Dor de verde, dor de mamă

Auzi cum îmi cade lacrima pe iarba ta?
Şi eu nu ţi-am adus măcar un colţ de pâine.
Doar tu coaci bine pâinea, cu cântec, cu ceva -
Acasă e amar, aici eşti verde mâine.

E vremea şarpelui de oţel pe linii de marfare,
Şi tac şi taci, române, când trenul şuieră în gară!...
Stejarul simte veacul tragic, şi negreşit se moare;
Copaci cu suflete tăiate s-au ruşinat şi au plecat din ţară.

Ruşine mi-e de moarte, de voievozi şi de haiduci,
Că România îngenucheată ajunse cuib de cuci.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de patriotism
Adăugat de Marian St. Vlad
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec-descântec

Mi-e sete de stele şi lună,
Mi-e sete de mierea din strună,
Mi-e bine pe-a liniştii scară,
Mi-e ploaie, mi-e pace, mi-e ţară!

Mi-e sete de-albastru şi verde,
De codrul ce-n sine mă pierde,
Mi-e bine cu gândul spre mâine,
Mi-e cântec, mi-e ie, mi-e pâine!

Mi-e sete de frate şi soră,
Mi-e floare, mi-e holdă, mi-e horă,
Mi-e bine, când muguri m-aclamă,
Mi-e înger, mi-e rouă, mi-e mamă!

poezie de Janet Nică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hibernală

Se-aşază pe case zăpezile reci,
iar vântul se-aude prin horn de afară,
lipită de mine îmi spui c-o să pleci
cu trenul ce încă aşteaptă în gară.
Dar dorul de mine te ţine pe loc,
îti sorb de pe buze licori de bacantă,
tăciunii, cu flăcări urcate din foc,
pictează-n tavan o hartă şocantă.

Văd râuri albastre prin văi de oţel
ajunse din hăuri de timp nevăzute,
niciunul ca altul nu curge la fel,
dar toate prin noi cu miraje pierdute.
Ajunge din gară un ultim semnal,
e trenul fantastic plecat fără tine –
ne lasă în urmă un vis hibernal
cu sfântă lumină curgând prin destine.

Rămâne doar gândul în trenul bizar,
te simt lângă mine acum împăcată,
cuvintele spuse îmi par în zadar,
mai strânge-mă-n braţe încă o dată!

poezie de Corneliu Neagu din revista Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, ediţia din 17.02.2018
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fantezie hibernală

Se-aşază pe casă zăpezile reci,
iar vântul pătrunde prin horn de afară,
lipită de mine îmi spui că-o să pleci
cu trenul ce încă aşteaptă în gară.

Dar timpul uitării te ţine pe loc –
îţi sorb de pe buze licori de bacantă,
tăciunii, cu flăcări urcate din foc,
pictează tavanul cu-o hartă şocantă.

Văd râuri albastre prin văi de oţel,
ajunse din hăuri de timp nevăzute,
niciunul ca altul nu curge la fel,
dar toate venind cu licori neştiute.

Din gară ajunge un ultim semnal,
e trenul fantastic plecat fără tine –
ne lasă în urmă un vis hibernal...,
cu sfântă lumină curgând prin destine.

Se duce doar gândul cu trenul bizar –
te simt lângă mine de-acum împăcată,
cuvinte nespuse se zbat în zadar...,
mai strânge-mă-n braţele tale o dată!

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâcuri, Ed. ePublishers, Bucureşti, 2018
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ridică-te române, profanii tăi să piară...

Ridică-te române şi uită-te în munţi
Înlănţuiţi de vreascuri, de brazi (şi ăia ciunţi).
Şi uită-te la tine, cămaşa ta-i de gheaţă,
Iar somnul tău de moarte confiscă orice viaţă.

Visezi coroane nalte şi regi călcând pe tun ;
Dar unde-ţi este oare mândria de român?
Că noaptea care vine e noapte pentru ţară,
Iar tu te stingi simţit în pâinea ta amară.

Rănit e pieptul tău de visul cel naiv,
Ce negura a-nghiţit... e mort definitiv!
Să ştii că zeii mor în tunet sau în fulger,
Şi-acela ce te-nşeală sub masca unui înger.

