Să ne grăbim

Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede,
rămân după ei pantofii şi un telefon surd
doar ce e neînsemnat trece lent ca un melc,
ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi,
apoi se lasă o linişte obişnuită, cu totul de neîndurat,
precum candoarea cea mai firească născută din disperare
când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el.
Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranţa este nesigură,
ne ia sensibilitatea aşa cum fiecare fericire
vine alături de tristeţe şi veselie,
precum două patimi totuşi mai slabe decât una,
atât de repede pleacă oamenii precum amuţeşte sturzul în iulie,
precum zgomotul neîndemânatic sau reverenţa seacă;
pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii,
deşi cel mai mare risc este să te naşti, nu să mori
iubim mereu prea puţin şi mereu prea târziu
Nu scrie despre asta prea des, scrie doar o dată pentru totdeauna
şi vei fi precum un delfin, blând şi puternic
Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede
şi cei ce nu pleacă nu se întorc mereu
şi nu ştim niciodată cum să vorbim despre iubire,
dacă prima este ultima sau dacă ultima este prima.

poezie de Jan Twardowski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deconspirare

prea repede iubim
(poate numai noi poeţii)
prea repede înşelăm
(femeia bărbatul cuvântul)
prea repede abandonăm
(când ne resping pe noi poeţii)
prea repede trecem
(toţi)
în spatele geamului
prea repede trece fiecare pas al nostru
(de fapt un pas pe gheaţă)
prea repede punem talpile
(feminine şi masculine)
pe geam.

pentru cei fără patine
lovitura este şi mai puternică

poezie de Jolanta Szymska-Wiercioch, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Ana Năgăra
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu mă gândesc la nimic. Da, măi. Simt totul de trăsneşte!

o să fii pe deplin fericit
mi-a spus viaţa
dar prima dată o să-ţi rup oasele
ca sā devii puternic
pe urmă inima să simţi
toţi dumnezeii
dement de vii ai iubirii

sentimentele vin sau sunt
acolo mereu
numai oamenii pleacă şi sunt
mereu prea departe de tine

doar oamenii tac cu obstinaţie
chiar din ambiţie
aşa
ca să îţi minimalizeze apropierea

iată motivul pentru care se vine
se simte
da se simte
şi nu se mai pleacă niciodată

tot ce pleacă nu pleacă din iubire
tot ce tace nu tace din inimă
de fapt dezertează silenţios
în utilitarisme nenoricite

da omule te-am învăţat
să gândeşti ca mine
te-am simţit că simţi ca mine
dar niciodată n-o să-ţi dea
nimeni puterea şi bucuria
să iubeşti ca mine

pentru că
mie viaţa mi-a rupt oasele
mie mi-a sfâşiat inima
şi eu sunt ultimul
din specia mea
de mattador dement iubit
de cel mai animalic dumnezeu

poezie de George G. Asztalos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine citeşte un roman trebuie să aibă senzaţia că aude povestindu-i-se un lucru întâmplat cu adevărat. Cu atât mai mult trebuie să creadă aceasta cel care îl scrie, chiar dacă ştie că în realitate nu s-a întâmplat niciodată. Imaginaţia este o adevărată aventură. Fereşte-te să o "notezi" prea repede, pentru că o vei reda pătrată şi puţin potrivită cu tabloul tău. Trebuie să rămână fluidă, precum viaţa însăşi, care este şi devine.

citat din Italo Svevo (4 iunie 1927)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

În spatele cortinei

Este totul atât de mut,
Deşi lumea mă surzeşte,
Gălăgia se loveşte-n scut,
Şi doar pustiul îmi vorbeşte.

Mii de umbre "mă găsesc"
Şi mult prea impropriu spus,
Deoarece mereu se rătăcesc,
Sau dispar când soarele-i apus.

Ca un actor în teatrul societăţii,
Îmi spun replicile învăţate de acasă,
Şi când cade cortina singurătăţii,
Se înghesuie la uşa toţi să iasă.

