Boala

Trist, trist – slăbit de boala îndelungată;
Monotone, monotone – zile şi nopţi care vin şi se tot duc.

Copacii s-au înveşmântat în mantii de umbră;
Ultimele orhidee adăpostesc stropi reci de rouă.

Ouăle depuse-n cuiburi pe vremea când am căzut la pat
S-au transformat în păsărele care şi-au luat demult zborul.

Viermele, care zăcea nu demult ascuns în gaura lui,
S-a transformat în greiere cântând pe creanga unui copac.

Cele patru anotimpuri revin întotdeauna:

În natură nimic n-are odihnă,
Nici măcar pentru o clipă.

Numai în adâncul inimii unui om bătrân
Durerile-s mai tinere decât erau pe vremuri.

poezie de Bai Juyi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu zăcea mort în paradis

Dumnezeu zăcea mort în paradis;
Îngerii cântau imnul sfârşitului;
De pe aripile lor picurau
Pe pământ
Stropi de sânge.
Acesta, lucrul care gemea,
A devenit negru şi s-a scufundat.

Apoi, din cavernele de departe
Ale păcatelor moarte,
Au ieşit monştrii, învineţiţi de dorinţă.
Ei s-au încăierat,
S-au certat pretutindeni
Pentru o îmbucătură.

Dar, din toată povara de tristeţe, asta a fost cel mai trist –
Braţele unei femei încercau să apere
Capul unui om care dormea
De fălcile ultimei fiare.

poezie de Stephen Crane, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul fără nume

Cel mai trist copac din lume
E copacul fără nume!
N-are frunze, n-are-o floare,
N-are păsări cântătoare.
Poame are, da-s uscate
Poame triste, blestemate
De vreo creangă atârnate.
Nici măcar scorbură n-are
Ca să apere de soare
Veveriţele hoinare!
E doar pomul ăla, care
Nici măcar umbră nu are
Şi-i bătrân şi nu mai moare!

poezie de Mihail Mataringa (1 iunie 2004)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Triolete simboliste

Pornind din vremuri de demult
Un glas de trâmbiţă mai sună,
Şi-aşa de drag mi-e când l-ascult
Pornind din vremuri de demult.

În al vieţii trist tumult
Şi-n dragostea-mi inoportună,
Pornind din vremuri de demult,
Un glas de trâmbiţă mai sună.

*

Apocaliptica gândire
De azi e înţeleasă mâni;
Tiranilor, ce prevestire!
Le cad topuzele din mâni!

O apă-ntreaga omenire,
Nici robi de-acu şi nici stăpâni:
Apocaliptica gândire
De azi va fi-nţeleasă mâni!

poezie celebră de Ion Luca Caragiale
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zile şi nopţi, atâtea, s-au scurs 'naintea ta!
Planetele se mişcă, demult, necontenit;
Pe praf când calci, ai grijă, prea mult nu apăsa,
Pupilă fost-a, poate, a unui ochi iubit.

catren de Omar Khayyam din Rubaiyate (2004), traducere de Geo Olteanu
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt o clipă...

ochii tăi nu mă văd
nu mai sunt
o clipă
de timp pierdută
cineva m-a aruncat în lume
o simplă clipă
care nu trebuie nimănui
când mă vezi mă arunci
un bobârnac şi gata
m-am dus
am fost oare dată ţie?
eu cu sufletul meu
transformat în clipa
nici măcar colorată
doar simplă şi incoloră
nu spun nimănui nimic
nici măcar o clipă
iar în final tu sufli
în timp să mă duc
departe
gata ai scăpat de mine
de inutila clipă
care nu are ce căuta
în viaţa ta!

poezie de Viorel Muha
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plouă

Plouă, plouă şi iar plouă.
Norii din Cer cu îndârjire plouă.
Puterea Naturii ne-o demonstrează nouă
Să nu-o uităm măcar când plouă!

Pământul cu apă s-a îmbibat
Apele în râuri s-au umflat
In puhoaie s-au transformat
Ogoarele s-au inundat.

Păsările, in loc să cânte
Spre adăposturi au zburat
Vitele nu pot sta la păşunat
Fructele s-au decimat
Legumele s-au perimat.

