se preling pe pleoape şi îmi curg pe faţă
Lacrimile tale sunt dulci sau amare,
După cum ţi-a fost trecerea prin viaţă.

Lacrimile tale sunt picături de ploaie
Se preling pe trup şi îmi intră-n suflet,
Lacrimile tale alunecă tăcute
Fără ca să scoată nici măcar un sunet.

Lacrimile tale sunt picături de ploaie
Ce încet ş-uşor inima-mi mângâie,
Lacrimile tale sunt nişte cristale
Ce parcă-s făcute, din culori, o mie.

Lacrimile tale-s susur de izvor
Ce-n tăcerea nopţii urcă pân' la stele,
Întâlnesc în taină dorul călător
Ş-apoi se-mpletesc cu cele ale mele.

Lacrimile tale-s flori de crizanteme
Ce-nfloresc la poarta inimii cu dor,
Lacrimile tale spun că-ntotdeauna
Marile iubiri mocnesc, dar nu mor.

poezie de Mariana Simionescu (8 septembrie 2011)
Adăugat de Mariana Simionescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea e amară...

Singurătatea e amară
Într-un colţ micuţ de ţară,
Nimeni nu-ţi împărtăşeşte
Gândul ce te copleşeşte,

Gândul care te-nfioară
Că eşti o tristă vioară
Care cântă şi nu cântă
Doine din inima frântă.

Copiii-s în depărtare,
Norii negri-s peste zare,
Vine iarna, suflă vântul,
Se cutremură pământul.

Lacrimile curg şiroaie
Când coloana se îndoaie
De poveri, greutăţi multe,
N-are cine să ne-asculte.

Că în ţara, mică ţară,
Totul este de ocară,
În singurătatea noastră
Moartea intră pe fereastră.

Nu se bucură nici dânsa
C-a ieşit din noi osânza,
Am rămas schelete toţi
Peste care păşesc hoţi.

Nu-i schimbare, nu-i nimic
Din care s-avem câştig,
În singurătatea rea
S-avem cel puţin o stea

Care din cer să vegheze
Clipa care să dureze
Într-o bucată de pâine
Dăruită azi şi mâine.

Într-o căniţă de apă
Cât mai gârbovim la sapă,
Să-ntindem singurătatea
Cât mai e în cer dreptatea.

Că aicea pe pământ
Nu-i nimic, doar bate vânt
Prin oase şi prin făptură,
Prin a ţării bătătură.

Doamne, iartă de păcat
De-s femeie sau bărbat,
Iartă-i pe cei din conac,
Pentru noi nimic nu fac

Se îmbuibă în de toate
Fără să facă dreptate,
Ei adună şi adună,
Noi rămânem cu ea-n mână!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum eşti tu!

Cu inima arsă, de şoaptele fierbinţi
Te cred pe cuvânt, dar ştiu că poţi să minţi!
M-ai fermecat, cu zâmbetul tău!
Gurii tale, nimic nu-i trebuieşte, chiar nimic!
Şi cât sunt eu de mare,
Mă ai la degetul tău mic!

Fără de sandale,
Mă plimb pe nisip, pe nisipul moale!
Fără tine!
Atât de simplu, tu spui nu!
Mă laşi, pleci! Chiar pleci?
Nu ştiu când glumeşti!
Nu ştiu când greşeşti!

De ce mă laşi?
Adun nisip în palmă
Făcând câţiva paşi!
Spre tine vin, cu visele mele!
De mână te ţin!
Pe-o cărare mică, dar plină de stele!

poezie de Ilie Dragomir
Adăugat de Ilie Dragomir
Comentează! | Votează! | Copiază!

Busola nu-i de vină

O parte a lumii nu lasă nici o scrisoare în urmă-i,
nu de altceva, fără nici o aluzie,
însă că ar citi-o cealaltă parte a lumii şi ar muri de ruşine,
nu-i decât o iluzie. De fapt, lumea nu mai citeşte nici o scrisoare.
Nu se mai poartă busolă în buzunare.
Scrisorile, lumea le aruncă. Nedesfăcute. Sau le ia cu ea
pe tărâmul drept, în buzunarul de la piept,
în locul busolei absolute,
să nu-i ierte bietului obiect,
nici de-i cu argint poleit, adevărul închipuit.
Cum să arăţi numai nordul?
De ce nu sudul, muşchiul uscat pe trunchiul bătrân,
sau galbenă iedera verde?
Nimic limpede nu se vede. De ce să descrii nordul,
te întrebi, limpede, după umbra unui băţ la amiază,
când ar părea totul mai simplu prin perifrază?

Nu nordul, nu întinderi de frig, nu pământul ud,
acum, soarele bate numai din sud. Asta e tot. O vastă reţea de fum,
de ironii, un fel de iederă atinsă de frig, pătată de scrum.

Nu m-am dezvaţat să mă dezbar de obiceiuri, de teorii - pentru unii, acre -, nici de a distinge nordul între simulacre.
Astăzi, în această veşnică iarnă, cum şi ce se mai poate distinge?
Niciun vis nu se poate atinge.
Asta e tot. Busola nu-i de vină, nici nordul însuşi, fără torţă în mână.

poezie de Marilena Tiugan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde...?

Unde se sting iubirile?
Când se şterg cuvintele?
Unde se termină timpul?
În care anotimp le vine rândul?

Unde te voi regăsi, în care zi?
Din calendar, din Galaxii?
Ş-atunci ce voi mai fi?
Ce-mi vei... mai fi?

În care toamnă am să ştiu?
Că-s mort sau că sunt viu?
Că pământul ce m-acoperă,
Nu-i cerul luminat de stele!

Unde să te mai caut?
Prin ce cuvinte?
Ce unghere?
În ce lume fără Soare?

Cum de te-am pierdut?
Încă de la-nceput?
Când îmi erai doar răsărit,
Şi-o viaţă de-mplinit!

Cum să... te uit?
Sau poate nici nu ai vrut!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!