Şi rămân tot singur...
După aplauze reci de spectator,
Care pleacă atât de sigur,
Că el l-a înţeles pe autor.

Sunt auzit poate de sute,
Şi mulţi ochi încă mă privesc,
Din păcate vocile-s mute,
Nimeni nu răspunde când vorbesc.

Sunt de nimic prea plin,
Şi tot odată mult prea gol,
Am gustat cam mult pelin,
Şi gândurile au făcut un carambol.

Îmi mint zilnic oglinda,
Şi îi spun că pustiu-i dus,
Dar mi s-a spart de mult clepsidra,
Căci timpul vine dar eu nu-s.

Astăzi să zâmbesc nu vreau,
Şi o să mă întrebe ce s-a întâmplat,
Doar credeau că mă cunoşteau,
Când derapat sunt doar adevărat.

Mare o să le mai fie surpriza,
Căci vor crede că m-am schimbat,
Spre fericire eu n-am avut viza,
Mereu am fost aşa niciodată n-am plecat.

poezie de Iustin Miron din Autopsia Inimii (9 noiembrie 2020)
Adăugat de Iustin Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oamenii vor să pară ceea ce nu sunt pentru a fi mai plăcuţi pentru cei din jur. Totuşi, ceea ce e nu luăm prea des în considerare e că întocmai acest mod de a fi îi îndepărtează pe cei din jur. Oamenii creează legături autentice bazate pe curajul de a se exprima sincer. Doar în acest mod poţi să îţi dai seama cine îţi este alături şi să decizi dacă îl vrei sau nu în preajma ta. Orice urmă de falsitate va fi simţită de ceilalţi mai repede sau mai târziu.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prea repede

Zboară clipele-n vânt una câte una,
La rând, pierzându-se-n uitate zări,
Prea repede la asfinţit răsare luna,
Prea-n grabă apune soarele în mări.

Prea repede s-a risipit copilăria,
Iar tinereţea parcă a trecut acum,
Prea lungă-i, Doamne, veşnicia,
Pentru o viaţă ce trece ca un fum.

Prea repede trec zilele cu soare,
Iar nopţile albastre nu-mi ajung,
Prea scurtă mi se pare bucuria,
Pentr-un infern atât de lung.

poezie de Paul Aelenei din Iarna Cuvântului (2018)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia

Femeia este ceva minunat
În viaţa fiecăruia bărbat
Ea face bărbatului viaţa frumoasă
Chiar şi cu o vorbă duioasă

Şi-n fiecare zi ea este cu el
La bine, chiar şi când e rău,
Ea ştie mereu cum trebuie să facă
Să-i fie bărbatului viaţa dragă.

Femeia-n viaţa fiecărui bărbat
Este ca o rază de lumină
Arde mereu şi niciodată nu se stinge,
Dă numai caldură şi nu frige.

Ea îl iubeşte zi de zi necontenit,
Îl face pe bărbat ca să se simtă iubit
Şi chiar de nu simte iubire, ea
Face ca bărbatului mereu să-i fie bine.

Femeia e ca un vis real,
Un vis ce zi de zi noi îl trăim,
O vezi, dar este greu s-o înţelegi,
O simţi, dar este greu să o atingi.

Şi inima e greu ca să i-o frângi
Pentru că niciodată nu se dă bătută
Pentru că femeia în fiece zi luptă
Chiar şi atunci când nimeni nu vrea s-o asculte.

Ea nu lasă un lucru neterminat,
Gândeşte diferit faţă de bărbat
Şi duce la sfârşit orice început
Chiar dacă are doar de suferit.

Femeie rea pe pămant nu există,
Există doar femeii rău preţuite
Pentru că insuşi cuvântul femeie
E cel mai bun lucru din lume.

Femeia este ca un talisman
Şi peste tot bărbatul doreşte s-o ia
Pentru că ea are grijă de el
Şi îl păzeşte de tot ce este rău.