Ţi-atârnă ceru-n ştreang, te uiţi ca un străin
La doi bătrâni bolnavi cu inimi de pelin.
Deschide bine ochii... şi iată sărăcia - UMBLĂ!
Nu încuviinţa avarii, că patria nu-i umbră!

Te-ndepărtezi de vatră sub ochii lor de şarpe
Şi doina ta străbună se zbate-n glas de moarte.
Şi crucile-s pe moarte, părinţii în mormânt
Neputincioşi se-nchină aşa de orbi cum sunt.

Nu vrei să ştii, române, ce e mai jos de jos,
Că uneori şi sluga nu are vreun folos.
De pâinea ta – DESTUL!... nimănui nu-i pasă,
Străin ce eşti, confrate, de limbă şi de casă.

Ridică-te române, profanii tăi să piară,
Ţărâna unde calci să îţi miroasă a ţară.
Nu asculta trădarea a celor ce te învaţă,
Ridică-te române! Ai dreptul tău la viaţă.

poezie de Ştefan Radu Muşat din revista Constelaţii diamantine (februarie 2018)
Adăugat de Ştefan Radu Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

E dreptul Tău să taci...

De multe zile taci în dreptul meu
Aştept măcar un semn ca surdo-muţii
Nu eşti tu oare singur Dumnezeu
Cosmopolit şi poliglot;
Aicea eşti sau tot colinzi?
Vorbeşti,
Sau taci?
Sau ai plecat de tot ?
Dar cum să pleci şi unde să te duci...
Pentru că locul nu-i decât în Tine;
Şi nime’n lume n-ar putea vorbi...
Doar Tu eşti prina vorbă – ce-adună’n ea pe toate celelalte
Şi le ţine.
Şi totuşi simt că taci în dreptul meu
De când au orbii treabă cu auzul?
Ori Tu nu spui nimic
Ori eu nu văd nici cum, nici unde
De ce vorbeşti numa’ aşa cum vrei,
De ce mereu doar Tu să ai dreptate?
Când le-ai vorbit pe deal n-am fost şi eu
Şi-acum vorbeşti când mă cufund în Carte.
Când ochii tac, tace şi ea...
Te-ai limitat de bunăvoie?
Doar celui care să asculte vrea te revelezi în scris pe file...?
De ce-ai ales ca să vorbeşti aşa
De ce mereu ca să te caut mă silesc...?
mi-e dor de vorba ta tăcută
alege’odat’ să rupi tăcerea asta grea
cu o tăcere vie şi plăcută.

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de Ruben Bucoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pâine şi muzică

Ce ascultam noi doi n-au fost doar simple melodii
Şi pâinea ce-o rupeam a fost mai mult decât o pâine
Însă acum, când nu mai eşti aici, toate-s pustii
Şi tot ce-a fost frumos va trece până mâine.

Palmele tale au atins cândva această masă
Şi am văzut mereu paharul cum îl ridicai
Însă aceste lucruri te-au uitat când ai plecat de-acasă,
Deşi eu n-am uitat nimic din tot ce atingeai.

Şi printre toate tu mergeai atât de graţioasă
Le mângâiai şi le sfinţeai doar cu prezenţa ta
Aşa că toate ştiu cât eşti tu de frumoasă
Şi cât de înţeleaptă ai fost cândva.

poezie de Conrad Aiken, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă crucea părăsită

La o margine de codru, pe-o colina însorită,
Lângă potecuţa-ngustă, stă o cruce părăsită.
Răstignit in patru cuie, prăfuit de ani şi vreme,
Stă Hristos uitat şi singur, peste El timpul se cerne!

Doar un biet copil ce zilnic paste turma de mioare
Se opreşte să se-nchine, şi se-ntreabă cu mirare:
"- Cât mai poţi să rabzi, Hristoase, cuiul şi singurătatea,
Nu Ţi-e frica de-ntuneric când se-aşterne-n codru noaptea?

Nu Ţi-e foame, nu Ţi-e sete, n-ai pe nimeni lângă Tine,
Eşti şi Tu la fel de singur, eşti orfan la fel ca mine?
Eu pasc turma de mioare ca să-mi dea un colţ de pâine,
Cel ce e stăpân pe turmă... azi îmi dă... dar nu ştiu, mâine!

