Chemarea

Din fotoliile moi, lângă căminul călduros nespus,
Unde-aţipem şi visam lângă flăcările entuziaste
Sau răscoleam jăraticul, privirile noastre
Abia sesizau soarele sau ploaia pământului balsam,
Niciodată ele nu s-au înălţat mai sus
De acest foc cuminte, parcă pe gânduri dus.

Însă-n seara asta am auzit o chemare,-un chiot,
Nişte bătăi cadenţate-n geam,
O voce-n aerul tăios – vântului supus
Şi-am simţit în păr răsuflarea unui intrus,
O văpaie-n noi: Ceva măreţ şi urgent a dat în clocot,
Ne-a pătruns în suflet şi-apoi s-a-ndepărtat. Şi-asta a fost tot.

Un înger al luminii sau al beznei? O şaradă?
N-a lăsat nicio urmă pe zăpadă,
Dar a rupt lanţul şi-a deschis deodată
Larg uşa, izbind-o de perete
Uşa aceea nu mai fi-nchisă niciodată;
Acum nu mai putem sta aici, ni s-a făcut sete.

Trebuie să ne ridicăm şi să plecăm îndată:
Afară lumea-i rece şi zburlită,
Întunecată şi-mpânzită
De mistere, de răutăţi, de contradicţii, nefericită;
Dar noi trebuie să plecăm îndată,
Deşi încă nu ştim cine ne-a cheamat în stradă
Şi nici ce urme vom lăsa mâine pe zăpadă.

poezie de Charlotte Mary Mew, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia şi nevasta

I – EXPLICAŢIA

"Credeai că le ştim pe toate," a spus ea," dar nu-i aşa.
Noi spunem tot ce putem spune, mai multe nu;
Dar nici să te pierzi n-o să te las, fiindcă tu
Încă mă iubeşti. Înfruntându-ne azi soarta,
Noi vom afla-n tristeţe, cât de curând,
Preţul pe care Iubirea va hotărî să îl plătim:
Noaptea e sfârşitul fiecărei zile, cum bine ştim,
Iar tăcerea, sfârşitul fiecărui cânt.

Îmi ceri să vin cu încă o dovadă c-aş avea dreptate,
Dar eu nu pot spune decât ceea ce-nţeleg şi ştiu;
Tu vrei o minciună care să facă zi din noapte,
Însă eu doar adevărul pot mărturisi. Partea proastă:

Dumnezeu nu m-a făcut numai ca să-ţi fiu nevastă.
Iar asta, iată,-o spun!... Deşi, poate, cam târziu!"

II – ANIVERSAREA

"Spune-mi adevărul, oricare-ar fi, oricui i-ar aparţine,
Ai crezut că ştim, dar trebuie să lămureşti acum
Tot ce ţi-a scăpat, eşti chemat să-mi spui ce şi cum,
Tu eşti bărbatul, te-ai căsătorit cu mine.
Merită oare să vezi în seri ca asta, dincolo de mareea
Ceţii, mai multă căsătorie-n visul sărutului de altădată
Decât într-o mie de ani din viaţa care ne-a fost dată?
Pasiunea a închis deja uşa. Mândria păstrează cheia.

Orice am spus sau am lăsat nespus, reclamă.
Ce-am făcut sau n-am făcut, tu spune-mi, chiar dacă doare.
Spune-mi adevărul... Îţi este teamă?
Crezi că Iubirea s-a hrănit cu minciuni întotdeauna,
De vreme ce foamea-n ochii ei îşi are văgăuna?
Îmi ceri să pretind că lumina lunii palide e soare?

poezie de Edwin Arlington Robinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii au suflet de înger

