Submarinul care-a scufundat Lusitania

Albe ca spuma spulberată peste ape,
Victimele stau pe cheiurile de fildeş necălcate
De paşii oamenilor vii, de Tărâmul Stafiilor aproape,
Vrând Domnului nava damnată să-i arate.

Bebeluşii de pe Lusitania,

Acei prunci rozalii cu gropiţe-n obrăjori
Aruncaţi cu vrăjmăşie-n mare,
Miraţi să vadă cădiţa lor neaşteptat de mare,
Căutând un sân, un genunchi, încrezători

Şi mult prea inocenţi ca să-nţeleagă
Ce înseamnă ură şi ce înseamnă moarte,
Însă uimiţi că mâna cea ocrotitoare, dragă,
I-a aruncat aşa departe,

Bând, în loc de lapte, spumă amară şi-albicioasă.
Consternaţi că nu le este permisă răsuflarea,
Micuţii noştri oaspeţi din Paradis se-ntorc acasă
În braţele Morţii, mai largi decât e marea.

O, tărâm al florilor, a brazilor de Crăciun minune,
O, iubit tărâm al Poveştilor cu Zâne Bune,
Pentru toate-acestea veţi suferi în fiecare zi,
Până când flacăra roşie-a războiului se va potoli!

Dumnezeu s-aibă milă-n anii care vor urma
De Germania, când ea, la lumina lumânării,
Cu cântece de nani-nani va chema
Toţi bebeluşii din adâncurile mării

*** "Lusitania a fost o nava de pasageri scufundată la 7 mai 1915 de către submarinul german U-20, pe timp de ceaţă, la numai 10 Mm în apropierea coastei Irlandei, la 6 zile după ce a plecat din New York cu destinaţia Liverpool. Au murit 1198 de oameni din cei 1962 aflaţi la bord." ( Wikipedia)

poezie de Katharine Lee Bates, 1859 – 1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Echipajul U–boot-ului

Vai de flăcăii blonzi care pe mările fremătătoare
Pândesc prada-n ambuscade – autentici vânători –
Aromind aşteptarea cu conversaţii duioase, fermecătoare,
Despre nişte căsuţe albe înecate-n valuri de flori

Undeva pe lângă Rin! Nava comercială-i tot mai aproape;
Fulgerător, torpila lor o loveşte, precis, sub linia de plutire;
Marea şi victimele gem laolaltă, curg aceleaşi lacrimi sărate;
Războinicii înalţă unui zeu german, păgân, ode de cinstire.

Pentru că ei preferă o moarte brutală şi hidoasă, sufocantă,
În bezna adâncurilor mării, prinşi în propria capcană,
Unei vieţi în care cauza pentru care luptă va fi judecată
De generaţia viitoare – flagelul provocat de mândria vană

Care promite lumina Zilei, dar oferă penumbra morţii, Noaptea;
Unei vieţi în care-şi vor detesta patria, un nume-atât de sfânt,
Şi de măreţ, atât de blamabil, patrie care le-a trădat loialitatea
Cerându-le să comită cele mai abominabile crime de pe pământ.

* U – boot-uri – submarinele militare ale Germaniei participante la Primul Război Mondial şi la al Doilea Război Mondial.

poezie de Katharine Lee Bates, 1859-1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai era doar o jumătate de oră până în momentul în care cei şapte tineri vor intra în nava lor albastră, împreună cu instructorul echipajului, domnul Eugen Manea; acesta însă nu rămânea la bord decât timp de o oră şi jumătate, în timp ce elevii săi... Desigur, nava era frumoasă, atât în interior, cât şi la exterior, ceea ce reprezenta un avantaj pentru membrii echipajului, care nu vor mai ieşi decât după 5-6 ani, când vor ajunge la destinaţie, pe misterioasa planetă Proxima. Deocamdată, pentru aproape 30 de minute, erau încă afară, pe Terra, planeta căreia îi vor duce dorul timp de cel puţin 13 ani. Şi oare ce puteau face în aceste 30 de minute?

