Om în mare

Dacă ai fi auzit măcar o dată, clar şi sălbatic, acel sunet de alarmă,
Dacă i-ai fi văzut pe cei din cart fugind, cu feţele-albite de spaimă,
Dac-ai fi auzit pleoscăitul apei şi scârţâitul bărcii de salvare,
Atunci ai şti ce simte marinarul când coechipierul lui cade-n mare.

Iar dacă n-ai auzit, şi numai pe pământ bătut sunt drumurile tale,
Departe de drumurile marinarilor, ar fi bine când vântul în rafale
Noaptea-ţi loveşte hornul să nu te sperii, nici când în cercevele
Izbeşte ploaia-n miezul nopţii sau lapoviţa iernilor grele.

E un pat gol sub teugă; am împărţit între noi sărmanul lui avut*
Iar el, rămas departe-n urma navei, în al spumei alb aşternut,
Se leagănă pe valuri încoace şi-ncolo, îmbrăţişând oceanul câtu-i,
Cu păsări plutind deasupra şi cu sumedenii de peşti dedesuptu-i.

Jimmie i-a luat tabacul; Joe, pelerina de piele unsă cu ulei;
Neddie, fularul care-i învelise gâtul vesel cu călduros temei,
Eu cizmele marinăreşti; acum picioarele-mi pot să înfrunte,
Gerul. Aş fi-ngheţat, desculţ, dacă el mai surâdea azi pe punte.

Nava a tras la dană-n port, iar voiajul a devenit deja trecut;
Am făcut şi-am tăiat cărţile, sorţii vor face alesul cunoscut;
Eu trebuie să-i duc soţiei vestea... vestea... eu sunt cel care...
PEŞTII... ŞI PĂSĂRILE... ŞI OMUL EI ÎN MARE!

poezie de Bill Adams din VÂNTUL ÎN VELELE GABIER, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă toate-acestea

Dacă n-ai auzit
cum creşte iarba,
şi nici nu ai văzut,
trăieşti pe pământ degeaba.
Eşti umbră fără azimut.

Dacă nu ai văzut
cum muguri se deschid,
şi nici cum creşte frunza,
în viaţa ta e numai vid,
pe ochii tăi se-aşterne pânza.

Dacă n-ai văzut
cum floarea
în lumină se răsfaţă,
nu vei cunoaşte valoarea,
acelora care te-învaţă.

Dacă n-ai simţit
cum vântul
îţi mângâie faţa,
în zadar ţi-e gândul,
cum să trăieşti viaţa.

Dacă n-ai sărutat roua,
în zori, dimineaţa,
n-ai să cunoşti şansa
ce-ţi oferă viaţa.

Dacă n-ai văzut
cum cerul
se aprinde dimineaţa,
nu vei afla misterul,
cum apare viaţa.

Dacă toate-acestea,
tu le stăpâneşti,
mai uşor copile,
viaţa o trăieşti.

poezie de Dumitru Delcă (28 august 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce dacă

Ce dacă plouă?

Zâmbesc gândindu-mă la tine.

Ce dacă-s ud?

Mie aşa mi-e bine.

Ce dacă bate vântul?

Eu nu mă mişc din loc.

Ce dacă nu e soare?

Între noi arde-un foc.

Ce dacă e prea frig?

Vorbele tale mă-ncălzesc.

Ce dacă e-ntuneric?

Eu pot ca să răzbesc.

Ce dacă nu sunt oameni?

Eu te vreau doar pe tine.

Ce dacă nu sunt case?

Mie tot îmi convine.

Ce dacă nu sunt păsări?

Zburăm noi pentru ele.

Ce dacă e doar ceaţă?

Noi n-avem clipe grele.

Ce dacă frunze cad?

Eu încă mai resist.

Ce dacă pomi nu sunt?

Încerc şi tot insist.

Ce dacă totu-i gri?

Tu-mi colorezi viaţa.

Şi dacă tot o faci,

te rog, alungă ceaţa.

Şi dacă tot o faci,

adu pe cer un soare.

Şi dacă tot o faci,

vreau case colo-n zare.

Şi dacă tot o faci,

te rog, alungă vântul.

Şi dacă tot o faci,

luminează-mi pământul.

Şi dacă tot o faci,

adu-mi şi păsările.

Şi dacă tot o faci,

redă-mi culorile.

Şi dacă tot o faci,

plantează-mi câte-un pom.