Copiii au suflet de înger,
Când dorm în patul lor
Somn dulce şi uşor.
Când se roagă lui Dumnezeu
Să fie sănătoşi şi pacea să dăinuiască pe pământ mereu.
Copiii au suflet de înger când spun o poezie,
Despre un ghiocel, despre un puf de păpădie
Copiii au suflet de înger, noi asta bine o ştim,
Mai ales când ne cer iubirea şi noi nu putem s-o dăruim.
Copiii au suflet de înger când cerşesc pe stradă o bucată de pâine,
Dar noi trecem pe lângă ei fără să ne gândim la ziua de mâine!
Copiii au suflet de înger, dar poate şi îngerii au suflet de copii.
Cine ştie asta, poate tu, Doamne, ştii?

poezie de Vladimir Potlog (21 ianuarie 2024)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul către Kerity

Îţi aminteşti cei doi bătrâni pe lângă care-am trecut
pe drumul către Kerity,
cu rucsăceii lor aşezaţi pe pavelele ude ale trotuarului,
privindu-ne cu ochi obosiţi şi lipsiţi de lumină
prin ploaia care curgea nemiloasă, pentru ca apoi
să scruteze stâncile şi linia albă a mareei?
Stafii înfrigurate care-au fost odată copii,
soţ şi soţie, tată şi mamă,
uitându-se la noi cu ochi goi şi-împietriţi;
ai văzut vreodată ceva mai îngheţat
sau mai bătrân.
Dar noi, îmbrăţişaţi,
nu am simţit frigul.

poezie de Charlotte Mary Mew, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi ai alungat un inger

frig.... noapte de noiembrie
plouă şi stele nu se mai văd.
ai deschis larg uşa casei tale
şi m-ai aruncat în stradă.
nu am decât aripile pe care să le trag peste mine
nu mai pot zbura...
am aripile ude şi îngheţate.
azi m-ai alungat fără să spui nimic,
ai deschis uşa larg,
apoi ai încuiat-o repede
ca nu cumva să mă mai întorc.

mâine am să plec, departe de tine
şi nu mă va mai goni nimeni.
mâine te voi uita cuminte.

.... am aripile ude şi îngheţate,
merg desculţă pe strada pustie...
doar vântul, ploaia se mai aud şi
un câine mă priveşte tremurând.
îl primesc lângă mine,
îl acopăr cu aripile... a adormit.
privesc spre cer... nici o stea.

azi ai alungat un înger...

poezie de Daniela Voicu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte

am devenit statui, nici măcar din piatră
nu mai avem timp nici în închisorile noastre din suflet
grilajele lor ne-au fost sparte
orbecăie întunericul prin multe dintre ele
ne-a fost violat până şi spaţiul inimii
iar iubirea ne-a fost alungată
mâini lungi au intrat în noi şi ne-au luat
cuvintele
am rămas muţi, vorbesc doar ecranele

ferestrele ochilor ne-au fost acoperite, cu un alt soare
nu al nostru, ci a lor
noaptea luna nu ne mai cântă versuri, ci sângerează
zăpada este roşie de sângele celor care mor
legile nu mai funcţionează

telefonul sună a întuneric, când plăteşti
creditul cu zilelor muncite pentru un cub, în care
ai doar ceasul şi-o masă la care somnul te răpune
căci vine un alt mâine, la fel

copii stau pe net şi afară ninge, degeaba
căci săniile pentru ei au devenit inutile
au devenit albinoşi
soarele a dispărut din obrajii lor

bună dragă, soţul sau ea îţi spune
tu nici nu tresari, eşti tot acolo
parcă şi după serviciu, şeful te întreabă
când e gata?

noaptea spaţiul dintre noi s-a mărit
salteua şi patul au fost prea scumpe
şi trebuie să ne odihnim
dimineaţa plecăm fără cuvinte
de parcă nici nu ne-am fi cunoscut!

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit timpul ca tatăl tău să plece

A venit timpul ca tatăl tău să plece,
Acum când Domnul ce-a semănat, culege;
Uşa veşniciei s-a deschis azi larg
Să-l lase să treacă dincolo de prag.