Curaj femeia îi dă unui bărbat
Chiar dacă nu-i bărbat adevărat,
Şi face din el un învingător
Chiar şi atunci când e pe locul doi.

Nu poţi cunoaşte o femeie cu adevărat
Chiar dacă crezi că multe ai aflat,
Să afli tot despre o femeie
E ca şi cum ar treubui să zbori la stele.

Nici timp nu am avea destul
Ca să cunoaştem un ideal necunoscut,
Ca să cunoşti măcar puţin pe o femeie
Mai bine las-o să te cunoască ea pe tine.

Fară femeie viaţa unui bărbat
E fară sens, el pare neînsemnat,
Aşa că trebuie mereu să le iubim
Să le stimăm şi să le preţuim.

Şi chiar de uneori ele ne par rele
De fapt ele sunt cele mai bune,
Aşa e stilul lor de a ne spune
Că ceva noi am făcut greşit

Sau poate puţin noi le-am iubit
Şi vor să le iubim puţin mai mult,
Să le-aratăm în fiecare zi
Cât de importante pentru noi ele sunt.

Şi ele sunt ceea ce ne-am dorit
Şi nu ne dorim altceva nimic,
Doar timp ca să le putem iubi
Şi să le arătăm tot ce simţim.

Femeia iubeşte-o zi de zi,
În braţe mereu trebuie s-o ţii,
Că daca ea va obosi
Viaţa frumoasă noi nu vom mai simţi.

Şi de aceea trebuie să ştim
Cum să le-alinăm, cum să le preţuim,
Ca nicioadată să nu ne plictisim
Lângă femeia pe care o iubim.

poezie de Serghei Ţurcan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul din care se pleacă

oamenii ies la strada mare
cu demonii lor sub braţ fiecare cu fiecare
îngeri înalţi printre statuile goale
ce beau pe datorie cafeaua zilelor pline de ipocrizii
gazete cu limba albastră salivează pe ideea mea despre univers
vecina care fumează în timp ce împinge căruciorul
scrie despre cum se toacă bani din proiectul de-a arta
poeţii nu s-au reinventat au rămas la stadiul de larvă
cât vor purta mantaua lui gogol
mai pot scrie la colectiv
arşi de febra poeziei /de-a v-aţi ascunselea

el a furat un câine pentru a păcăli timpul
să scrie încă un vers despre bruneta din tramvai cu sânii lascivi
serile se plimbă ca un şobolan roz gâf âind de neputinţe
din oraşul acesta se pleacă pe cai mari
atât de mici sunt străzile cu femei splendide cu poeme mignone şi zile
nenumărate

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate că cel mai mare compliment ca femeie este să ţi se spună că eşti o babă ţeapănă, atât. Noi nu avem voie să îmbătrânim, cu atât mai puţin cele aflate sub ochiul de vultur al publicului, cele care au săvârşit greşeala de neiertat afirmându-se într-un domeniu dau altul. Pentru ce atâta înverşunare împotriva noastră? Este pentru noi prea târziu încă de când ne-am născut? Iar dacă este prea târziu, de ce soseşte mereu prea devreme?

citat din romanul Visele nu dorm niciodată, Legămintele macilor de Nataşa Alina Culea (9 septembrie 2017)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie din buric

Robu e o chestie:
Scrie ca o trestie,
Urlă ca o bestie,
Când are congestie.

Robu este un condei,
Scrie despre tot ce vrei,
Mâlc tăcând, precum acei
Peşti, în sos ori în ulei.

Robu e o pană grea,
Scrie despre tot ce vrea;
Nici prea valoros, nici prea
Ieftin, cum poate părea.

Robu este ca un pix,
Care deseori dă chix,
Răstignind un crucifix
Instabil, pe unul fix.

Robu e ca un creion:
Scrie versuri de carton,
Pentru predici din amvon,
Ţinute la megafon.