Un lucru eu mai vreau -

pe om să îl faci om.

poezie de Pleşa Dragoş Florian din Poezie
Adăugat de Pleşa Dragoş Florian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orice vis e un mesaj, o chemare, un portal. Orice vis îţi pune cu stăruinţă o întrebare. Nu-l înţelegi dacă i-ai dat o interpretare, ci numai dacă i-ai răspuns. Întotdeauna când te-ai auzit chemat pe nume, nu ezită să răspunzi: Aici sunt, Doamne!

Mircea Cărtărescu în Solenoid (2015)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vine Crăciunul, porniţi colindători

De moş Ajun pornesc colindători
Prin munţii de nămeţi făcând cărare,
Atâţia pui de om porniţi prin gerul mare
De la lăsatul serii până-n zori.

Cu glasuri de argint tăind răcoarea nopţii
Să ducă vestea mare prin lume s-au pornit
E cerul azi sărbătoreşte, cu stele zugrăvit
Din casă-n casă vestea vor auzi cu toţii.

Slobod dulce colind din glas neprihănit,
În miezul nopţii cocoşul s-a trezit
Că a dormit prea mult îşi face singur vină

De la copii învaţă a domnului colindă
Şi-ncepe ca să cânte în miezul cel de noapte
Şi mii de-mpintenaţi duc vestea mai departe.

sonet de Valeria Tamaş
Adăugat de valeria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava?

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

În amiezile-însorite, umăr lângă umăr, este plăcut foarte
Să păşeşti pe puntea unde cerul de mare se desparte;
Sau, pierdut în gânduri, să priveşti cum în urmă
Siajul se lăţeşte-n depărtare-albit de spumă.

În nopţi grozave, când oceanul îşi sfâşie mânios veşmântul,
Ce lucru mândru e să lupţi cu valurile şi cu vântul!
Sus, la gabie, pe catargul care se-încovoaie sub sălbatice rafale
Marinarul trăieşte-o altă viaţă, înfruntând zeci de furtuni în cale.

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

NB. Primul vers a fost, probabil, inspirat de sonetul lui William Wordsworth, " Unde-i ţinutul spre care trebuie
să se-îndrepte-acea navă?''

poezie de Arthur Hugh Clough,1819-1861, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orgoliu, bunătate, ură... Doar tu alegi a lor măsură...

Când viaţa e apăsătoare,
Iar gândurile devin sumbre,
Adună razele de soare,
Şi uită de-ale nopţii umbre.

Aruncă-n hăuri falsitatea,
Şi nu păstra pe lângă tine,
Pe cel la care bunătatea,
E masca-n care-i merge bine.

Şi nici pe cel ce-n linguşeală,
Îţi încălzeşte vanitatea,
Dar pe la spate te înşeală,
Ca să-ţi ucidă demnitatea.

Când plânsul norilor de haos,
Îţi sângerează-n lacrimi grele,
Prin ce-a fost bun fă un repaos,
Şi-mbracă-ţi sufletul cu stele.

Orgoliul dacă-l ţii departe,
Când doru'-şi caută o cale,
De dragoste vei avea parte
Pe toate drumurile tale.

Dar dacă faci cu ura casă
Şi răzbunarea-ti tună-n suflet,
Cu Domnul nu vei sta la masă,
Şi n-ai să ştii ce e un zâmbet!

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dino: Domniţă, poate-ai ascultat dumneata mulţi cântăreţi, dar n-ai auzit nimic dacă nu m-ai auzit pe mine!

replică din filmul artistic Sărută-mă, prostule!, după Anna Bonacci (22 decembrie 1964)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul ţipăt al pescăruşului

atunci ne-am iubit pentru ultima oară
ştiu că făcusem bagajele
am privit încă o dată în cameră
să văd dacă nu cumva am uitat ceva
după care m-am băgat sub duş -
şi ţipătul pescăruşului s-a auzit
pentru prima oară

tu erai mai tăcut decât de obicei
nu ştiu ce dracu ţi se întâmplase
toată seara ai stat retras pe balcon
ascultând cum se repetă marea,

la un moment dat am venit lângă tine
şi te-am întrebat de ce eşti aşa trist
ai bâiguit ceva despre nişte amintiri -
la început n-am înţeles, vocea ta era acoperită
de zbuciumul valurilor

înainte să plecăm te-am dorit
aproape că-mi venea să te devorez ca o fiară sălbatică
atunci când simte sângele zvâcnind,

şi nu ştiu cum naiba s-a făcut
că ţipătul pescăruşului s-a auzit pentru a doua oară
ca şi cum ar fi venit de undeva
din lăuntrul tău

suna atât de real încât
mi-am pus capul la tine pe piept
ca să-l ascult încă o dată
dar nu s-a auzit decât ceva
aidoma unei mări agitate,

atunci când te-am văzut intrând în valuri
aproape că am ştiut,

aproape am ştiut
că ţipătul pescăruşului
se va auzi pentru a treia oară
şi l-am văzut cum ieşea din tine
înălţându-se spre zenit,