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atracţie fatală

Eram un flăcăiandru la prima îmbarcare,
M-au numit mus şi a doua zi-am ieşit pe mare...

Io-ho-ho, mardeiaşii mei, trageţi tare!

Deşi nava abia trecuse dincolo de far,
Genunchii-mi tremurau, faţa-mi era de-un gri-murdar;

M-am târât până la căpitan şi, plângând ca idiotul,
L-am implorat să mă debarce-odată cu pilotul,
Pentru-a ajunge cu pilotina cât mai iute pe uscat,
Acolo unde pământul sub talpa omului stă nemişcat.

Căpitanul a râs în hohote şi-a strigat în gura mare,
"De-acum, băiete, până la moarte te vei legăna pe mare;
Ei îi aparţinem toţi – fulgii de spumă şi bolta cea albastră,
Vântul şi valurile – vei simţi curând că nava-i casa noastră."

Ajuns apoi timonier, am jurat cu mâna pe catarg
La fiecare voiaj că va fi ultimul pe care-l fac...
Făceam legământ după legământ, cu-ncredere şi cu curaj,
Că nu voi mai fi vreodată membrul niciunui echipaj...

Cum, zici că nava "Castelul" va părăsi-n curând acest port
Cu destinaţia Puget Sound? E vreun post vacant la bord?.
"Eşti bătrân!"... Dar cunosc marea bine, nu-s un veleitar...
Am auzit că pe "Bătrânul" e nevoie de bucătar!...

Da, pot pentru douăj de-oameni pune masa şi găti...
Nu-i aşa că, lăudat fie Domnul, mă puteţi încă folosi?...
Oh, mi-au mai rămas puţini ani de trăit sub soare
Şi-acolo vreau să mor şi să fiu înmormântat – în mare!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Farul

Pe mările hiperboreene, parcă fermecaţi de-un vrăjitor,
Ne-aplecam zilnic peste copastia navei, învăluiţi
De-aripa uşoară-a stropilor de apă-n zbor,
Admirând copacii care-alergau pe dantela coastei fericiţi.

Acele frumuseţi privite cândva-îndelung
S-au topit din mintea mea ca fulgii de zăpadă,
Dar prin spărturi de neguri la mine mai ajung
Turnul vrăjitorului şi-a porticului înaltă acoladă

Unde se ivea pentr-o secundă, albă şi intensă,
O fulguranţă prea magnifică pentru-a dura,
O imagine strălucitoare izbucnind din ceaţa densă,
Un vis spintecându-i somnului penumbra.

Nu ştiu numele minunii şi nici pe-al aşezării,
Nici ce-a notat căpitanul nostru-n jurnalul lui de bord
Pentru-a numi acea fugară năluca-a mării,
Fantomă trecătoare-n ceaţa brumărie de la nord;

Însă eu, la celălalt capăt al lumii, mă-înfior încă
Fermecată la amintirea-acelei licăriri venind din paradis,
A acelei săgeţi de foc care-n vâltoarea anilor, adâncă,
A-îmbrăcat veşmântul miraculos al unui vis.

poezie de Katharine Lee Bates, 1859-1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şobolan pe navă

Cum ţ'ar plăcea să fii şobolan în acea mohorâtă ocnă,
Făr'-un locşor numai al tău de care să îţi spânzuri fesul?
Cu picioarele desculţe, umede şi îngheţate bocnă,
Pe-un cliper cu velele fâlfâind în vânt, în valuri cu bompresul?

Cum ţ'ar plăcea să navighezi pe-o mare vânătă, unde-otrava
Apei saline te-năbuşă, iar uraganul te izbeşte cu tâmplele de cer?
Unde-n omăt vrăjmaş corabia brăzdează troiene albe cu etrava,
Unde-ţi înlemneşte mâna pe cavila timonei înnegrite de-atât ger?