In case apă a intrat
In noroi s-a transformat
Oamenilor mult de lucru le-a mai dat!
Privind spre nori ei s-au întrebat
Cerul de ce s-o fi mâniat
De nu se mai opreşte din plouat?

De Natură am uitat
S-o respectăm am neglijat
Am cules ce-am semănat!
Cerul cum să ne fi iertat?

Dar, iată, ploaia vine, norii pleacă
Spre alte zări acum se îndreaptă
Dar, învăţătura lor ne-o lasă:
Oricât Omul ar încerca
Natura nu o poate subjuga!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pretutindeni, oriunde în viaţă, fie în pătura de jos, aspră, zgrunţuroasă, săracă, mucegăită de murdărie, fie în casele sus-puse, monotone, reci, dichisite şi plicticoase, se iveşte măcar o dată ceva ce nu seamănă cu nimic din cîte a văzut omul ăână atunci şi care-i stârneşte un simţământ deosebit de cele pe care le încearcă în decursul întregii sale vieţi.

Gogol în Suflete moarte, Capitolul al V-lea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochi uitaţi

Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Să mă pierd în adâncimea
Onglizii tale sufleteşti.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Să tânjesc dup-o privire
Ce infinită mi-o doresc.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
În albastrul lor sublim
Să mă pierd ca-n labirint.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Lumea-ntreagă să se oprească,
Doar ca eu să-i proslăvesc.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Ochii tăi să mi se pară,
Casă sufletului meu.
Ce trist e când vine vremea,
Şi ochii ni se întâlnesc,
Să te urc pe-un piedestal,
Şi să nu te mai urnesc.
Dar mai trist când vine vremea,
Şi ochii nu se mai întâlnesc.
Şi ai vrea să simţi durerea,
Doar o dată să-i mai vezi.
Să te îneci din nou în ei,
Să-ţi spună din nou poveşti,
Să-ţi creezi din nou iluzii,
Că în conştiinţa lor, trăieşti.
Dar pleoape grele îi ascund,
Trecut-a timpul peste noi,
Aproape am uitat albastrul
Ce l-am idolatrizat demult.

poezie de Mihaela Ciuhoreanu
Adăugat de Mihaela Ciuhoreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune

Cum să nu umblu trist prin grădini?...
Din coastele tatei cresc rădăcini.
Din inima lui ierburi multe-au crescut,
S-au înălţat, străvezii, şi-au căzut...

Printre amurguri cânt şi cosesc.
Sub care iarbă o să-l găsesc?
Mai multă rouă... Doamne, te-ndură,
Să-i înflorească trifoiul pe gură...

Toate aceste minuni împlineşte-le,
Că el te-ar lăuda pentru toate:
Dar gura lui s-o deschidă nu poate,
Nici pumnul, nici toporul, nici cleştele.

Butuci. Ierburi umede. Crini.
Cerşetori cu împăraţii vecini.
Fructe în pârg. Rădăcini.
Cine n-are părinţi prin grădini?

rugăciune de Eusebiu Camilar
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu,tu

Tu, eu doua chemari in noapte
Ce intr-un timp demult s-au ratacit.
Tu, eu, doua infiripari de sopate
Pierdute-n albastrul unui vis.

Tu, tacerea care doare
Eu, dragostea ce nu-si gaseste linistea
Tu, un suflu de racoare
Din rosul unui rasarit
din care eu, in fulgerare, m-am ivit.

Eu, focul ce nu moare
Ci arde trist mocnind in van
Tu, o ispit-ametitoare
Si soapte ce n-au voie sa piara peste ani.

Eu, tu, o poveste ce a-ncepit si nu s-a terminat
Doua batai de aripi

Eu, tu, doua faclii
ce ard in supararea noptii
Sfarsitul de pe'omatul alb
si-mbratisarea ce topeste suflul mortii

poezie de Alexandra Şerban
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum nu există drumuri mai dificile decât cele care au fost curând reparate, la fel nu există păcătoşi mai intoleranţi decât cei care s-au transformat recent în sfinţi.

citat din Charles Caleb Colton
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mandolinate

Când l-a zărit,
Venea în sus
Din răsărit,
Ea — din apus.