Cine suntem noi să hotărâm
Când să plecăm de aici, spre ce tărâm?
Nu nouă ne–a fost dat să ştim
Pe cine să pierdem, pe cine să iubim.

Înainte să ai pleoapele de lacrimi ude,
Şopteşte-i la ureche, cât încă te aude,
"Adio, iubite tată, acum când pleci departe,
Adio, pentru toată dragostea de care-am avut parte."

poezie de Derek Dobson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu ne-a dat cuvântul

Dumnezeu ne-a dat cuvântul,
Dar noi de mult nu mai vorbim.
El ne-a dat şi gândul,
Dar noi de mult nu mai gândim.

Dumnezeu ne-a arătat lumina.
Dar noi am abuzat de ea.
Şi ea sărmana de frica noastră
S-a ascuns în umbra sa.

Dumnezeu ne-a făcut şi cerul,
Cu bolta lui alb-albastră
Dar noi nu i-am înţeles misterul
Şi l-am închis ca pe o fereastră.

Dumnezeu ne-a dat pământul.
Să ne naştem şi să rodim,
Dar noi am uitat un lucru simplu.
Pământul să-l iubim.

Dumnezeu ne-a dat de toate
Şi putere ne-a mai dat.
Dar noi ne temem de moarte,
Dar nu ne temem de păcat.

poezie de Vladimir Potlog (31 martie 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum spun la revedere ( extras din Profetul )

Acum spun la revedere, ţie şi tinereţii petrecute cu tine,
Parcă ieri ne-am întâlnit într-un vis.
Eram singur şi tu mi-ai cântat,
iar eu din dorurile mele ţi-am înălţat un turn spre cer;
dar acum somnul nostru s-a sfârşit şi visul s-a destrămat,
duşi sunt zorii, pentru totdeauna.
Mareele amiezii sunt deasupra noastră, dimineţile noastre
au devenit zile pe de-a-ntregul, iar noi trebuie să ne despărţim.

Dacă-n seara memoriei ne vom mai întâlni încă o dată,
vom sta de vorbă iarăşi, iar tu îmi vei
cânta un mai adânc, un mai intens cântec.
Iar dacă mâinile noastre trebuie să se reîntâlnească,
noi vom înălţa încă un turn spre cer.

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sărutul Lui Iisus

(Crăciunul nevaccinaţlor)

Măi oameni buni, eu nu mai ştiu,
Dar cred că toţi suntem nebuni:
Păi, mai avem noi suflet viu,
Sau mirosim a mortăciuni?

Am devenit ai nimănui
Sau ce s-a întâmplat cu noi?
Închidem uşa orişicui
De parcă ar veni război.

Cum s-a ajuns până aici?
Şi cât? Şi cât vom îndura?
Ca-n măşti de iască şi urzici
Să nu putem a respira.

O, lume vai!... De ce tot taci?
Şi tot înghiţi... Da! Până când?
De Sărbători mereu să zaci
Cu dorul de ai tăi în gând?

Colindători nu vei primi,
Nici la biserică n-ai cum
Să mai aprinzi nişte lumini
Închis ţi-e
totul de acum.

Şi n-ai să şti c-a fost Iisus
Însă văzându-ţi somnul greu,
Pe fruntea ta uşor a pus
Sărutul Lui de Dumnezeu.

poezie de Dorina Omota
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţire

Când am plecat, un ornic bătea din ceaţă rar,
Atât de rar, că timpul trecu pe lângă oră.
I-am auzit întâia bătaie amândoi,
Pierzându-se-n noiembrie prelungă şi sonoră.

Poate mai bate încă momentul de atunci,
Poate-a tăcut îndată şi-aşteaptă să mai vie
Îmbrăţişarea veche, din nou precum a fost,
Şi lacrimile tale, în gara cenuşie.

Cu limbile-i oprite pe palidul cadran,
Ne-a urmărit plecarea, de sus, ca o fereastră
De casă părăsită, cu-o rază frântă-n geam.
Nu l-ai simţit că este părtaş la jalea noastră?