Cum ţ'ar plăcea ca, după luni de zile,-ajuns la ţărm, să vezi cum
În taverne oamenii se feresc de tine, ţinându-se cât mai departe:
"Pericol, marinari, feriţi-vă, nu le staţi prin preajmă nicidecum!"
Cum ţ'ar plăcea s-auzi cântecele lor marinăreşti, triste de moarte,

Undeva pe marea translucid-febrilă, tropicală,
Cu coasa de argint a lunii secerând lanuri pe cerul înstelat,
C-un camarad alături ciupind lăuta-n noaptea de cerneală,
Alinând în sufletele-nsingurate un dor de ne-alinat?

Cum ţ'ar plăcea să-ţi vezi cochipierul, căzut în valuri, înecat,
În tip ce nava zburdă cu vânt din pupa către Extremul Orient?
S-auzi, "Salvaţi-mă! Ajutor, Doamne!", ştiind că nu poate fi salvat?
Cum ţ'ar plăcea s-auzi "Om la apă!",-n acel cumplit eveniment?!

Mi-accept soarta! Voi fi şobolan la bordul unui velier, pe mare!
Iată, înalţ velele şi-mi iau adio de la cei dragi, fluturând bereta!
La bord! Niciun marinar nu ştie când îi va veni şi lui ora-aceea mare,
Acolo unde-n vântul nopţii poate moartea-şi ascute-acum raşcheta.

A mea să fie marea! Din inimă-i mulţumesc lui Dumnezeu
Pentru fiecare val care se-nalţă şi se sparge înspumând teuga,
Fericit că respir şi că am două mâini care trudesc din greu;
Voi fi, în numele Domnului, omul mării! Ăsta mi-i crezul şi asta ruga!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea nu pierde nimic

MAREA este întinsă.
Marea îmbrătişează ţărmul din Chesapeake, sub soarele apusului,
şi ultima stea, dimineaţa, deasupra culcuşurilor de stridii,
şi bărcile întârziate-n larg ale oamenilor singuri.
Cinci case albe pe-o fâşie îngustă de pământ... cinci zaruri în căutarea şansei.

Nu demult... marea era întinsă...
Iar astăzi marea nu a pierdut nimic... ea păstrează totul.

Sunt înnebunit după mare.
Fac cântece despre mare, plâng toate plânsetele mării,
am uitat atât de multe cântece-ale mării şi-atât de multe plânsete-ale mării.

Sunt înnebunit după mare.
La fel, cei cinci oameni cu care-am împărţit, odată, un peşte fript
într-un cort din prelată pe timpul unei furtuni de nisip.

Marea ştie mai multe despre ei decât ar putea şti vreodată ei înşişi.
Ei ştiu doar cum îmbrăţişează marea şi că nu-ţi mai dă drumul niciodată.

Marea este întinsă.
Marea trebuie să ştie mult mai multe lucruri decât oricare din noi.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nava vieţii

Nava vieţii, nava vieţii
Mi s-a frânt.
Am avut catarg prea tânăr,
A fost vânt -
Nu-mi zâmbeşte de departe
Nici un far,
Vânturile tot mai aspre-mi par.
Şi răcneşte marea vieţii,
Valurile mii...
Dimineaţă a credinţii
Nu mai vii?...

poezie celebră de Emil Isac
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Titanicul

În vreme ce naviga din zori până-n amurg, un palat pe apa de opal,
I-or fi şoptit oare valurile din prova-i mândră care va portul ei final?
Că voiajul de nuntă se va sfârşi-ntr-un liman calm, adânc, coraligen,
Unde după şocul coliziunii va acosta la dana somnului etern?

Dar numele ei se va pomeni în veci, avertisment pentru alte nave,
Cum inima-i a fost spartă de loviturile topuzului de cristal, grozave,
Cum în maiestatea-i, fără egal încă, şi-a plecat capul neajutorată
Şi cu lumini şi muzică în giulgiul mării a plonjat îmbujorată.

Oare strălucirea şi visele, jumătate-mplinite,-n zilele care s-au scurs
Trezit-au gloria sădită-n sufletul omului de Divinitatea cea de sus?
Pentru că impregnaţi de harul iubirii, atinşi de-un mir scânteietor,
Bărbaţii s-au regăsit în eroism ca-ntr-o normalitate a firii lor.