şi-apoi deodată s-a făcut linişte
de parcă inclusiv marea ar fi
amuţit,

cât să aud cu o precizie înspăimântătoare
ceea ce valurile au acoperit
în seara de dinainte de a fi făcut dragoste
pentru ultima oară,

şi-am înţeles în sfârşit de ce îmi spuneai
că
te umpli de amintiri

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul care crede că poate

Dacă tu crezi că eşti învins, atunci eşti;
Dacă tu crezi că n-ai curaj, atunci n-ai;
Dacă-ţi place să-învingi, dar crezi că n-ai şanse,
E un semn aproape clar că n-ai.
Dacă tu crezi că vei pierde, eşti pierdut;
În câteva cuvinte, pentru toţi, oamenii simpli sau prinţii,
Succesul începe cu-încrederea-n sine,
Totul nu este decât o stare-a minţii.
Dacă tu crezi că eşti un proscris, atunci eşti;
Dacă tot trebuie să gândeşti, gândeşte-n stil mare.
Trebuie să fii sigur pe tine-înainte
De a câştiga primul premiu, înainte de-afirmare.
În viaţă nu-învinge-întotdeauna cel mai puternic sau mai dibace;
Mai devreme sau mai târziu cel care-învinge
Este omul care crede că o poate face.

poezie de Walter D. Wintle, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai auzit

Ai auzit vreodată a lebedei cântare,
Acel cântec de jale, ce-l cântă pân' ce moare,
Roşind recile unde cu pieptul său rănit?
O, spune-mi, acel cântec vreodat-ai auzit?

Şi-apoi ai fost spre sară singur într-o grădină,
Când vântul trist al toamnei încet, încet suspină,
Când soarele apune, când arborii şoptesc
Şi vânturile toate tainic se înroşesc?

Şi ce-ai simţit atuncea? În piept nu s-a trezit
Un dor fără de nume, adânc, nemărginit?
N-ai fi dat ani din viaţă pentru aripi uşoare,
Să zbori, să zbori departe şi fără încetare?

O, cine-l poartă-n suflet acel dor fără nume,
Nu are fericire, nu are pace-n lume!
Cât e de larg pământul, tot umblă rătăcind,
Nu ştie ce doreşte şi moare... tot dorind!

poezie clasică de Matilda Cugler-Poni (1873)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă sunt...

Dacă sunt, unde sunt
în ce cânt
în ce gând
în ce rost muribund
în ce cuget plăpând
descărnat de curând
dacă sunt, până când?

Dacă sunt, eu ce sunt
un mărunt
amănunt
un mereu doar secund
dumnezei înjurând
ori vreun geamăt imund
ăsta sunt, asta sunt?...

Dacă sunt, din ce sunt
din descânt
din pământ
din dezgustul fecund
colcăind furibund
într-un timp ne-afund
din ce sunt, până când?

Dacă sunt, cine sunt
vreun cuvânt
de nesfânt
vreun pascal fredonând
în swahili, vreun rând
vreun temei de mormânt
dacă sunt, de ce sunt?

poezie de Mihail Soare din Eu, Nietzscheanul
Adăugat de Radu Câmpan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Broaşte cu cântec

Bărzoiul ţi-a cântat un cântec,
Că, dacă n-ai să iei aminte,
Şi dacă n-ai să fi cuminte,
O să îţi crească broaşte-n pântec...

Dar n-ai dat veştii ascultare,
Şi te-ai jucat un joc oprit,
Deşi bărzoiul te-a vestit,
Şi-acuma ai o burtă mare,

Şi tot mai bine se cunoaşte,
Că era cântu-adevărat,
Şi, cum bărzoiul ţi-a cântat,
Ţi-e burta doldora de broaşte...

Dar nici un pic să nu te-ndoi,
Că de s-o face auzit,
Cel mai dintâi orăcăit,
Iar ţi-o fi poftă de bărzoi!

poezie de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce, poate, aud câinii

Dacă un inaudibil fluierat
strecurat printre buze
îl aduce acasă,
atunci poate tăcerea este
sunetul făcut de respiraţia păianjenilor
şi a rădăcinilor minerind pământul;
poate fi asparagusul înălţându-se,
la început, cu fruntea spre lumină
sau sunetul acela cafeniu
al ceştilor sparte, când se-întâmplă-aşa ceva.
Ne-ar plăcea să-întrebăm un câine
dacă se-aude-un sfârâit continuu
pentru că în casă copilul
creşte, dacă şarpele
se extinde într-adevăr la întreaga lui lungime
fără niciun ţăcănit şi dacă soarele
iese din nori fără
nici un decibel de efort,
dacă toamna, când copacilor
li se usucă izvoarele, există un fior,
prea înalt pentru noi spre-a fi auzit.