Ţi-am adus un colţ de pâine, e mai veche, dar e bună,
Sunt prea mic... nu pot ajunge, să-ţi dau jos acea cunună
Şi să-Ţi scot din frunte spinii, care pielea Ţi-au străpuns.
Cum sa fac, că-s mic, Hristoase, şi n-ajung aşa de sus?

Ţi-am adus şi apă rece, că Ţi-o fi amar şi sete,
Ei Ţi-au dat oţet şi fiere, da' zic: Dumnezeu să-i ierte!
Că şi astăzi trec grăbiţi şi nu vor să se oprească,
Chinul să Ţi-l uşureze, setea să Ţi-o ostoiască!

N-ai nici haină, n-ai nici cuşmă, pentru când o fi mai rece,
Dar îţi las a mea cămaşă, că nu ştiu când 'oi mai trece.
N-am mai multe, că aş vrea să-ţi mai las, să ai de schimb,
Dar ce văd?! Sau mi se pare? Ai în jurul Tău un nimb?

Ooo... nu pot să cred, Hristoase, că-ntinzi mâna către mine,
Că nici cuiul nu mai poate, răstignit a Te mai ţine!"
"-Drag copil, grăieşte Domnul, Crucea mea n-ar mai fi grea,
Dacă ar veni cu toţii, cu iubire lângă ea.

Şi eu sunt Păstor la oi, mi-am dat viaţa pentru ele,
Multe au plecat din staul, eu le caut cu durere
Şi le-aştept sa se întoarcă, să le mân către păşune
Cu iubirea mea cea sfântă, eu le strig ca să se-adune!

Tu eşti mic, da-n suflet mare şi bogat cum alţii nu-s,
C-ai întins un colţ de pâine şi-ai dat apă lui Iisus
Şi-ţi voi da, când va fi vremea, apă vie şi merinde,
Viaţă veşnică şi Raiul, pentru dragostea-ţi fierbinte!"

Şi i-a pus Hristos, pe creştet, mâna Sa cu răni de cui
Şi-a mâncat din pâinea tare, pusă înaintea Lui.
Binecuvântând orfanul şi gustând din apa rece,
S-a urcat din nou pe Cruce, pentru cei ce vor mai trece!

poezie de Eliana Popa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Almanach gotha

Ai avut si tu o istorie, iarba,
verde lacrima bizantina,
privind în urma
ce spun firele din care ai curs?
Aiavut si tu voievozi
retezati de coase,
rupti de camile,
surpati în fântâni?
A domnit peste voi Iarba cea Buna,
Iarba Viteaza, Iarba cea Mare si Sfânta?
Unde esti, Iarba T;epesa
si unde batrânul fulger de lut
tras din Menumorut?
Toate acestea inima mea le întreaba
sfiita sub tronul câmpiei
cu oase de iarba.

poezie celebră de Gheorghe Tomozei
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondel de vis...

La două, Ion se duce în gară
Să vadă cum trece trenul de trei
Aşteaptă, el face paşi mărunţei
Întârzie trenul, nu vrea să apară...

În tren sunt rochii şi fluturi de tei
Îi spuse în şoaptă o domnişoară
La doua, Ion se duce in gară
Să vadă cum trece trenul de trei...

Peronu-i pustiu, lumina e chioară
Se simte miros de flori şi ulei
El calcă-apăsat prin somnul cu-alei
Se scoală in noapte, se înfioară...

E două, Ion se duce în gară
Să vadă cum trece trenul de trei!..

hipersonet de Gheorghe Gurău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de tine

Când ploaia-şi lasă paşii reci
Peste islazuri şi poteci,
Când cerul gri în umbră ţine
Şi răul, şi un strop de bine,
Mi-e dor de tine!

Când trenul şuieră în gară
Şi doi-trei călători coboară,
Când pe fereastră văd doar şine,
Una se duce, alta vine...
Mi-e dor de tine!

Când drumul nu se mai termină
Şi am sau nu am nicio vină,
Când totul pare trist pe lume,
Iar starea asta n-are nume,
Mi-e dor de tine!

