Nebunul

Mă-ntrebi cum am înnebunit. Păi, a fost cam aşa:

Într-o zi, cu mult înainte ca zeii să se fi născut,
trezindu-mă din somn, am descoperit
că toate măştile-mi fuseseră furate, cele şapte măşti
pe care le-am modelat şi purtat de-a lungul a şapte vieţi.

Alergam fără mască pe străzile-aglomerate strigând:
"Hoţii, hoţii, blestemaţii de hoţi... "
Bărbaţii şi femeile râdeau de mine,
iar unii, de teamă, s-au ascuns în case;

Iar când am ajuns în piaţă,
un tânăr de pe-un acoperiş a strigat, "Omul e nebun."
Am ridicat privirea să-l văd;
soarele mi-a sărutat întâia oară faţa;
atunci pentru prima dată sufletul mi s-a aprins de iubire
şi-am jurat să nu mai port niciodată mască.
Ca-n transă, am strigat:
"Binecuvântaţi, binecuvântaţi fie hoţii care mi-au furat măştile."

Astfel am ajuns un nebun.
Acum am găsit libertatea singurătăţii
şi siguranţa celui care nu este înţeles de nimeni,
pentru că cei care ne înţeleg iau în robie câte ceva din noi.

Dar, permiteţi-mi să nu fiu prea mândru de libertatea mea –
în închisoare un hoţ este ferit de alt hoţ.

* Extras din "Nebunul – cântecele şi parabolele lui."

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întrebi cum am devenit nebun. S-a întâmplat astfel: Într-o zi, m-am trezit dintr-un somn adânc şi am realizat că toate măştile mele au fost furate. Şapte măşti pe care le-am purtat în şapte vieţi. M-am panicat şi am început să alerg pe străzi strigând: Hoţii, hoţii, blestemaţii de hoţi!!! Oamenii râdeau de mine şi unii se ascundeau în case de frică. Când am ajuns în piaţă, un tânăr ce stătea pe un acoperiş, a strigat: Uitaţi-vă la nebun! M-am uitat să îl văd mai bine şi în acel moment, soarele mi-a sărutat faţa dezgolită de măşti pentru prima oară. Şi pentru prima oară sufletul meu a fost aprins de iubirea soarelui şi nu mi-am mai dorit să port măşti niciodată. Ca într-o transă, am strigat: "Binecuvântaţi, binecuvântaţi să fie hoţii care mi-au furat măştile. Astfel, am devenit un om nebun."

citat clasic din Khalil Gibran
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şapte

Şapte – cifra divină,
Zilele săptămânii şi tot atâte planete
După care s-au botezat,
Şapte minuni
Despre care lumea a scris în anale.
Culorile spectrului şi...
De şapte ori câte şapte
Neam de români
Căliţi de iubire şi moarte...
Isaac Newton – mitul uman,
A ales să împartă
Bucuria culorilor dându-le câte o culoare.
Le-a dăruit portativul,
Pe care notele dansează întocmai luminii
Ce picură-n suflet...
Tot şapte...
Şi atunci nu cumva
Şi noi vom avea
De şapte ori câte şapte vieţi de trăit?
Omule, pentru toate acestea,
Fii fericit!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tabla înmulţirii cu şapte

Nimeni,
nimeni nu mai vrea să fie balaur.
Nimeni.
Mai ales balaur cu şapte capete.
Că nu-i glumă să-ţi cumperi
şapte pălării deodată.
Sau şapte perechi de ochelari.
Iar dacă mai eşti şi fumător, ce faci?
Iar dacă-ţi mai place şi păhărelul?
Bineînţeles, e grozav să-l bârfeşti pe cutare
cu şapte guri sincronizate,
dar face să fii balaur
numai pentru atât?
Dar când prind a se certa
cele şapte capete – care dintre ele-i mai deştept? –
vai, Doamne! cum se mai mănâncă,
cum se mai muşcă!
Hai să fim oameni, zice balaurul,
furat de gândurile acestea pedagogice,
apoi se dă de şapte ori peste cap
(peste... capete),
având certitudinea că se transformă
în
omul nou, omul nou, omul nou,
omul nou,
omul nou, omul nou, omul nou.

poezie de Vasile Romanciuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost...

Am fost şi somn, şi multe răsărituri
Şi-adeseori am fost chiar şi coşmar
În al meu vis şi-n alte nesfârşituri,
La fel de viu sau tot imaginar.