Ce se află acolo sus
deasupra nivelului de percepere
al urechilor noastre nevinovate?
Pentru noi ţipătul de naştere nu există,
puiul de pasăre este pe neaşteptate aici,
oul spart, cuibul deodată plin de viaţă...
noi n-am auzit nimic când lumea s-a schimbat.

poezie de Lisel Mueller,1924-,laureată a premiului Pulitzer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Schimbare totală

"Albatroşii şi pescaruşii nu-s, aşa cum cred unii,
Păsări, da' deloc, deloc'', a zis Billy danezul.
"Cum nici alte păsări ale mării nu-s, nici pasărea furtunii,
Ele-s doar duhuri ale marinarilor morţi – ăsta mi-i crezul.

Păsările, pescarii de coloşa, nu-s decât sufleţelele pierdute
Ale ălor înecaţi – dajdie plătită de marinari fiecărui ghinion –
Iar bătrânul, semeţul albatros cu-aripile larg desfăcute
Ar putea fi marele-amiral Noe sau amiralul Nelson.

Fericită viaţă duc. Plutesc şi se scufundă, pescuiesc,
N-au carturi de făcut, valsează, bat din aripi doar.
Când trece-o navă, zboară deasupra ei şi se zgâiesc,
Curioase să vadă cum se mai descurcă astăzi bietul marinar.

Când vântul îmi face oasele de sticlă pe teugă, jur, frăţioare,
(Deşi poate nu-i deloc creştineşte) că-mi doresc cu-ardoare
Să fiu eu acel măreţ albatros care plonjează-n mare,
Dominând din slavă păsăretul marin cu-aripile-i largi, uşoare."

poezie de John Masefield, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul marinar

Am trecut pentru ultima oară de far, prieteni,
Voiajul meu cel lung s-a terminat;
Acum mă odihnesc aici şi, liniştit,
Privesc lumina soarelui la scăpătat,

Un fel de surâs vesel deasupra
Imensităţii reflectând azurul, liberă şi-adâncă.
Voiajul meu cel lung s-a terminat, prieteni,
Dar, o, această inimă a mea e încă

Acolo unde orizontul întâlneşte marea!
Voiajul meu cel lung s-a terminat...
Dar cât mai pot rămâne liniştit aici, prieteni,
Privind lumina soarelui la scăpătat?

Ce-înseamnă-o viaţă trăită-n linişte, prieteni,
Când fiecare briză zburdă-n libertate,
Când fiecare furtună care se abate
Îmi aduce mesaje de departe?

Cum poate cerul fi oare luminos,
Pentru că totul de soare-i luminat,
Pentru cel care iubeşte marea, prieteni,
Şi ştie că voiajul lui s-a terminat?

Cum s-ar putea compara, prieteni,
Un an pe pământ cu o zi – pe mare?
Ah, cântecul fiecărei adieri de vânt
Răscoleşte câte- o amintire care doare!

Am trecut pentru ultima oară de far, prieteni,
Voiajul meu cel lung a devenit trecut –
Şi trebuie să privesc soarele la scăpătat,
Tot mai galben şi mai palid cu fiece minut.

Paşii mei nu mai sunt uşori, prieteni,
Cum erau odinioară, nici trupul drept;
Şi uneori, răpus de oboseală,
Capul îmi cade greu pe piept –

Dar, deşi-s bătrân şi uzat de vreme,
Valurile dansând libere pe-întinsa mare
Nu contenesc să-mi bată-n sufleţel, prieteni,
Să cânte şi inima să-mi înfioare!

poezie de Margaret Elisabeth Sangster, 1838-1912, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Florile eterne

Dacă nu erau drumurile îmbătrânite
Pe care strămoşii au aşternut mulţi paşi
Prin care au creat mătasea pământului
Pentru flori eterne noi nu eram urmaşi.

Dacă nu găsim în ceaţa norilor poteca
Spre drumul cald aşternut de razele de soare,
Furtunile vor pune un sunet surd de clopot
Pe lumina stelelor care vrea să coboare.