Te-ai împăcat sau suferi de vremea ce-a crescut?
La ce visezi când ziua pe lampa ta se curmă
Şi cade-n geam zăpada la ceasul cunoscut,
Tu, care-ai stat bătaia s-asculţi, pe cea din urmă?

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de Bea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Palatul

Ninge. Ninge şi creşte palatul nostru de gheţuri şi zăpezi.
Aici doar liniştea e atotstăpânitoare şi lumina albă,
străpunsă uneori de lucirile galbene ale ochilor de păsări
îngheţate, atârnând de lanţuri cu capul în jos ca nişte
sinistre lampioane. Cu fiecare fulg, mai creşte puţin
templul acesta al tăcerii şi albului absolut. Probabil că
afară ninge necontenit şi aşa va ninge mereu, căci în
faţa noastră se deschid noi saloane, mereu altele, cu
pereţii tot mai groşi, cu tăceri tot mai trainice şi mai adânci.
Plimbarea noastră, mână în mână, nu se va sfârşi niciodată,
căci trebuie să ne cunoaştem domeniul până la capăt,
nu putem trăi, nu ne putem iubi într-un spaţiu căruia
nu îi cunoaştem şi ultima tainiţă. Nu vom putea vieţui
niciodată amândoi în necunoscut. Desigur, vom lăsa semne
din loc în loc pentru a ne putea aminti de unde am plecat,
pentru a şti dacă am mai trecut pe acolo, pentru a putea
trăi cu ideea unei măsuri şi a unei speranţe de întoarcere,
pe care încă, acum, nu ne-o dorim, în acest labirint grandios,
tăcut şi rece, pe care-l stăpânim.

Ştii?, va trebui odată să ne oprim şi să facem focul, asta numai
pentru a ne mai aminti de foc, de frumuseţea şi căldura lui.
Dar unde să-l aprindem, căci se va topi totul în jurul nostru, se vor
nărui peste noi munţi de zăpadă şi de apă, vom afecta întreaga structură,
perfectă, a acestui splendid edificiu de cleştar? Ne vom plimba în
continuare încrezători în viitor şi poate că în curând vom găsi
un cotlon de piatră în care să aprindem un foc minunat,
galben şi roşu, scânteietor. Dar până atunci, să căutăm ieşirea,
să ne aducem caii înăuntru, să zburde şi ei prin saloanele
acestea mari şi nesfârşite ca nişte catedrale ale eternităţii.
Destulă zăpadă se va fi aşezat pe ei, dar ne vor aştepta frumoşi
ca la început, cu boturile deschise şi aburinde, nechezând fericiţi,
ridicându-se pe picioare în perdeaua groasă de fulgi.
Desigur că afară ninge mereu, căci priveşte: palatul nostru creşte
necontenit, noi şi noi saloane încep să se deschidă în faţa noastră,
până la capătul cel din urmă al timpului.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Bătrâne, tu ştiai ceva de chestia asta?
ALex: Da, Luci, ştiam. Am fost mai de mult într-o excursie cu Nis, în munţi, o excursie la care tu n-ai participat şi am avut ocazia să aflu acest amănunt, când trebuia să vizităm o peşteră.
Lucian: Păi; şi... S-a manifestat în vreun fel?
Alex: Da, sigur; chiar violent... Mi-amintesc şi acum; n-a fost chip să-l convingem să intre cu noi în peşteră, sau că ar fi în siguranţă.
Lucian: Deci, n-a intrat în peşteră?
Alex: Nu, a rămas afară să ne aştepte. Nici nu ştie ce-a pierdut; era un peisaj feeric, parcă desprins dintr-un basm. Evident, pe noi, la vârsta aceea, ne-a impresionat.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici e locşorul...