Am râs nebun şi-am izbucnit în lacrimi
De-atâtea ori, că nu mai are rost
Să-mi amintesc prin câte mii de inimi
Am fost un zeu sau poate doar un prost.

Am şi răbdat de foamea cea mai cruntă
Paradoxal, simţită doar în piept
Şi am servit belşugul ca la nuntă,
Deşi-n simţiri ades am fost nedrept.

Am cunoscut şi frigul îndoielii
Ce mi-a-ngheţat şi sufletul din mine,
Şi-arsura grea de sub nivelul pielii
De dor aprins, cu lava-i de suspine.

Am alergat de când mă ştiu pe lume
De omul rău şi de singurătate
Şi am ajuns statuie fără nume,
Când am rămas orfan de jumătate.

Am tot strigat pân-am pierdut şi glasul,
Fără urechi ori fiinţe să m-audă,
Însă oricât de drag mi-a fost taifasul,
Am şi tăcut când soarta a fost crudă.

...

Am să mai fiu măcar o bună vreme
Şi câtva timp, să nu vă fie dor;
Mă rog la voi – păstraţi-mă devreme,
Să nu vă fiu târziu când am să mor...

poezie de Vali Iuraşcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răstignire

Am strigat oamenilor, "Voi fi crucificat!"
Şi ei au spus, "De ce trebuie să fie sângele tău pe capul nostru?"

Şi eu am răspuns, "Dacă nu crucificând pe cei altfel decât voi,
Cum veţi putea fi ridicaţi în slavă?"
Şi ei m-au ascultat, iar eu am fost răstignit.
Şi răstignirea mi-a adus pacea.

Iar când atârnam spânzurat între cer şi pământ
Ei au ridicat privirile ca să mă poată vedea
Şi-au cunoscut slava pentru întâia oară, pentru că până atunci
Privirile lor nu se mai înălţaseră spre cer niciodată.

Dar, cum stăteau privindu-mă, unul a strigat,
"Ce anume încerci să salvezi?"
Iar altul, "Pentru care cauză te sacrifici pe tine însuţi?"
Al treilea a spus,
"Crezi că plătind acest preţ vei căpăta gloria-n această lume?"
Apoi al patrulea a spus, " Priviţi-l, zâmbeşte!
Poate fi iertată o astfel de suferinţă?"

Le-am răspuns tuturor spunând:

"Amintiţi-vă doar c-am surâs.
Eu nu salvez – nu sacrific – nici nu caut gloria;
Şi n-am nimic de iertat.
Mi-a fost sete – şi v-am rugat să-mi daţi să beau sângele meu,
Căci ce-mi poate stinge setea, dacă nu propriul meu sânge?
Am fost inocent – şi v-am folosit rănile pentru a vă vorbi.
Am fost încarcerat în zilele şi-n nopţile voastre –
Şi-am căutat o uşă deschisă spre zile şi nopţi mai mari.

Şi-acum mă duc –
Aşa cum s-au dus şi ceilalţi răstigniţi înaintea mea.
Şi să nu credeţi că am obosit după atâtea şi atâtea crucificări.

Noi trebuie să fim răstigniţi de oameni tot mai mari şi mai mari,
Între pământuri şi ceruri tot mai mari şi mai mari."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum iubesc bărbaţii nu e un studiu despre ei, ci mai mult despre noi, femeile care vrem să fim iubite şi avem atâtea de dăruit. Din lista de bănuieli personale despre cum iubesc bărbaţii, aş extrage câteva, în joaca de-a analiza: bărbaţii ne iubesc după cum au fost iubiţi de mamele lor; bărbaţii ne iubesc după cum au fost chinuiţi sau nu la prima iubire; bărbaţii ne iubesc pentru cât de mult avem grijă de ei; bărbaţii ne iubesc pentru că suntem diferite de toate femeile cu care s-au întâlnit; bărbaţii ne iubesc pentru că sunt dependenţi de binele cu care-i obişnuim (confort, sex, mâncare, curăţenie, copii bine crescuţi...); bărbaţii iubesc... altfel, chiar alb-negru, deşi noi tot sperăm să vedem curcubeul, din exces de romantism; bărbaţii vor sex şi ciorbă, noi, flori şi amor... Dacă nu sunteţi modelul old school, aţi descoperit deja cât de diferit v-au iubit bărbaţii care s-au îndrăgostit de voi. Rămâne deci să completaţi lista de mai sus cu ceea ce aţi simţit adânc în voi, în iubirile de-o vară sau în cele cu ani grei de relaţie.