O, miezul acelei nopţi stranii şi solemne – cu aisberguri la fereşti –
Când Moartea, rece şi pală, privind drumurile noastre omeneşti
A văzut puterea Morţii-nvinsă de-o Doamnă decât ea mai mare,
Viaţa veşnică deschizând uşa noilor sosiţi de pe mare.

poezie de Katharine Lee Bates, 1859 – 1929, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În această lume există o mulţime de feluri în care poţi fi curajos. Uneori, curajul înseamnă să-ţi dai viaţa pentru un lucru mai mare decât tine sau pentru o altă persoană. Uneori, înseamnă să renunţi la tot ce-ai ştiut vreodată sau la toţi cei pe care i-ai iubit vreodată, pentru a realiza ceva măreţ. Însă lucrurile nu stau mereu aşa. Uneori nu înseamnă decât să scrâşneşti din dinţi pentru a suporta durerea şi munca de zi cu zi, îndreptându-te cu paşi mărunţi către o viaţă mai bună.

Veronica Roth în Experiment (2014)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumină deasupra mării

Motto
"Din când în când toţi ne pierdem câte un pic.
Prietenii sunt singurul drum pe care ne întoarcem acasă".

A fost o vreme când, pierdut şi lipsit de apărare,
Viaţa mi se scurgea de-a dreptul la-întâmplare;
Neştiind încotro mă-îndrept în noaptea mare,
Eram cu totul la cheremul sorţii.

De nicăieri, o rază de lumină, -n faţa mea,
A spintecat noaptea fără lună, fără-o stea –
Iar eu am putut, extrem de clar, vedea
Drumul spre liman, spre izbăvire.

Am întors nava cap compas spre coastă
Şi, căutând scăpare de pe marea vastă,
Am urmărit, în clipa din toate cea mai fastă,
Mâna luminoasă care-mi arăta printre valuri calea.

Ajuns la mal, în miezul nopţii de coşmar,
Drept în faţa mea, sus, de pe coama unui deal,
Îmi făcea cu ochiul, zâmbind, lumina unui far...
Apoi, prietenii m-au dus acasă.

poezie de Robert S. Bise, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noroc

Ce-ai adus acasă, corăbiere, de peste mări, ce tezaur,
Câte cufere pline cu fildeş alb şi cu aur?

Când, flăcău, am plecat pe mare n-aveam niciun bănuţ,
Tot ce-aveam era un briceag nou-nouţ.

Am cutreierat lumea ani cincizeci şi trei
Şi-am fost pe ţărmuri cu aur şi fildeş cât vrei:

Acum la capătul unei vieţi norocoase, vechiul briceag
E tot avutul meu, şi-l păstrez în buzunar cu drag.

poezie de Wilfrid Wilson Gibson, 1878-1962 din 25 Iunie - Ziua Internaţională a Navigatorului, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La malul mării

Când, copil, am mers la mare
Mi-au dat o spadă roşie cu care
Săpam gropiţe-n nisipul cu reflexe-aurii.

Cum toate erau goale cupe,
În fiecare venea marea – să o umple;
Şi asta până când... n-a mai putut veni.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jumătatea mării

Trăieşte-acolo, la Poarta Nordului, o nevastă,
O nevastă avută, cu multă stare;
Ea prăseşte-o rasă de bărbaţi hoinari
Pe care-i împrăştie pe mare.

Şi unii-s pierduţi în depărtări pe ape-adânci,
Şi unii-s lângă ţărm daţi dispăruţi,
Şi nevasta trudită primeşte necontenit veşti rele
Şi trimite alţi fii pe mări, mereu mai mulţi.

Deşi nevasta avea poartă şi unelte bune,
Ogradă, casă mare, şură şi hambar,
Dorea să-şi vadă fii secerând holdele mării,
Deşi ştia că-i vorba de un jug amar.

Dorea ca feciorii ei să are un ogor de ape,
Stăpânind călări toţi armăsarii fricii;
Şi unii dintre ei arar reveneau acasă
De pe mările îndepărtate, pline de capricii.