De nu mă-nşel,
Era-n april:
Copil şi el,
Şi ea copil!

Cum s-au văzut,
Dragi şi-au căzut.
Cum şi-au zâmbit,
Şi s-au iubit.

Şi-au hoinărit
În jos şi-n sus,
Spre răsărit
Şi spre apus…

Dar ceasul cel
Fatal veni —
Ea râse, el
Îngălbeni:

S-au despărţit;
Şi ea s-a dus
Spre răsărit,
El — spre apus…

II
Te prind
Fiori
Privind
La flori
Vai, când
Mai treci
Pe vechi
Poteci
Şi vezi
Trecând
Perechi
La braţ,
Şi cum
Te-abaţi
Din drum,
Oftezi
Şi-ţi chemi
În gând
Un blând
Profil,
Şi gemi
Plângând
Nebun,
Ca un
Copil!

III
Eu ştiu cât sânt
De efemer —
Un fulg în vânt —
Dar până pier,
Vreau să te cânt!
Un cântec sfânt
Cum n-a sunat
Mai minunat
Nici pe pământ
Şi nici în cer…
Şi-atâta-ţi cer
În schimb, ca preţ:
Doar să zâmbeşti
Când trist, pe drum,
Îl întâlneşti
Pe cântăreţ —
Tu numai cum
Ştii să zâmbeşti!

poezie celebră de Şt.O. Iosif
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oglinda - poem în trei acte

Actul 1.
trec zile, trec ani
trec oameni pe stradă
se uită în oglindă
sunt fericiţi şi mulţumiţi, nu...
că sunt aleşi, frumoşi şi...
merg să facă nimic
ştii, viaţa lor e de nimic
trist e că nici nu ştiu
au devenit aici, demult, nimic

Actul 2.
odată, într-o zi
oglinda s-a spart
cioburi au căzut şi s-au frânt
în ei, între ei, ei cei
în jur nimic
atunci am înţeles cu adevărat cine sunt eu
că pot zbura
că pot visa
că pot crea

Actul 3.
oglindă e, nu e aşa
priveşte omule, adânc
acolo, nu în ea
priveşte dincolo de ea
atunci vei şti că eşti acel ce nu mai eşti
şi vei găsi, sensul, drumul şi calea

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet

Drumul vieţii cu vorbe goale l-am pietruit şi cu desculţe palme şi-n spini
mi-am răstignit un gând
De cer mi-am legat un nod din minte ce-n el am pus o arcă, gândind că
nimic nu–i fără de sfârşit
La captul unei zile am pus o dimineaţă fără nici un răsărit şi-am pus
nelinişti cu cerul unui apus
Acum îmi beau otrava din paharul unei clipe care nu mai este, decât
o răvăşire vărsată în inima momentului, de mult trecut
Acolo, da, ai fost, o rază din nesfârşitul unui alt început şi clipa când tu mi-ai spus
nu trece dincolo de tine că te pierzi

Am răsucit căderile unui timp şi-am întors ceasul unei singure clipe, şi-atunci
s-au deschis toate cerurile dispre sfârşit
Din colţul unui ochi a căzut o lacrimă pe masa tăcerii unde împărţirea
a fost neegală şi totul s-a întors
Am întrebat o lume, şi o alta, si o alta, care demult au tot trecut şi ele au strigat
nimeni nu poate fi din nou, decăt ce-a fost
Atunci am cerut ca sufletul să-mi fie răstignit, pe-o ramură de spini

poezie de Viorel Muha (iunie 2015)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creanga inimii

Când alte universuri mă cheamă sau le chem,
De-o nostalgie cruntă adânc oftez şi gem,

Căci ştiu atât de bine că din acelaşi lut
Şi trupul meu şi Calea Lactee s-au făcut,

Că din aceeaşi piatră cândva au scăpărat
Luceafărul de ziuă şi ochiul meu curat,

Şi nici măcar o clipă eu nu mă mir că pot
Să ţin pe creanga asta şi universul tot...