Mihaela Rădulescu în Cum iubesc bărbaţii (2014)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hoţii

Aveam o poezie care nu mă lăsa să dorm
Şi am trimis-o la ţară
La un bunic.

La urmă am scris alta
Şi i-am trimis-o mamei
S-o păstreze în pod.

Am mai scris după aceea vreo câteva
Şi, cu strângere de inimă, le-am încredintat rudelor
Care şi-au dat cuvântul că or să aibă grijă de ele.

Şi tot aşa, pentru fiecare poezie nouă,
S-a găsit câte un om care să mi-o primească,
Pentru fiecare prieten al meu
Are, la rândul său. un prieten,
Atât de bun, încât să-i încredinţeze taina.

Aşa că nici eu nu mai ştiu acum
Unde mi se află cutare vers
Şi, în caz că mă calcă hoţii,
Oricât de mult m-ar schingiui,
Tot n-o să le pot spune mai mult, decât
Că ele sunt la loc sigur,
În ţara asta.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără putinţă de scăpare, dintre coapsele fierbinţi ale femeii cu picioare nerăbdătoare

prins strâns între coapsele fierbinţi
ale femeii cu picioare nerăbdătoare,
fără putinţă de scăpare,
ascult un copil din faţa blocului, care cântă în batjocură:
"hoţii mi-au furat chi-looo-ţii!
hoţii mi-au furat chi-looo-ţii!"

târziu, înconjurat de mici insule de spermă şi sânge,
sorb vinul roşu dintr-o cană de mort
salutând încă o dată furia urbană care îmi acaparează sălbatic gândurile
pe ritmuri asurzitoare de rock'n roll

amorţit de băutură, mă clatin apoi, neîndemânatic, la marginea patului
cu ochii închişi, deja plictisit de ce e dincolo,
privesc furios la flash-urile de lumini galbene şi roşii
care fulgeră disco prin faţa ochilor
în timp ce melodia oraşului explodează paroxistic în mine
sub supravegherea atentă a coapselor moi
ale femeii cu picioare nerăbdătoare

poezie de Adrian Creţu din Orice om este un cântec fără rimă (2012)
Adăugat de cretumadrian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu am strigat în gura mare, eu am scris...

Eu, nu mi-am strigat în gura mare fericirea nebună,
atunci când îmi clocotea în pieptul tânăr gata să-l rupă,
de frică să nu mi-o deoache oamenii răutăcioşi,
dar am imortalizat-o în cuvinte simple,
pentru voi, ce-i care mă înţelegeţi cu adevărat.
Pentru că, rucsacul iubirii oricât ar fi de greu,
merită cărat în spate toată viaţa.
Nici durerile sufletului nu mi le-am strigat în gura mare,
deşi tare aş fi vrut să o fac, ca să-l scap de poverile lui,
dar m-am bazat pe credinţă,
toiagul de sprijin al oricărui handicap.
Apoi mi-am zis:
oare, cui îi pasă de zbuciumul meu sufletesc, cu adevărat?
Cui, să mă plâng? Mai bine scriu...
Durerea altuia este cea mai uşoară durere,
pentru că nu o simte decât cel care o are.
Nici singurătatea firii sau ura împotriva viselor neîmplinite,
nu le-am strigat în gura mare,
de frică să nu par excentrică în faţa oamenilor,
care abia aşteaptă să mă etichiteze,
oameni, care se mulţumesc doar cu sinteza de suprafaţă a lucrurilor
şi mai puţin cu motivaţia sau profunzimea lor.
Astfel, am învăţat să-mi pansez singură sufletul,
învelindu-i rănile cu balsam creştin.
Aşa am reuşit să-mi stăpânesc de multe ori, puhoiul lacrimilor amare,
gata oricând să se reverse, la cea mai mică slăbiciune a mea
şi am înţeles, că sunt lecţiile mele de viaţă,
care mă ajută să mă înţelepţesc mai repede,
pentru că nimic pe lume nu e întâmplător.
Toate lucrurile au un scop precis, care anume, e greu de ghicit...
Aşternându-mi pe hârtie, cu sinceritate, toate gândurile bune sau rele
mi-am uşurat sufletul împovărat de toate greutăţile vieţii.
Ea, hârtia, mi-a suportat astfel
toate bâlbele scrise cu emoţie sau agramat,
pe când majoritatea oamenilor îmi vânează doar greşelile făcute
şi mai puţin conţinutul sau tensiunea adevărată a cuvintelor sau a faptelor.
În scris stângaci şi în muţenia gândului
mi-am găsit un refugiu faţă de cei din jur,
care nu-mi suportau liniştea enigmatică dobândită cu mare trudă,
dar nici frumuseţea interioară câştigată în timp,
care-mi luminează sufletul şi faţa cu lumina ei discretă,
ascunzându-mi sensibilitatea firii.
Punându-mi deseori ca scut de apărare un comportament jovial,
am scăpat de iscoadele rele gata să-şi devoreze prada,
asemenea peştilor Pirania, pentru a compara răutăcios coeficientul de nefericire a lor cu al meu sau cu al celor din jur.
Şi vai de acei oameni pe care nefericiţii îi vor simţii fericiţi...
Eu nu am strigat în gura mare, frustrările vieţii mele sau bucuriile ei,
eu le-am imortalizat modest, în scris,
pentru că ele, bucuriile şi durerile mi-au şlefuit latent caracterul
şi m-au înălţat spiritual, pentru oamenii dragi, din jurul meu.
Eu nu am strigat în gura mare, eu am scris...,
numai ce am trăit şi simţit cu adevărat,
pentru că eu mi-am descoperit un alt capriciu al firii mele
mult mai frumos şi mai înălţător
decât toate celelalte lăsate în urmă,
credinţa în Dumnezeu,
ocrotitorul şi puterea oamenilor sinceri, cinstiţi
şi a celor care cred cu adevărat în El.