Când nu mai am în lacrimi sare
Şi altă zi abia tresare,
Când nu aud decât suspine
În clipe de iubire pline.
Mi-e dor de tine!

Când mă trezesc, într-un târziu,
Peronul gării e pustiu.
Înnod eşarfa cu buline
Şi scriu pe un caiet cu rime:
Mi-e dor de tine!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă iartă, Doamne, că blestem!

Pe voi ce ţineţi soarta-n mâini
Şi ne trataţi ca şi pe câini,
Azi, vă blestem, ca-n buzunare,
Să n-aveţi bani de-o lumânare.
Lui Dumnezeu trimit misivă,
Să n-aveţi bani pentru colivă,
Nici morţii să vi-i pomeniţi,
Săraci lipiţi, în veci să fiţi!
Cât de-mbuibaţi sunteţi acum,
Dea Domnul să cerşiţi în drum!
Un colţ de pâine din gunoi,
Să fie hrană pentru voi,
Ca să simţiţi şi voi osânda,
Cum simte ţara mea, flămânda.
Voi huzuriţi pe munţi de bani
Şi ne catalogaţi golani,
De îndrăznim să cerem pâine
Nu pentru azi, ci pentru mâine.
Azi, ni-e tărâţa-ndestulată
Vă dăm şi vouă, ca dovadă
Că din puţinul ce-l avem,
Ştim să-mpărţim, cât mai putem.
Dar, voi cu burţile pe-afară,
Sfidaţi, ciocoi, întreaga ţară.
Şi nu vă pasă de flămânzi
Şi de copiii muribunzi.
Şi nici de lacrima de sânge,
Ce-n fiecare zi ne frânge
Orice speranţă de mai bine.
Şi vă blestem, ca de ruşine,
Să-ngenuncheaţi umili ca noi
De-atâtea griji şi de nevoi...
Atâţia ani de libertate,
Purtăm aresturile-n spate.
Cum, să te mişti, când n-ai un ban?
Halal, aşa european!
Nu cer averi şi nici palate,
Ci doar să mă îndrept de spate,
Să pot, să-mi pomenesc părinţii,
Bărbatul şi pe toţi cuminţii,
Ce nu mai văd orgia lumii,
Nici cum se sinuicid păunii...
Săraca ţară, ce frumoasă!
Acum orfană şi de casă,
Orfană şi de neam şi fii-
Fă-ţi, Doamne, timp, ca să ne-nvii!
.................-..................................
Să nu fii supărat, bărbate,
Că n-am colivă şi bucate,
Să-ţi fac pomană cum se cade!
Doar lacrimi am în reci cascade...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Manifest pentru România bolnavă

Şobolani cu ochii putrezi de averi şi chilipiruri,
Îl furarăţi pe român şi-i rămase doar mândria.
Aţi îngenucheat poporul în minciuni şi multe biruri -
Iată cum şi ei – străinii - vor să-i ia şi sărăcia.

Fraţi voi sunteţi doar cu iude, cu escroci şi cu imperii,
Iată c-a sosit şi clipa să vedeţi cum morţi de smoală
Se ridică din pământuri peste ceasuri de mizerii,
Ca să vadă România cum se zbate-n pielea goală.

Sunteţi negustori de viaţă (nu am cum să mă dezic)
Trădătorii mei de ţară, vânzători de fiare vechi,
Iată cum pământul nostru e scaiete de nimic -
Amatori de vis mărunt, guvernaţi după urechi!

Aţi furat tot ce lăsase Nicolae Ceauşescu,
Este tragic pentru noi, este tragic pentru ţară,
Aţi pus taxe şi pe soare, plânge iarăşi Eminescu.
România umilită, zace azi în pielea goală.

Românie, Românie, şi chimiştii în halate şi guzganii răi să ştie,
Că în umbra mea umilă umblă chiar şi moartea lor.
Blestemaţi să fie aceia care vor să îmi confişte dreptul meu la sărăcie.
În această libertate şi vecia-i tulburată de imnul sicrielor.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Exerciţiu de patriotism
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarba verde de acasă

În iarbă draga mea, mereu,
Ţinea morţiş să mă dezmierde;
Era şi iarba mult mai verde…
Şi eu!

epigramă de Eugen Deutsch din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eşti un moment...