Fii acelei neveste bune se-ntorceau acasă
Cu mai nimic în mâinile marcate de bătături şi cute,
Doar cu poveşti despre nişte bărbaţi între bărbaţi
În ţinuturi noi, necunoscute;

Cu credinţa unor oameni înfrăţiţi cu-alţi oameni
Prin ceva mai mult decât respiraţia unei vagi emoţii
Şi cu nişte ochi care citesc cu ochii altor oameni
În cărţile larg deschise ale morţii.

Sunt bogaţi, ei sunt bogaţi în minunile văzute,
Dar săraci după ale celor de pe uscat cutume;
Şi orice-au agonisit iscodind întinderi vaste
Ei vând pentru-a mai cunoaşte înc-o lume.

Căci dacă pierd în faţa unei vieţi anoste
Sau câştigă urmând fără niciun echivoc
Impulsul inimii, ei spun totul nevestei obosite
Care dă din cap şi-i aprobă stând lângă foc.

Căminul ei este deschis oricăror adieri de vânt
Care steluţe de cenuşă albă, mii, susţin;
Maree după maree, iar între maree
Fii ei pleacă şi revin.

(Pleacă cu mare voioşie, dornici să ia-n piept
Toate riscurile unor drumuri fără urme,
Aşteptând împăcaţi sosirea orelor de cart,
Şi căldura flăcărilor din această lume);

Şi unii se-ntorc când lumina picură-n amurg,
Şi alţii-n câte un vis treaz, pe nepusă masă,
Căci ea aude paşii unor umbre care cad
Şi care călăresc căpriorii de pe casă.

Acasă... ei revin acasă din fel de fel de porturi,
Viii şi morţii deopotrivă, cu plete negre sau cărunte,
Fiii nevestei bune se-ntorc mereu acasă
Pentru a fi binecuvântaţi şi sărutaţi de ea pe frunte!

poezie clasică de Rudyard Kipling, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Cea Mai Mare

Ne-am dus, eu şi sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la ţărm am început să căutam un locşor pustiu şi liniştit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenuşie;
Lua dintr-un sac praf de sare şi-l arunca în mare.

"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."

Am mers până când am dat de-un golfuleţ.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ţinea-n braţe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr şi-l arunca în mare.

"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."

Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un peşte mort
Şi, cu infinită grijă, depunându-l iarăşi în apa mării.

"Nu putem face baie-n faţa lui," a spus sufletul meu,
Acesta este un filantropist."
Şi-am plecat mai departe.

Am ajuns într-un loc unde un om îşi urmărea umbra pe nisip.
Veneau valuri uriaşe şi i-o ştergeau,
Dar el tot continua îndârjit s-o urmărească.

"E un mistic," a spus sufletul meu, "Hai, să-l lăsăm în pace."

Şi-am plecat, şi-am mers până când am văzut un om care, tăcut,
Aduna spuma mării şi-o depunea într-un potir de alabastru.
"El este un idealist," a spus sufletul meu,
"În nici un caz nu trebuie să ne vadă goi."

Şi-am tot mers. Deodată, am auzit o voce plângând,
"Aceasta este marea. Aceasta este marea cea adâncă.
Aceasta este mare cea vastă şi atotputernică."
Iar când am ajuns în locul de unde venea vocea am văzut un om
Cu spatele întors spre mare şi cu o scoică la ureche,
Ascultându-i acesteia murmurul.

Şi sufletul a spus, "Să mergem mai departe. Acesta este un realist,
Omul care întoarce spatele întregului pe care nu-l poate cuprinde
Pentru a da atenţie unui fragment.

Am mers încă mai departe. Şi într-un loc buruienos, printre pietre,
Era un om cu capul băgat în nisip.
I-am spus sufletului meu, "Putem face baie, el nu ne poate vedea."
"Dimpotrivă," mi-a răspuns sufletul, "E cel mai letal dintre toţi.
Acesta este un puritan."

Atunci o tristeţe mare s-a lăsat pe chipul sufletului meu
Şi-n vocea lui.