poezie de Valeria Mahok (22 februarie 2010)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

În secunda în care nu ne mai putem folosi de celălalt pentru a ne satisface cele mai profunde, intime şi egoiste nevoi, reacţia noastră ne va spune câtă iubire, respect, grijă am purtat celuilalt de-a lungul timpului iar la despărţiri se vede cel mai limpede unde ne găsim şi cine suntem şi mai mult, cine am fost de-a lungul întregii relaţionări. Când nu poţi avea iubire, preţuire şi respect pentru o persoană când ea nu te mai serveşte, nu le-ai avut niciodată şi meriţi cu siguranţă un Oscar pentru cât de bine ţi-ai jucat rolul şi ce bine ai intrat în pielea personajului iubitor şi respectuos până la cer. Noroc cu despărţirile care ne mai arată cine suntem defapt. Cum ar fi dacă am rămâne ceea ce suntem şi am lucra cu adevărat la asta şi nu doar ne-am perfecţiona şi mai bine rolul şi mască?

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întrebam cu o curiozitate resemnată, cum de nimeni nu a reuşit să desluşească strigătul disperat din şoapta mea? De câte ori ar fi trebuit să mai mor, în fiecare zi, pentru ca cineva să poată observa că sunt viu? Ce veşminte ar fi trebuit să port, ce zeghe slinoase, pentru ca cineva să vadă, în sfârşit, că nu sunt decât un prizonier, un proscris, un condamnat la moarte de la care nu mai auzi altceva decât zăngănitul macabru al lanţurilor? Ce cuvinte ar mai fi trebuit să folosesc pentru ca să le deschid mintea celorlalţi, pentru a le arăta cum libertatea lor îmi este închisoare rece, întunecată şi umedă? Ce ar fi trebuit să mai fac pentru ca ei să se dumirească, în cele din urmă, că sunt altfel, că nu aveam cum să rezist prea mult timp în turma în care m-am trezit pe neaşteptate?
Cam care ar fi fost preţul răscumpărării aripilor cu care am fost înzestrat? Cât ar fi trebuit să plătesc pentru a mi se lua plasturele de pe gură, cătuşele de la mâini şi lanţurile de la glezne? O melodie, două, trei, zece, o sută? Un roman, două, cinci? O sută de poezii sau o mie? Câte piese de teatru şi câte eseuri? Oare câte vieţi mi-ar trebui pentru a putea plăti preţul eliberării mele?