Aici e locşorul, trebuie săltat drugul de la poartă doar!
Nu-i nevoie să mai hoinărim pentru-a oferi al nostru dar;
Darul din aurul cel mai fin şi mai căutat,
Aur care niciodată n-a fost vândut sau cumpărat;

Smirnă pentru-a fi pe patul Lui împrăştiată;
Parfum de tămâie, nor, deasupra frunţii Lui, curată;
Toate pentru Pruncul care nu tresare-n somn pe paie moi,
Ci doarme-n sfinţenie cuminte lângă asini şi oi.

Închinaţi-vă la pătuţul Lui, pentru fiecare om El are-un dar;
Priviţi, a deschis ochii; sus mâinile, o, sus mâinile, aşadar!
În schimbul aurului vei primi, tăioasă,-o spadă
(Să stai cu ea micuţului tău Domn de gardă!),

În locul miroznei de tămâie, fumul luptei şi flăcările torţii.
Smirnă pentru cei fericiţi şi-onoraţi de somnul morţii;
Daruri pentru copii răi şi pentru copii buni, nenumărate,
Atinşi de-asemenea mânuţe şi picioruşe delicate.

poezie clasică de G.K. Chesterton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul de întoarcere al celor plecaţi departe

De prin ţări îndepărtate
unde-am rătăcit,
Ne întoarcem în cetate,
în satul iubit.
De prin ţări îndepărtate
unde-am rătăcit,
Ne întoarcem în cetate,
în satul iubit.
Refren:
Lângă voi, e bine,
vom fi împreună.
Vom fi lângă tine,
mamă scumpă, bună.
Lângă voi, e bine,
viaţa-i minunată.
Vom fi lângă tine,
lângă tine, tată.

Lângă voi, mamă şi tată,
lângă voi venim.
Nu mai plecăm niciodată,
nu vă părăsim.
Lângă voi, mamă şi tată,
lângă voi venim.
Numai plecăm niciodată,
nu vă părăsim.
Refren

Cruntă a fost despărţirea,
cât rău ne-a făcut!
Ne-a lipsit mamă iubirea
şi-al vostru sărut.
Cruntă a fost despărţirea,
cât rău ne-a făcut!
Ne-a lipsit mamă iubirea
şi-al vostru sărut.
Refren

Azi vă spunem,, bun găsit"
şi vă-îmbrăţişăm.
Visul nostru s-a-împlinit,
toţi ne bucurăm.
Azi vă spunem,, bun găsit"
şi vă-îmbrăţişăm.
Visul nostru s-a-împlinit,
toţi ne bucurăm.

Refrenul de final:
Lângă voi e bine,
suntem împreună.
Suntem lângă tine,
mama scumpă, bună.
Lângă voi e bine,
viaţa-i minunată.
Suntem lângă tine,
lângă tine, tată.

poezie de Dumitru Delcă (23 ianuarie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unui coleg

care s-a dat din belşug
cu multă pudră
a
mestecată cu praf de piper
omul e rău a spus nietzsche
o
z
i
c
şi eu şi noi ştim că vom scrie
poezii cu unghia pe perete
dacă trebuie să scriem
scriem şi suntem buni la treaba asta
dar nu inventa răutăţi
poezia noastră e o simfonie
şi noi plutim în valuri

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe, vorbe, vorbe...

trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme – îţi aminteşti
mai târziu de ele – aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de uşor
să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele
sa însemne ceva – ceva ce nu se mai aşează
deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat
ca e în tine – că simţi.
oricine poate să facă vorbe unele după altele –
oricine poate să vorbească – nu asta
e principalul – ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)
şi pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca nişte urme în zăpadă...

poezie clasică de Mircea Ivănescu din Versuri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

S-a stins un înger

Azi s-a mai stins un înger drag
Şi pe acest pământ, pribeag,
Cu sufletul nemângâiat,
Multă durere a lăsat.
S-a dus acolo,-n Paradis,
Să cânte-n cer FATA DIN VIS.
El ne-a rămas în amintire
De ani şi ani şi ani de zile...