"Să plecăm," a spus, "Pentru că nu există niciun loc
Îndeajuns de ascuns şi de singuratic unde să putem face baie.
Nu vreau ca acest vânt să-mi ridice părul auriu
Sau să-mi dezgolească pieptul alb,
Nu vreau ca lumina să-mi dezvăluie goliciunea trupului sacru."

Aşa că am plecat să căutăm Marea Cea Mai Mare.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marinarul orb

"Să n-ajung să văd lumina zilei!", am jurat.
Şi, iată,-a scăzut lumina dimineţii...
Doamne! M-a ajuns blestemul, am orbit!
Amiaza s-a poticnit în pragul ceţii.

Fii iertător cu mine, cel care Ţi-a luat numele-n deşert, Hristoase!
Ochii mi-s orbi, dar cruţă scânteile-n mintea mea rămase;
Acum când şovăitori mi-s paşii, lasă-mi sufletul să vadă încă
Lucrurile care-au fost în viaţa mea-înainte să coboare bezna-adâncă.

Erau lucruri mici, Doamne, dar, deşi mici, ele nu pot fi negate:
Apele verzi din porturi în care zac, la ancoră nave obosite şi parcă resemnate;
Apoi, velier, bric şi brigantină, cu velele în vânt, aproape şi departe,
Traversând recifurile-n clocot, bara unde, oftând, fluviul de mare se desparte.

Nu-mi lua, Doamne, icoanele din minte, lasă-mi lumina amintirilor întreagă,
Palmieri îmbrăţişaţi, cu frunzele în vânt, nisipul plajei albe, mie-atât de dragă...
Bărcile cu pânzele-întinse, goeleta cu skipperul şi întregul echipaj la bord,
Nucşorul şi alţi pomi cu mirodenii-n adierea brizei venind dinspre fiord.

Tinere creole cântând în lanuri cu trestie de zahăr, zveltă şi înaltă,
Şopârle colorate săgetând nisipuri albe pe care nu voi mai păşi vreodată;
Jaluzele purpurii deschid ochii-n zori, jaluzele de-opal se topesc ca ceara –
Şi, de pe străzi, lumina lampadarelor se sprijină de munţi când cade seara.

Lasă-mi imaginile, Doamne, lasă-mi mintea să mai vadă
Strălucirea stropilor de ploaie şi umbra copacilor de dincolo de radă,
Parâmele-apropiind nava de dană, zâmbetul velelor pe mările în spume,
Lumina unui far călăuzindu-ne-într-un colţ îndepărtat de lume.

Lasă-mi fotografiile din minte, Doamne: marea şi insulele sclipind în soare,
Lucrurile-acelea mici pe care-un marinar ar trebui să le tot vadă până moare;
Cerşetorii din fiecare port al lumii, vacile venind pe străzi acasă,
Femeile vânzând dulciuri şi tutunul maroniu cu frunzele-i amare.

Am mintea plină de imagini, Doamne, şi-acum, Te rog, nu-alunga
Albastrul şi roşul, verdele şi-argintiul, auriul întâlnite în calea mea.
Mi-ai umplut inima, Doamne; Te rog, lasă-mi acele imagini clare,
Lasă-mi râsul şi culoarea în somnul meu cel treaz din noaptea mare.

"Să n-ajung să văd lumina zilei!" am jurat.
Şi, iată,-a scăzut lumina dimineţii...
Doamne! M-a ajuns blestemul, am orbit!
Amiaza s-a poticnit în noaptea ceţii.

poezie de Roberts, Theodore Goodridge, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă de marinar

Oh, lucruri scumpe, de fală, marinarul n-are –
Doar un cufăraş de lemn şi-un costum ars de sare.
Dar, oricât de modest în ochii celorlalţi apare,
Pe Dumnezeul cel viu, a lui e-ntreaga mare!

Distanţa care creşte-n urmă şi care-n faţă scade,
Şi inima de-a fi acasă pe valurile albe şi nomade
Pe nava care lasă-n pupa o volbură de ape-n spume,
Prin zile toride şi furtuni sălbatice, nebune.