Eugen Blaj în Exilat în propria viaţă, XXXIII
Adăugat de Eugen Blaj
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Ce este iluzia? A. M: Credinţa mintii ca eşti liber de ea este iluzia. I: Ce este libertatea? A. M: Eliberarea de minte cu toate "alegerile" sau credinţele ei despre "libertate" este Libertatea. I: Este libertatea o stare a minţii? A. M: Absolut nu, libertatea este de minte, nu pentru minte, de gând, nu pentru gând, de "eu", nu pentru "eu". I: Atunci cine se mai bucură de libertate dacă nu mai este "eu"-l? A. M: Libertatea este bucurie, fericire în ea însăşi fără subiect şi fără obiect. Când conştiinţa se recunoaşte pe sine ca şi conştiinţă explozia de fericire care are loc este definită drept ananda-beatitudine neţărmurită fără formă. I: Este libertatea o stare trecătoare? A. M: Cu siguranţă nu, libertatea este liberă atât de stările trecătoare cât şi de cele aparent netrecătoare. Ea este dincolo de orice aşteptare sau dualitate.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hoţii de buzunare

Haine fără buzunare
S-au lansat pe piaţă ieri
Dar nu pare-o rezolvare
Că vor fi mai mulţi şomeri.

epigramă de Mihai Danielescu din Urmaşii lui Cincinat (2004)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hoţii şi pomana (pamflet)

Şi hoţii dau ades pomană,
Şi bani, şi haine, dar şi hrană,
Convinşi că – fi'nţe vinovate –,
Le iartă Domnu-a' lor păcate.

Ba unii chiar biserici fac,
Din furtu-n care se complac;
De pe pereţi ei ne sfidează,
Din moace ce şi le pictează.

Pe Domnul cred că-l păcălesc
Şi sufletul şi-l mântuiesc.
Nebuni ei sunt, căci, luaţi aminte,
Nu súnt doar hoţi, ei n-au nici minte.

Nu faci pomeni cu-adevărat
Din bani pe care i-ai furat,
Sau obţinuţi cu-nşelăciuni,
Escrocherii, infracţiuni,

Din bunurile obţinute
Pe căi greşite, decăzute.
Căci nu-i primită, vai, nebune,
Pomana cea din furăciune!

pamflet de George Budoi din Pamflete şi satire (15 mai 2018)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nedumerire

Am auzit, cândva-ntr-o doară,
Cum că iubirea se măsoară!
De-atunci am o nedumerire:
Care e cuatificarea în iubire?

Ştiţi vreo unitate de măsură
Pentru emoţii, dragoste sau ură?
Iar dacă este vreunul care ştie
Ar vrea să-mi spună într-o zi şi mie?

Eu nu ştiu să se fi creat vreun for
Care măsoară gradul de amor
Şi nici nu cred că este cineva ce poate
Să cuantifice iubirea în intensitate!

Cu siguranţă nu s-a născut încă
Alt om care să ştie cât e de adâncă
Emoţia ce-o simte fiecare
Ca s-o măsoare-n metri, leghe sau picioare!

O fi nevoie de mai multă elocinţă
Să înţeleg că în iubire nu-i nicio o ştiinţă
Şi că, deşi s-au dat atâtea definiţii,
Omul măsoară dragostea doar în emoţii?

Poţi să măsori intensitatea din privire
Ori scânteierile născute din iubire?
Se poate măsura roşeaţa din obraz
Născută din iubire sau, poate, din necaz?

S-a născocit oare numărătoarea
Pentru momentele ăn care-s visătoarea,
Ori a ajuns să ştie cineva mai bine
Cât de intense sunt emoţiile-n mine?

Există undeva vreo mică şansă
Să mi se numere intrările în transă
Când în momentele de reverie
Nici eu nu ştiu dacă sunt moartă sau sunt vie?

Stă lângă mine cineva să ia aminte
Emoţia ce o transmit eu prin cuvinte
Când strig în gura mare ori şoptesc
"Iubitul meu", "mi-e dor" sau "te iubesc!"?

Pentru căldura din cuvinte-o fi vreun termometru?
Emoţia mi se analizează printr-un spectru?
Şi dacă eu simt să mă port cu graţie
Există pentru asta vreo gradaţie?

Am înţeles că poţi să te şcoleşti,
Dar nimeni nu te-nvaţă cât ai voie să iubeşti,
Atunci vin şi întreb a nu ştiu cât-a oară:
Chiar credeţi că iubirea se măsoară?