Un înger drag, de boală-ngenunchiat,
Ca un martir, la Ceruri a plecat.
Dar ne-a lăsat tezaur de lacrimă şi vers,
Dragi melodii de suflet şi vieţii un nou sens.
Noi rokerii în doliu mereu te vom iubi,
Tu, suflet bun şi cald, plecat dintre cei vii.

Când Domnu-n Cer a vrut ca să te cheme,
Noi, lacrimă, ne-am luat la revedere.
Azi ai acolo, printre îngeri, loc,
Cinstind pământul cântecelor rock.

(cu lacrimi în suflet, la înălţarea la Cer a sufletului regretatului Leo Iorga, seful formaţiei Kompact)

poezie de Livia Mătuşa din Poezia, pansamentul sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngheţ

E linişte, de-o vreme-ncoa mi-ai îngheţat în vene.
N-aş fi crezut că vom putea trăi acest îngheţ...
Dar ne obligă, din păcate, frigul ce se-aşterne
Pe neputinţa dintre noi, – născută din dispreţ...

E-atâta ger în noi, cât nu a încăput în nicio iarnă
Ce şi-a permis vreodată să se-abată peste lume.
De mult ne ninge-n suflete şi... încă toarnă,
Atât de mult, că-n noi nu se mai văd nici urme...

Este un azi ce ieri părea un imposibil răspicat,
Doar o poveste născocită din prea multe frici.
Nu mai eşti tu, dar nici nu te-am uitat...
Ci doar am renunţat să te mai caut printre cicatrici.

Fără să vrem, am devenit doi bulgări de zăpadă,
N-ai spune c-am jucat cândva şi rol de soare.
Tot ce-am clădit prin flacără a devenit povară...
Ne-a îngheţat o lume-ntreagă la picioare.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (22 martie 2020)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am intrat în Europa

Noi niciodată nu am fost afară
Şi niciodată nu am fost pierduţi
Adesea însă-am fost vânduţi
Şi totuşi am rămas o ţară.

În Europa am păşit desculţi
Sau în opinci dar s-au scurs anii
Şi-acuma în Versace sau Armany
O cotropim deştepţi şi proşti dar mulţi.

E plină Europa de ortaci
De căpşunari şi hoţi de buzunare
Cu traista goală sau cu punga mare
Cu sânge-n vene de romani sau daci.

Iar noi ce-am învăţat să spargem munţii
Şi să învingem tot ce-avem în cale
De-acuma toate ne-or părea banale
Şi liniştiţi vom sta în fundul curţii

Iar pruncii noştri ne-or trimite semne
Prin satelit prin web sau celulare
Când vom răbda de dor şi de mâncare
Visând la ei şi la un car cu lemne.

poezie de Petru Miloş (2007)
Adăugat de Petru Miloş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pace

Acum, în amurgul meu, te binecuvântez, Viaţă –
şi asta pentru că niciodată nu mi-ai dat speranţe goale,
nici muncă fără răsplată, nici necazuri nemeritate.

Văd, la capătul unui drum dificil,
că eu am fost arhitectul propriului destin
şi, dacă am extras dulceaţă sau suc de pelin din nişte lucruri,
s-a întâmplat pentru că eu am pus dulceaţa sau pelinul în ele.
Când am plantat trandafiri întotdeauna am cules trandafiri.

Desigur, iarna va urma tinereţii mele,
dar tu nu mi-ai spus că luna mai va fi eternă.
Negreşit, mi s-au părut lungi nopţile durerii,
dar tu nu mi-ai promis numai nopţi frumoase.
Am avut apoi, în schimb, parte de unele liniştite.
Am iubit, am fost iubit, soarele mi-a mângâiat faţa.
Viaţă, nu-mi datorezi nimic, între noi e pace!

poezie de Amado Nervo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!