Oh, un marinar nu are prea multe de iubit –
Dar are deasupra, albastru, tot cerul infinit
Şi talazuri în jur argintii cum e cobaltul
Hălăduind, în tunet, de la un ţărm la altul.

Aşa că-nmormântaţi-mă,-n ora morţii mele,
Acolo unde cliperele înalţă albe vele;
Lasaţi trupului meu, atunci rece, încântarea
De-a dormi-n singura casă pe care-a avut-o – marea!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traversând un timp amar şi o distanţă amară

Neştiută de tine, păşesc pe ţărmul înnegurat şi rece.
Palele de vânt tăioase, volbura saramurii muşcătoare
Ar putea-îngheţa, opri sau priponi valurile războinice,
Dar tu nu poţi şti, o, inima mea mereu neştiutoare,
Că eu căutam, reflectate-n albastrul profunzimilor marine
Al acestei mări, câteva irizări din acei ochi dragi mie;
Credeam că valurile-mi vor cânta, vesel, despre tine,
Dar iată tot ce privirea mea flămândă poate-acum descrie:

I

Departe, pe mare,-o velă se-aţine
În bătaia unui proaspăt vânt,
Înclinându-se-n faţa furtunii care vine
Şi care la orizont îşi ia acum avânt,

II

Planând ca o pasăre-împinsă de rafale
Spre valurile saline cu spumă spulberată,
Cu creastă-naltă, zveltă şi învoaltă.
Bruma şi chiciura atârnă reci cristale

III

Pe pânze, pe vergă şi pe catarg,
Până când sclipind ca o nestemată
Nava se pierde dincolo de far, în larg,
Scăpătând sub geana zării, înclinată.

IV

Pierdută privirii mele gânditoare,
Nu-mi mai rămâne nimic mie,
În afară de nopţile care vin, amare,
Şi marea-învolburată şi pustie.

poezie de Emily Pauline Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aş dori - ca să-l citez pe Lenz - să vâr lumea după sobă, pentru că totul e aşa de mic, aşa de strâmt. Dar până şi cele două zile intense cu Dumneavoastră mi-au fost prea aproape sau Dumneavoastră mi-aţi venit prea aproape... În cuvinte şi scrisori mă simt mai acasă cu Dumneavoastră decât în gestica nonverbală a afecţiunii. M-aţi aruncat în imediateţea univocă a unei relaţii fizice, când eu voiam duplicitatea erotică a legăturii spirituale.

Friedgard Thoma în Pentru nimic în lume, scrisoare lui Emil Cioran (2005)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de mama

Stau la geam, privind cerul cenuşiu,
Afară vântul doboară frunzele ruginii,
Un mesaj de dor, mamă, ţie îţi scriu,
Acasă, înapoi, eu te aştept să vii.

Eşti departe mamă, departe de mine,
De când ai plecat, tristeţea m-a învăluit,
De când ai plecat, mă gândesc mult la tine,
Şi te aştept cuminte, cu sufletul chinuit.

Nerăbdător număr zilele ce se scurg greu,
Până când vei trece iarăşi al casei prag,
Mă rog să te aducă acasă Bunul Dumnezeu,
Căci eu te aştept mereu, mereu cu mare drag.

poezie de Paul Aelenei Jr. din Iarna Cuvântului (2018)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

William Shakespeare: Povestea mea începe pe mare... o călătorie periculoasă spre un tărâm necunoscut... un naufragiu... apele sălbatice vuiesc... măreţul vas este făcut bucăţi şi toate sufletele neajutorate din el se îneacă... toţi caută să salveze o singură persoană... o doamnă... al cărui suflet este mai puternic decât oceanul... şi spiritul ei este mai puternic decât îmbrăţişarea mării... pentru ea, apa nu reprezintă sfârşitul, ci începutul unei noi vieţi pe un tărâm necunoscut. Va fi o poveste frumoasă... căci ea va fi eroina mea pentru totdeauna. Iar numele ei va fi Viola.

replică din filmul artistic Shakespeare îndrăgostit
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!