Robu este ca un stick:
Scrie versuri de nimic,
Şi apoi le dă un click,
Primind like-uri din buric.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (7 mai 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonya: Ştii, ea scrie foarte mult despre tine în jurnalul ei.
Lucian: Cum ai spus?! Jurnalul... Ce jurnal? Jurnalul ei? Al ei personal? Lia are un jurnal al ei aici, pe Proxima?
Sonya: Da. Nu ştiai?
Lucian: Nu. Nu ştiam... Şi spui că scrie despre mine în jurnalul ei?
Sonya: Sigur. Cred că nu există pagină din acel jurnal, pe care să nu-ţi fi menţionat numele, cel puţin o dată.
Lucian: Adevărat?! De ce şi ce ar putea să scrie despre mine?
Sonya: Nu ştiu. N-am văzut ce scrie. Nu sunt chiar atât de curioasă sau indiscretă, deşi aş fi putut observa foarte clar tot ce era scris acolo, în jurnalul ei, dacă aş fi mărit puţin imaginea, însă n-am procedat astfel.
Lucian: Atunci înseamnă că n-ai văzut că ar fi scris despre mine în jurnalul ei, dacă n-ai urmărit îndeaproape.
Sonya: Ai dreptate, n-am văzut concret, însă de scris, a scris despre tine în fiecare zi în jurnalul ei, asta-i sigur. Iar după cum ţi-am spus, cred că nu există pagină pe care să nu fie scris numele tău, cel puţin o dată.
Lucian: De unde ştii? Dacă n-ai văzut, cum poţi susţine că ar fi scris despre mine?
Sonya: Am dedus.
Lucian: Ai dedus? Te-ai bazat pe deducţie?
Sonya: Sigur, am dedus după mişcările pe care le făcea cu mâna în timp ce scria şi după privirea visătoare pe care o avea în acele momente... De altfel, nici nu era prea greu de dedus. În plus, de când v-aţi separat, e mereu tristă; cred că nu se gândeşte decât la tine, la nimic altceva.
Lucian: Serios? Chiar crezi? Uite, mi-ai trezit curiozitatea, nu pentru că susţii că s-ar gândi la mine mereu, ci pentru că nu ştiam că ar avea un jurnal al ei personal, aici, pe Proxima. Aş vrea să văd ce scrie zilnic în el.
Sonya: Păi, acum ştii: Are unul şi scrie foarte mult despre tine în paginile lui.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am acceptat tacit fără prea mult elan. De ce poartă oamenii măşti? Îmi vine să râd şi să fiu furioasă pentru că am deja toate răspunsurile. Le simt pe de rost. Doar că nu prea ştiu să le exprim. Nu vreau să plec. Pentru că abia atunci când oamenii pleacă din viaţa noastră irevocabil, înţelegem cât de frumos ne completam cu imperfecţiunile lor...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inteligenţe multiple

dacă scrii un poem
şi aripi fermecate fâlfâie în piept
bătăile lor sunt la fel de suave, precum
sunetele pianului, când se-mpletesc
într-un cântec de leagăn
şi atât de dulci, înţelegi de ce
acordurile lirei
au o dulceaţă
poetică

dacă rezolvi o ecuaţie
şi rotiţe fără de cusur ţi se-nvârt în creier
se rotesc la fel de repede, precum
piciorul balerinei, când se-mpleteşte
într-o piruetă
şi atât de exact, înţelegi de ce
mişcările unui boxer
au o precizie
matematică

dacă pictezi o pânză
şi culori magice se zbat în sânge
ţâşnesc la fel de puternic, precum
emoţiile ce ne străpung, când ne-mpletim
într-o privire
şi atât de familiar, înţelegi de ce
sufletele noastre
au aceeaşi expresie
estetică

poezie de Alexandra Alb Tătar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tot ce pot să fac mai bine