Ţi-am mângâiat şuviţele din păr,
Le-am răvăşit atât de mătăsoase,
Ţi-am sărutat apoi un obrăjor
Şi buzele cărnoase, lipicioase.

Te-am prins în vremea florilor
Apoi te-am tras încet de mână
Şi a urmat noaptea nebunilor,
Apoi ai dispărut, fără de vină.

Ai revenit din nou într-un târziu
Şi trupurile iarăşi dezbrăcate,
În arşiţă de vară, în pustiu,
Ce focuri aţiţau, neîmpăcate.

Revii şi pleci când nu m-aştept,
Chemările din tine caută jocul
Şi dacă te întreb, nu este drept,
Mai bine tac şi te aşteptă focul.

Eşti o nălucă care înfiori,
Eşti dragostea, nu eşti iubirea,
Eşti contopirea nopţilor în zori,
Eşti un moment... ca fericirea...

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ca tine, mamă!

Pot, mamă, să-mi legăn copiii
Aşa cum se poate de bine,
Dar ştii, să îmi fie ruşine,
Nu-i leagăn mai bun ca la tine.

Pot, mamă, să cânt cum se cântă,
Pietoso, dacapo al fine.
Dar ştii, să îmi fie ruşine,
Nu-i cântec mai drag ca la tine.

Pot moarte să-nving şi să sufăr,
Să tac şi să plâng cum se plânge...
Dar, mamă, să-mi fie ruşine—
Nici plânge nu pot ca şi tine!

Chişinău 30 septembrie 2019

poezie de Mihai Ghidora (30 septembrie 2019)
Adăugat de Ghidora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Românul patriot

Din flori de primăvară
cunună am să-ţi fac.
Eu port, frumoasă ţară,
mândria ta cu drag.
Că tu eşti România
în care m-am născut,
Eşti ţara mea, eşti glia
în care am crescut.
Oriunde-n lume rătăcesc,
în inimă-ţi duc dorul.
Ca să-ţi arăt cât te iubesc,
la brâu port tricolorul.
Revin în România,
unde îmi e izvorul.
Aici îmi e moşia,
aici îmi e poporul
Tu eşti a mea comoară.
Ce mult te preţuiesc!
Nimic nu mă doboară.
Aici vreau să trăiesc.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarba verde de acasă

Iarba verde de acasă
Cum să ne mai dea fiori
Dacă emigrăm în masă
Dup-un teanc de verzişori?

epigramă de Sorin Olariu
Adăugat de Sorin Olariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu tine, mamă!

Ca tine, mamă!

Pot, mamă, să-mi legăn copiii
Aşa cum se poate de bine,
Dar ştii, să îmi fie ruşine,
Nu-i leagăn mai bun ca la tine.

Pot, mamă, să cânt cum se cântă,
Pietoso, dacapo al fine.
Dar ştii, să îmi fie ruşine,
Nu-i cântec mai drag ca la tine.

Pot moarte să-nving şi să sufăr,
Să tac şi să plâng cum se plânge...
Dar, mamă, să-mi fie ruşine—
Nici plânge nu pot ca şi tine!

Chişinău 30 septembrie 2019

poezie de Mihai Ghidora (30 septembrie 2019)
Adăugat de Ghidora
Comentează! | Votează! | Copiază!

De sărbători...

S-au dus şi sărbătorile... e iarnă!
De-azi-noapte ninge şi e tare ger...
Pleacă copiii-n ţări străine, mamă!
Degeaba-n ţară drepturile-şi cer.
Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine,
Oh, mulţi nu ştiu ce Domnul le-o sorti,
Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine,
Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri...

S-au dus şi sărbătorile... E iarnă
Şi au plecat colind... colindători
Şi au plecat românii iar din ţară
În zi de luni, la ora trei, în zori.
Şi-au plâns părinţi şi fraţi... şi-au plâns copii
Şi-au plâns soţii, prietene, amici.
Ei au plecat, oh, au plecat în lume,
Sperând să-nvingă greul de aici.

De-azi-noapte ninge şi e tare ger
Şi-n jur răzbate-atâta suferinţă!
Pe umeri cade lacrima din cer,
Cu mângâiere, pace şi credinţă
Porneşte timpul către înapoi,
Nici pruncii nu mai au copilărie,
Căci stau cu ei bunicii şi din doi
Părinţii-s doar într-o fotografie.