Dacă nu mai aducem din crivăţul zilelor
Un balsam al durerilor noastre veştezite,
Nopţile vor avea pleoapele pierdute-n vise
Când istorii de aur nu vor mai fi trezite.

Dacă răsuflarea clipelor puse-n orizont
Vor avea mireasma florilor uitate-n geam,
De strămoşii din amurgul de toamnă trecut,
Vom şti să clădim comoara de lume şi de neam.

poezie de Constantin Rusu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amatoarele de artă

îşi dau cu părerea despre
pictură după ce-au văzut
într-un ziar un colţ
de fotografie mişcată
dintr-un tablou foarte cunoscut
nu-şi aduc aminte cum se cheamă
şi
şi numele pictorului le scapă
dar este unul foarte cunoscut
dacă a auzit şi ele şi
şi
şi au auzit de el şi dacă ele
ştiu de acest pictor
înseamnă că există
dar
dar se pricep la artă abstractă
modernismul şi postmodernismul
a circulat în venele lor
încă mai umblă fovismul
şi
şi cubismul prin fiinţele lor delicate
sunt pasionate de artă încât reuşesc
să înjure autorul unei lucrări nedigerate
de burdihan şi trecută în maţele
îmbuibate de pizza cu mămăligă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Dar cei aflaţi pe spaţioport? Oare nici pe ei nu i-a afectat cu nimic zgomotul produs de artificiile noastre?
Sonya: Nu, nu-ţi face griji inutile! Cu siguranţă că au văzut şi ei totul şi probabil că le-a plăcut, însă nici ei nu puteau fi afectaţi de zgomotul artificiilor voastre.
Lucian: Cum aşa? Spaţioportul nu se află sub cupolă şi nu-i nici chiar atât de departe de nava noastră.
Sonya: Aşa e, însă atât clădirile, cât şi navele spaţiale aflate pe spaţioport sunt protejate fonic, deci, nici cei aflaţi acolo n-au auzit nimic.
Lucian: Aşa, deci... Dar dacă am presupune că unii dintre localnici ar fi rămas pe suprafaţa planetei, în afara clădirilor sau navelor de pe spaţioport, îmbrăcaţi în acele costume de protecţie?
Sonya: Nici ei n-ar fi auzit absolut nimic.
Lucian: Nimic?! Cum aşa? Să nu-mi spui că şi ei ar fi protejaţi fonic...
Sonya: Ba da, întocmai! Costumele pe care suntem nevoiţi să le purtăm când ne aflăm pe suprafaţa planetei, în aer liber, nu ne protejează doar împotriva dantoniului, ci şi a zgomotelor neplăcute.
Lucian: Grozav! M-am lămurit, n-am ce zice...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Port sigur

Furtuna se-agită de multă vreme, duşmănoasă,
Plouă cu găleata, tună-asurzitor, vântul urlă
Rupând fâşii din velele-acestei nave rătăcite,
Care caută-un locşor căruia să-i poată spune-acasă.

Odinioară, parcă-n tinereţea lumii,
Soarele strălucea vesel pe cerul de azur,
Iar prova navei părea a-înainta-n eternitate;
Pe mare – briză lină,-n slavă – nori leneşi, de-un alb pur.

Dar furtuna, pas cu pas, s-a-înstăpânit între pământ şi cer,
Câteva averse repezite şi tunete-n rafale,
Apoi ploaie-n torente şi scăpărări de fulger –
Şi nicăieri un adăpost pe-învolburata mare.

Totuşi, arar, câte-un curcubeu s-a mai ivit,
Reper de speranţă-n ore de-încercări şi disperare,
Vibrând în stropii ploii pe cerul vânăt-gri –
Amintire din vremuri mai blânde şi cu soare.

De-a lungul anilor care-au trecut, când mai la pas,
Când mai grăbit, furtunile au tot venit şi-au tot trecut,
Când mai cumplite, când mai cuminţele –
Dar cicatricile-au rămas.

Înfăţişarea navei nu va mai fi nicicând aceeaşi,
Fiind astfel lovită de vânturi şi de valuri mari,
Deşi-a mai fost ici-colo reparată, semnele rămân –
Riduri pe faţa obosită-a unui om bătrân.

Uragane teribile se-anunţă în prognoze,
În viitorul imediat, de dincolo de prag,
Dar ele nu vor mai lovi această navă,
Nu-i vor mai rupe de azi nici un catarg.

Va fi la adăpost de tempesta furioasă,
Nu va mai deriva-înspre stânci. Nava-i de-acum
În siguranţă, ajunsă într-un port numit acasă.

NB. Acest poem este adesea citit la funeralii.

poezie de Jennifer Hickok, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!