Voi încerca să te protejez
Dacă nu sunt prea speriat
Nu te voi neglija niciodată
Dacă îmi împărtăşeşti sentimentele
Voi fi chiar în spatele tău
Dacă nu te mişti prea repede
Şi voi încerca să-ţi aduc aminte
Că unele lucruri pot să dureze
Te voi iubi mereu
Sau cel puţin pentru mulţi ani
Dacă ştii că niciodată nu voi putea
Să-ţi alung toate temerile
Şi nu mă voi rătăci niciodată
Decât dacă trebuie
Însă mă voi întoarce mereu
Asta e tot ce pot să fac mai bine
E tot ce pot să fac mai bine

cântec interpretat de Joe Jackson
Adăugat de Oana- Manuela Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni şi flori

Oamenii sunt precum florile....
E plină lumea de flori,
De oameni şi... OAMENI.
La fel ca florile, trăiesc şi mor
Atât cât le este dat să trăiască..

Cunosc oameni ca florile perene;
Aceştia sunt prietenii mei.
Trec ierni vin primăveri,
Iar ei sunt lângă mine.
Nu au nevoie decât să-i ţin aproape
Aşa cum florile trebuiesc udate,
Din când in când să nu se usuce.

Alţii sunt ca nişte buruieni inflorite...
Trăiesc doar pentru ei,
Işi trag puterea din seva pământului
Şi mor fără regretul celor din jur.

Unii sunt precum bujorii infloriţi
Îi simţi arzînd mereu pentru alţii.
Dăruiesc dragoste, pace şi linişte;
Aceştia sunt adevăraţii OAMENI.

poezie de Angelina Nădejde (20 mai 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne grăbim ...

Ne grăbim să spunem: ieri
Ne grăbim spre nicăieri.
Ne grăbim să concluzionăm,
Ne grăbim să urcăm.
Ne grăbim să alegem,
Ne grăbim să culegem.
Ne grăbim prea mult,
Ne grăbim spre tumult.
Ne grăbim indiferent,
Ne grăbim emergent.
Ne grăbim fără sens,
Ne grăbim şi suntem.... contrasens.

poezie de Liviu Reti (16 ianuarie 2017)
Adăugat de Liviu Reti
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un mare ucigaş al motivaţiei este teama de eşec. Ai fost învăţat că greşeala atrage după sine pedeapsa şi că mai bine nu te rişti. Evident, într-o societate bazată pe sclavi, îţi permiţi să biciuieşti sclavii. Însă un sclav biciuit nu va da niciodată dovadă de creativitate ceea ce nu este o problemă pentru stăpânii care vor doar muncă de rutină şi productivitate până cazi lat. Profesorii, societatea şi fabrica nu te vor creativ pentru că apoi începi să pui întrebări şi nu mai eşti un sclav bun. Fiecare secundă în care nu eşti cu boticul în munca ta de rutină înseamnă bani pierduţi pentru proprietarul de afacere pentru care lucrezi şi asta trebuie pedepsit corespunzător. Catalogul şi notele proaste de la şcoală precum şi statul cuminte în bancă, nu au ca rol educaţia ta ci disciplinarea ta. Să înveţi să stai cuminte şi să asculţi, să execuţi. Însă există o nouă generaţie de oameni, care încurajează greşeala pentru că ştim că cu cât greşeşti mai repede cu atât treci prin procesul de evoluţie mai repede şi eşti pregătit să faci faţă provocărilor. Aşadar, GREŞEŞTE cu curaj!

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eterna Iubire

Cea mai puternică dintre toate este iubirea,
E-atât de clar, şi cine ar spune altminterea?
Cine ar fi atât de orb să vadă şi să nu creadă
Cum iubirea vindecă răul cu binele, fără tăgadă!
Cine ar fi atât de surd să nu audă mama
Cântând pruncului iubirea ce-o-ndeamnă inima
Sau cum ne-am putea numi văzând răstignită
Iubirea însăşi ce ne cheamă, dar mereu ocolită?