Pleacă copiii-n ţări străine, mamă!
Departe-ntre străini muncind din greu,
O altă suferinţă îi adapă
Dar ei muncesc, muncesc, muncesc mereu.
Li-i ochiul încă lacrimă şi toamnă,
În sărăcie au trăit destul,
Vor să desfacă lanţul suferinţei
Şi să zâmbească celor dragi de-acum.

Degeaba-n ţară drepturile-şi cer,
Căci n-au aici nici drepturi, nici dreptate
Şi pier tăcut, în altă lume pier
Atât de-nlăcrimaţi... şi ce departe!
Şi dacă ţara noastră va pieri
Prin oameni sărăcind, va fi o lege
Ce pe români din nou îi va uni
O lege ce-n curând îi va-nţelege.

Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine
Ne-ncrezători, flămânzi şi oropsiţi,
Sperând ca timpul, timpul cel de mâine
Poate-i va face-o clipă fericiţi.
Le trece viaţa-n muncă şi speranţă,
Sunt doar o biată lacrimă pe faţă,
Lumina fericirii e departe!
De cei din ţară-o viaţă ne desparte.

Oh, mulţi nu ştiu ce timpul le-o sorti,
Nu ştiu nici când în ţară vor veni
La-nmormântări, la nunţi ori parastase...
Ţara cu toate ale ei, frumoase,
Nu îi va mai cunoaşte... Sunt străini -
O floare ce-a crescut prin mărăcini.
De-atâta dor de toţi cei dragi, mereu,
Să fie-aproape, cât va fi de greu!

Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine...
Nu ştiu ce râuri lungi de suferinţi
Le vor uda uscatul colţ de pâine,
Le vor spăla uitate suferinţi.
O mare de români plecaţi din ţară,
O ţară care i-a uitat. Români,
Viaţa-ntre români nu e uşoară
Şi-n ţara noastră ne simţim străini.

Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri,
Câţi dintre ei se vor întoarce-acasă
Sătui de chin, de gustu-amarei pâini,
Sătui de moarte şi sătui de viaţă.
Câţi vor putea pământul românesc
Şi grâul cu neghină să-l sărute,
Ca în opinci şi-n portul strămoşesc
Să joace pe câmpie, pe-ntrecute.

Nu ştiu câţi vor trăi, câţi vor muri,
Nu ştiu ce lacrimi vor mai curge mâine,
Oh, mulţi nu ştiu ce Domnul le-o sorti,
Se luptă-n ţări străine pentr-o pâine.
Degeaba-n ţară drepturile-şi cer,
Pleacă copii în ţări străine, mamă!
De-azi-noapte ninge şi e tare ger,
S-au dus şi sărbătorile... e iarnă!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e searbădă sub paşi cărarea

Când nu îmi eşti, mi-e tare greu, mi-e rece, frig şi mi-e urât,
Mi-i totul trist... m-apasă toate, simt că-mi lipseşte fericirea.
Simt cum m-afund şi cum mă sting... ca farul cel mai amărât,
Orbecăi cum orbecăieşte, un ins pierdut... pierzând menirea.
*
Când nu îmi eşti, mi-e toamna fadă, fără culoare... fără gust,
Mă doare-o tristă melodie, mi-e timp nostalgic şi mă doare.
Simt că nu văd sub paşi cărarea... că drumul este mai îngust,
Orbecăi cum orbecăieşte... un ins răpus de-a ta... grandoare.
*
Când nu îmi eşti, îmi moare timpul şi-i timpul fără existenţă,
Mi-e cântecul cu note-amare, mi-e vremea gri şi-i dezolantă.
Mi-acopăr sufletul c-un giulgiu şi mă-nconjor... cu penitenţă,
Orbecăi cum orbecăieşte... pribeagu-n lumea-i... ambulantă.
*
Când nu îmi eşti, mi-e toamna fadă, fără culoare... fără gust,
Mi-e searbădă sub paşi cărarea, e drumul searbăd şi îngust.

poezie de Ion Apostu (23 septembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!