Îl port pe creanga asta întinsă uşurel,
Cum port lumina lunii în piatra de inel,

Şi pare universul imens şi uimitor,
Adeseori ca bucla iubitei de uşor,

Şi-l simt pân'la durere şi imn, adese, când
Cumplit mi se apasă pe creanga lăcrămând.

poezie celebră de Eusebiu Camilar (1964)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deziluzie

De ne-am întoarce "ochii" înapoi
Ne vom vedea în mers de... patrupede,
Şi-i foarte trist că unii dintre noi
S-au transformat în... vipere bipede!!!

epigramă de Vasile David
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminesciene

Aş vrea să adun în sufletul meu
Fiecare frunză veştedă, ce o lasă, foşnind, creanga teiului, ca o coroană
Pe piatra rece, sub umbra teiului tău sfânt,
Aş vrea să ard ca tămâia prinosului
Sub găvanele dureroase de bronz ale ochilor tăi.
Un grup de maici, în negru cu iz uşor de negură,
Au spus vorbe banale şi s-au rugat o clipă pentru tine.
Dincolo de zidurile cimitirului, se zvârcoleşte o horă veselă,
Dincoace, la un mormânt, un popă cântă un prohod şi-i atât de trist...
Seninul înalt picură printre crengi
Cu umbră şi lumină
Gâzele, înviorate de ultimele zile ale toamnei
Înalţă pe florile roşii de deasupra ta -
Se îmbată ultima dată cu soare şi parfum - înainte
De a pieri ucise de gerurile albe
Şi nu ştiu că tu dormi sub florile roşii,
Şi nu ştiu că-i toamnă şi că vor muri.
Nisipul străluceşte sub frunzele căzute -
Câţi ani sunt de atunci, de când tot cad pe nisipul tău?
O clipă sau o veşnicie - tot una.
Spiritul tău dăinuie la fel deasupra ierburilor şi frunzelor.
Ascultă veselia noastră tristă,
Aspiră fumul de lumânări şi tămâie
Şi priveşte trist zilele - deşănţate călugăriţe negre...
(...)

poezie celebră de Nicolae Labiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisicile vor şti

Va cădea iarăşi ploaia
pe ştiutele, iubitele noastre trotuare,
ploaie blândă
ca o respiraţie sau ca nişte paşi uşori.
Iarăşi briza şi zorii
vor înflori odihnitor
sub paşii tăi
care revin.
Pe pervaz, printre flori,
pisicile vor şti asta.

Vor fi alte zile.
Vor fi alte voci.
Vei zâmbi singur.
Pisicile vor şti asta.
Vei auzi cuvintele altor vremuri,
cuvinte obosite şi pustii,
asemeni unor costume de demult,
de la festivaluri intrate-n amintire.

Vei face şi tu anumite gesturi.
Şi vei răspunde cu vorbe
(o faţă a Primăverii)
şi vei face şi tu anumite gesturi.

Pisicile vor şti asta
(o faţă a Primăverii);
ploaia blândă,
zorii cu obraji de zambilă
sfâşiind inima cuiva
căruia nu-i mai este demult dor de tine,
sunt surâsul trist
cu care surâzi tu în singurătate.
Vor fi alte zile,
vor fi alte voci şi-alte treziri dimineaţa.
Vom suferi în zori –
o faţă a Primăverii

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintiri din viitor

te invit în cabina mea
să ne iubim cum se iubeau oamenii
pe Pământ
am ascuns informaţii
din cele interzise nouă, cei ce semănăm cu oamenii,
putem învăţa atingerea buzelor
eu am făcut-o cu duplicatul tău
şi e rece
să ne trimitem duplicatele în sala experimentelor
vor exersa până la perfecţiune
apoi vom face totul fără greşeli

ştii legenda cu explozia supernovei?
se spune că toţi s-au transformat,
s-au strâns în braţe şi alte lucruri interzise
au făcut

când se apropie moartea redevenim oameni

hai să murim pentru o clipă
un pat alb am adus
în cabina mea.

poezie de Liviu-Ioan Mureşan (21 noiembrie 2008)
Adăugat de Liviu-Ioan Mureşan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!