Flori Florentina
27.10.2015

poezie de Florentina Mitrică (27 octombrie 2015)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Libertatea este în continuare lucrul pe care-l preţuiesc cel mai mult pe lume. Sigur ca asta m-a determinat să beau vinuri care nu-mi plăceau, să fac lucruri pe care nu trebuia să le fac şi pe care nu le voi repeta niciodată, să am multe cicatrice în trup şi-n suflet, să-i rănesc pe unii cărora am sfârşit prin a le cere iertare, într-o perioadă în care am înţeles că puteam să fac orice în afară de a obliga pe cineva să mă urmeze în nebunia mea, în setea mea de a trăi. Nu mă căiesc pentru clipele în care am pătimit, îmi port cicatricele ca şi cum ar fi nişte medalii. Ştiu că libertatea este foarte scumpă, la fel de scumpă ca şi sclavia, singura diferenţă este că o plătesc cu plăcere şi cu un zâmbet, chiar dacă zâmbetul este udat de lacrimi.

Paulo Coelho în Zahir
Adăugat de marian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Protestul muştelor

Muştele, sponsorizate
Cu bani mulţi de la bizonul
Care-aflat departe,-n state
Cu putere de-a da tonul
Unor bâzâieli ciudate,
La semnalul lui, cu toate,
Au zburat spre piaţa-n care,
Bâzâind, mai mult drogate,
Cereau ca-n ograda mare
Să nu fie guvernate
De albine lucrătoare.
Puteau chiar s-argumenteze
Că guvernul încercase
Ca prin legi s-amnistieze
Pe cei ce îi condamnase,
Mai demult fosta putere
(Acum foarte decăzută),
Care n-a putut da miere
Cât a fost la vârf văzută.
Dar acum, muştele toate,
Îndemnate de muscoiul
Şef de stat, înfierbântate,
Vrând să facă ele roiul,
(Pretextând legea cu hoţii,
Care nici n-a fost votată),
Îi chemau pe idioţii
Din ograda derutată,
Să se-alăture cu toţii
Muştelor şi unor vite
Ce strigau şi ele "hoţii"
Pentru că erau plătite.
Dar, deşi-îşi dorea muscoiul –
Preşedintele de stat –,
Ca-n guvern s-aducă roiul
Muştelor de pe rahat,
Cei mai mulţi din locatarii
Curţii s-au gândit, normal,
Că n-au cap protestatarii
Care uită-un fapt banal:

Dacă orice muscă-ar face
Miere, până şi săracii
Ar putea să-şi umple-n pace
Sacii, de la coada vacii!

poezie de Petronela Slavu din Parlamentul boilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Herman Altman

Am mers oare pe urmele Adevărului
Oricare ar fi fost drumurile acestuia,
M-am luat de piept cu întrega lume pentru o cauză
Şi-am sprijinit pe cel slab împotriva celui puternic?
Dacă le-am am făcut voi rămâne în amintirea oamenilor,
Aşa cum am fost cunoscut în oraş în timpul vieţii mele
Şi aşa cum am fost iubit şi urât pe acest pământ;

De aceea nu-mi ridicaţi monument
Şi nici nu-mi sculptaţi bust,
Astfel, chiar dacă nu voi deveni semizeu,
Realitatea sufletului meu va fi pierdută,
Iar hoţii şi mincinoşii
Care au fost adversarii mei şi care m-au distrus,
Şi copii hoţilor şi mincinoşilor,
Nu vor putea afirma în faţa statuii mele
Că au fost alături de mine în ziua înfrângerii.

Nu-mi ridicaţi monument,
Astfel amintirea mea nu va fi pervertită de fii
Minciunii şi ai opresiunii.
Voi fi alături de cei care m-au iubit şi de copii acestora;
Voi rămâne întotdeauna proprietatea onestă
A acelor pentru care am trăit.