Este cineva pe lume care nu vrea să iubească
Sau să nu vrea a fi iubit, mereu să-ntinerească?
Dacă aflaţi vreunul mergeţi şi la unul şi la altul
Să-i cercaţi gândirea sau cum are sufletul,
Căci vinovat sau fără vină daca-ar fi cineva
Să nu afle iubirea, un om rătăcitor veţi vedea
Ce-şi închipuie că are totul nimic dăruind,
Bătrân cu sufletul şi trupul, înapoi mergând!...

Dar mai este pe-astă lume cineva ca să iubească,
Cu iubire neîntinată, necuprinsă şi firească,
Ce uneşte orizontala lumii cu cereasca verticală
Şi plinătatea edenică cu veşnica orânduială?
Dacă mai este, arătaţi-mi-l, să-i văd faptele,
Să aud ce vorbeşte, să care îi sunt luptele,
Şi mai ales ce iubeşte, căci aşa cum stă scris,
Unde ai comoara e si inima, aşa cum s-a zis.
Unde-ţi e comoara ai şi inima, aşa cum s-a zis!

Un sfânt al lui Dumnezeu din vechime,
Antonie cel Mare, un om cu bun renume,
Spunea şi ne spune şi acum, că de la aproapele
Vine, fie mântuirea, fie pieirea, căci binele
De îl vom face orişicui, lui Dumnezeu il facem,
Iar de vom face rău cuiva răul ni-l atragem,
Căci nu iubim pe Dumnezeu cel nevăzut
Dacă nu iubim mai intâi pe fratele cel văzut.

Ştim sigur, dovedit, că izvorul fericirii este
Dumnezeu numit Iubire, ce veşnic dăruieşte
Creaturii, sensul şi simţirea ce liberă alege
Să crească sau să-ngroape darul ce curge
Din izvorul veşnic al iubirii, printr-o inimă
De om sau prin simţirea îngerului de lumină,
Şi-atunci când liberi iubim prin ochii din duh
Creştem înviind, iar desfrânând, totu-i distrus!

Vorbim despre iubire dar nu ştim ce este!
Vedem, auzim, pipăim şi gustăm lumeşte,
Posedăm femeia şi furăm doar plăcerea,
Şi simţind aşa, credem că ştim ce-i iubirea?
O, tu iubire, taină mare a fericirii veşnice,
Ţi-am dezgolit candoarea cu jinduirile idilice!
O, tu iubire, ce eşti mai tare decât moartea
Te-am îmbrăcat în plăcere omorându-ţi viaţa!

Ce fiinţă gânditoare ce-ar avea o conştiinţă
Nu vrea fericirea, ci durerea cu bună stiinţă?
Arătaţi-mi-l, să văd de-i persoană sau nălucă,
Căci taina persoanei este libertatea ce unifică
Voinţa cu iubirea şi cele vazute cu nevăzute,
Şi a avea este una cu a fi, toate sunt umplute
De viaţă nu nălucire, iar în fiinţa persoanei
Este setea de iubire, fericire, şi adevărul tainei.

S-a profanat iubirea înainte de-a ştii ce este,
Şi-a trebuit să vină printre noi Cel ce domneşte
Peste toţi şi toate îmbrăcând trup de ţărână,
Şi-nvăţându-ne ce e iubirea ne-a dat-o arvună,
Ce prin jertfă şi credinţă ea mereu ne creşte
Sub privirea celui sau celei care ne iubeşte,
Şi doar luminată şi udată şi de iubirea cerească,
Prin nuntirea din lume ea va putea să crească!

Altfel, totu-i desfrânare, scădere şi procreere
Ce oamenii dezbină, iar iubirea-i doar plăcere.
Şi precum uleiul şi apa amestecate laolaltă,
Deşi nu devin una, la un loc rămân şi ulei şi apă,
Aşa şi Dumnezeul Iubire, El dulce toate le trage
Spre fericirea fără margini, dar deşi nu se retrage
Din toate, căci ele ar pieri, prezenţa Lui e vie
Şi vorbeşte doar sfinţilor, iar restul e istorie.

Iar sfinţenia ne face să simţim ce e iubirea,
Dar noi înşelati de simţuri credem că fericirea
Trece prin pântece sau prin dezmăţul de-o clipă,
Credem că sfinţenia e doar pentru cei fără risipă,
Ne-nchipuim că ei sunt trişti şi depărtaţi de lume,
Dar câtă amăgire, oare sfinţenia să ne sugrume?
Sau păcatul, înrobirea? Căci numai rău-i monoton,
Iar binele din iubire, înveşnicirii vieţii fi-va ison.

O, eternă iubire, deasupra timpului şi spaţiului,
Deşi ai intrat în timp, timpul i s-a zis omului
Că-i durata dintre chemarea lui Dumnezeu
Şi răspunsul omului-al nostru, al meu şi-al tău,
La iubirea şi veşnicia Lui, deci chiar acum
De-aş răspunde, ridicamă-voi post-scriptum,
Peste legile nescrise şi aş intra fericit şi viu,
În casa lui Dumnezeu unde nu-i timp şi spaţiu.

O, eternă iubire!... O, Doamne!... O, fericirea mea!
Un alt fericit, Augustin, mare adevăr spunea,
Că ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, şi neliniştit
Va fi sufletul meu până nu se va fi odihnit
Întru Tine, căci veşnic ai pus în inima mea dorul
De Tine, şi vezi mereu în mine iubirea, pe Fiul,
După al cărui Chip suntem şi-atâta vom fi,
Cât dorinţele inimii noastre şi cât vom iubi!...

poezie de Vasile Neguş din Teologie în Poezie, Volumul I (septembrie 2015)
Adăugat de iconic
Comentează! | Votează! | Copiază!

O îmbrăcăminte foarte specială

Mama deja nu mai este,
mama a plecat într-un nor alb, cu un porumbel alb.

Ultima zi înainte de a se duce
s-a trezit fără durerea pe care o avea în fiecare dimineaţă,
în ziua aceea nu a mai plâns,
ne-am jucat şi am râs împreună toată dimineaţa.

Mama a plecat acum treisprezece ani,
dar eu mereu o aştept,
pentru că ea vine în fiecare noapte,
se apucă să tricoteze şi vorbeşte cu mine despre tata şi depre cer,
ca atunci când nu plângea de durere.

Mama mi-a spus că deja nu mai plânge,
dar este o minciună, eu îmi fac totdeauna somnul
şi ea plânge înainte de a pleca din nou,
să nu-i spuneţi ce v-am povestit.

Iar eu plâng când ea pleacă,
pentru că nu o mai văd în salon,
deja nu mai citeşte biblia
pentru că vorbeşte cu Dumnezeu, mereu îmi vorbeşte de Dumnezeu.

Eu încă nu pot să merg la Dumnezeu,
Mă rog în fiecare seară,
dar mama spune că trebuie să aştept ca el să mă cheme,
că atunci când va termina de tricotat o îmbrăcăminte specială, trebuie să o facă
Dumnezeu o va trimite după mine
şi vom merge împreună pentru a ne juca din nou,
şi asta va fi pentru totdeauna.

poezie de Josue Trejos Campos din Din poezia Americii Latine, traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incendiu la duminica cea repede

Cât de repede ne naştem
cât de repede e luni
cât de repede suntem tineri
cât de repede nebuni
cât de repede iubim
cât de repede e marţi
cât de repede rămânem singuri
cât de repede bărbaţi
cât de repede e ura
cât de repede e miercuri
cât de repede suntem Bacovia
cât de repede nu-s ce(r)curi
....................................
Cât de repede îngerul ajunge şchiop
cât de repede paradisu-i un jug
cât de repede e sâmbătă
O şi cât de repede
arde
Doamne
acest
rug

poezie de Costel Zăgan din Poeme de-aprins noaptea (31 august 1979)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!