poezie de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ajuns la concluzia că orice frustrare avem, orice lipsă, este doar un fel al vieţii de a ne învăţa că defapt putem să fim foarte fericiţi fără acel "ceva" după care tânjim acum atât de mult. Ai observat că uneori poţi să îţi doreşti foarte tare ceva luni şi ani de zile şi niciodată să nu ajungi la destinaţie? Mai mult, parcă obiectul dorinţelor tale te evită cu orice preţ. Într-o zi, te resemnezi, capitulezi şi dobândeşti o stare de linişte interioară, chiar fericire amestecată cu împăcare sufletească. Şi când ridici privirea din pământ, în faţa ta este exact premiul după care ai alergat în toţi anii ăştia, parcă spunându-ţi: "Am fost tot timpul aici, la doar un braţ distanţă, aşteptând să pui mâna pe mine. Însă rolul meu în viaţa ta a fost să te transform în interior, căci tot ceea ce este în exterior e irelevant comparat cu ceea ce se află în noi înşine. Eu am fost acelaşi lucru, o iluzie, care a luat o formă pe care tu să o poţi înţelege, m-am transformat în orice îţi doreai tu cel mai mult. Bicicleta, maşina, un stil de viaţă, bani, partener de cuplu, succes, faimă, reputaţie, carieră. Acum, ştiu că fără mine sau cu mine în interior tu eşti sincer cu tine însuţi, că te-ai descoperit pe tine şi comoara ta interioară şi iată, acum întreaga lume exterioară este la picioarele tale." Astfel ne vorbeşte viaţa, dacă facem linişte pentru a o asculta.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Galadriel: Totul a început odată cu făurirea Inelelor Puterii. Trei dintre ele au fost dăruite elfilor; fiinţe nemuritoare şi cele mai înţelepte şi mai încântătoare. Pe alte şapte le-au primit conducătorii piticilor, mineri şi meşteşugari desăvârşiţi din tunelele munţilor. Iar nouă, nouă inele au fost încredinţate oamenilor, care îşi doresc, mai presus de orice, putere. Pentru că în fiecare dintre aceste inele se afla puterea şi ambiţia de a conduce peste orice rasă. Însă toţi au fost înşelaţi, pentru că încă un inel a fost făurit. În ţinutul Mordor, în flăcările Muntelui Blestemat, Lordul Întunericului, Sauron, a făurit în secret, un inel care să le controleze pe toate celelalte. Şi în acest inel a ascuns toată cruzimea sa, toată răutatea şi ambiţia lui de a domina orice formă de viaţă. Un singur inel care le guverna pe toate celelalte. Unul câte unul, popoarele din Pâmântul de Mijloc au cedat în faţa puterii Inelului. Însă au fost câţiva care au rezistat. O ultimă alianţă a oamenilor cu elfii a pornit împotriva armatelor din Mordor, iar pe pantele abrupte ale Muntelui Blestemat au luptat pentru libertatea Pământului de Mijloc. Victoria era aproape, dar puterea Inelului nu putea fi înfrântă. Iar în acel moment, când pierise orice speranţă, Isildur, fiul regelui, a luat sabia tatălui său. Şi Sauron, duşmanul popoarelor libere din Pământul de Mijloc, a fost învins. Inelul a ajuns în mâinile lui Isildur, care a avut o singură şansă de a distruge răul pentru totdeauna, dar sufletul omului este uşor de ispitit. Iar Inelul Puterii are o voinţă proprie. L-a trădat pe Isildur, provocându-i moartea. Astfel, unele lucruri care n-ar fi trebuit uitate, s-au pierdut. Istoria a devenit legendă. Legenda a devenit mit. Şi 2500 de ani mai târziu, inelul a supravieţuit tuturor formelor cunoaşterii. Până când, s-a ivit şansa ca inelul să-şi aleagă alt purtător. Inelul a ajuns la creatura numită Gollum care l-a ascuns în tunelurile adânci ale Muntelui Blestemat acolo unde l-a şi mistuit. Datorită inelului, Gollum a trăit nefiresc de mult. Timp de cinci sute de ani i-a otrăvit mintea; iar în obscuritatea peşterii lui Gollum a aşteptat. Forţele Întunericului s-au furişat din nou în pădurile lumii. Zvonurile vorbeau tot mai mult despre o umbră venind din est, şoaptele despre o teamă dincolo de cuvinte şi, astfel, existenţa Inelului Puterii a fost recunoscută. Venise vremea sa. Aşa că l-a abandonat pe Gollum. Apoi s-a întâmplat ceva ce nici măcar Inelul nu prevăzuse. A fost luat de singura creatură la care nu s-ar fi aşteptat nimeni. Un hobbit, Bilbo Baggins, din Comitat. Pentru că va veni curând o vreme în care destinele noastre, ale tuturor vor fi hotărâte de hobbiţi...

replică din filmul artistic Stăpânul inelelor: Frăţia inelului, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R Tolkien
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!