Sfârşitul fanteziei

Trupul nu va mai începe nimic. Atingându-i globurile ochilor,
poţi simţi că până şi o movilă de pământ este mai vie,
că nici pământul, chiar în zori, nu-i atât de tăcut.
Iar un cadavru nu este decât rămăşiţa unor prea multe treziri.

Noi avem doar acestă putere: de-a începe
fiecare zi a vieţii – înaintea pământului,
sub cerul tăcut – în aşteptarea unei treziri.
Rămâi uimit văzând în zori atâta trudă;
prin trezirea în trezire se face o muncă.
Dar noi trăim doar pentru a ne înfiora
de ceea ce trebuie să facem şi pentru a trezi încă o dată ţărâna.
Asta se întâmplă din când în când.
Apoi totul se linişteşte, împreună cu noi.

Dacă la atingerea acelui chip mâna n-ar tremura –
dacă mâna vie s-ar simţi plină de viaţă atingând acea mână –
dacă-i adevărat că răceala aceea e doar răceala
pământului, îngheţat în zori,
poate ar exista o trezire, iar lucrurile amorţite-n tăcerea
zorilor de zi vor vorbi din nou. Dar mâna mea
tremură, iar din toate lucrurile care există se aseamănă c-o mână
care nu se mişcă.

Alte dăţi, trezirea în zorii zilei
era o durere seacă, o lacrimă de lumină,
o eliberare. Cuvântul, meschin,
al pământului a fost vesel doar pentru un scurt moment; apoi
a muri însemna reîntoarcere acolo. Acum, trupul în aşteptare
e ceea ce-a rămas după prea multe treziri; nu va reveni pe pământ.
Ele nici măcar nu pomenesc despre asta, buzele încremenite.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atingerea de Dumnezeu este o trezire, trezire la sine, trezire la El. Nu există atingere de Dumnezeu în afara acestei treziri. Nu există Dumnezeu-pentru-mine în afara acestei treziri.

citat din Henri Le Saux
Adăugat de Viorica Juncan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta care îţi mângâie obrazul este mâna mea. Unii oameni sunt stângaci, alţii sunt dreptaci. Noi nu ştim încă tu cum eşti, pentru că tu stai acolo şi mă laşi pe mine să îmi folosesc mâinile. Ăsta e un sărut. Este ceea ce se întâmplă când buzele sunt ţuguiate şi lipite de ceva, uneori de alte buze, alteori de un obraz sau altceva. Depinde. Asta e inima mea. O atingi cu mâna stângă nu pentru că ai putea fi stângace, cu toate că ai putea fi, ci pentru că ţi-o ţin eu în dreptul inimii mele. Ceea ce simţi este bătaia inimii mele. Este ceea ce mă ţine în viaţă.

Jonathan Safran Foer în Totul este iluminat
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calul nărăvaş al minţii

Aşa cum recolta are nevoie de ploaie ca să crească şi focul are nevoie de vânt ca să se-nteţească, la fel şi mintea noastră are nevoie de meditaţie ca să se liniştească.

Meditaţia nu este despre fixare, ci mai degrabă despre decongestionare. Nu este ca şi cum îţi lipseşte ceva şi trebuie adăugat, ci mai degrabă ai prea multe pe cap şi trebuie să le oferi în dar.

Oferă-ţi gândurile în dar liniştii.
Oferă-ţi agitaţia pradă tăcerii.

Nu ai de ce să vrei să controlezi această zbatere - mintea e ca un deţinut ce îşi fixează singur lanţurile şi apoi se roagă pentru libertate. Nu îi asculta lamentarea, nu îl salva, pentru că nu asta vrea. E singura dată când nu e nevoie să fii erou; e singura dată când ceea ce se zbate, trebuie să piară. Nu există final fericit în acest film, dar ah, ce fericire după ce se termină.

Calul minţii e unul nărăvaş - într-un moment te înalţă la ceruri, doar ca în următorul să te trântească la pământ. Încerci să ţii frâiele în strânsoare, dar cu cât încerci mai mult cu atât îi alimentezi forţa mai tare.

Soluţia? Nu îl stârni, lasă-l să zboare.

Nimic nu poate opune rezistenţă la nesfârşit - va exista un moment în care se va aşeza extenuat deoparte, trăgând un pui sănătos de somn. Pentru o vreme va fi linişte şi pace, lucrurile vor reveni la normal.

Ai trăit deja astfel de momente - o plimbare în parc când lumina soarelui părea să aibă o strălucire aparte, când aerul părea să îţi desfunde căile respiratorii şi când simţeai de parcă ai zbura în loc de a păşi.

O dimineaţă în care te-ai trezit simţindu-te neaşteptat de bine. Ai zâmbit tuturor fără motiv, molipsindu-i cu fericirea ta, tot fără motiv. Dacă cineva te-a întrebat ce e cu tine, de te simţi aşa de bine, probabil că i-ai spus că ai ‘o zi bună' şi că ‘totul merge strună'.

Cu toţii ştim însă că viaţa e departe de-a fi un drum drept, fără urcuşuri sau coborâşuri.
Mai devreme sau mai târziu drumul se îngustează, se şerpuieşte, vin momente în care acea bucurie lipseşte.

Oare lipseşte?

Dificultatea în viaţă nu e dată de ceea ce întâlnim la suprafaţă, ci cât ne e percepţia de luminoasă. Dacă pe cerul minţii noastre atârnă nori de judecată, ploaia rece a gândurilor poate transforma oricând o zi glorioasă, într-una nefastă.

Dacă meditaţia, sau mai simplu, ‘statul în tăcere' are vreun scop, acela este de a ne asigura că oricât de încovoiat ar deveni drumul, deasupra lui soarele va străluci mereu.

Să facem împreună un popas, încetând să ne mai trăim vieţile după ceas; să stăm pentru un timp la aceeaşi masă, povestind despre cum poţi face acea ‘zi bună' să nu mai fie rară; să turnăm apoi iubire în halbele propriilor vieţi, până când spuma să dea pe dinafară, inundând totul în jur.

Să revenim la drum, umplându-l de lumină, să-ncălecăm pe calul nărăvaş al minţii, ghidându-l din inimă.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă moartea nu-i sfârşitul

Dacă moartea nu-i sfârşitul, aş vrea să ştiu ce este.
Noi pentru eternitate nu existăm,
exceptând clipa de acum.
În pelerina mea de detectiv, m-am căţărat pe coama acoperişului,
apoi, am făcut un pas în spate
şi-am aprins un chibrit, să-mi luminez viaţa;
în timp ce ardea, s-a pierdut în întuneric,
neluminând nimic, doar pe ea însuşi.

Mi-am văzut viaţa căzând şi m-am gândit:
Well, pupă-n fund toată ştiinţa mea-într-ale fizicii!
Timpul s-a consumat – sau nu există,
Dar ştiu un lucru:
Viaţa trece prin noi cum trece lama
bambusului în creştere prin prizonierul prăbuşit în poiană –
ne intră prin sânge, prin capul care ţipă de durere.
Viaţa este ceea ce li s-a întâmplat deja celor morţi.
Nu existăm pentru totdeauna,
ci doar acum.
Viaţa trece prin noi precum raza
verde-a cărbunelui încins – o strălucire aurie,
opusul părerii de a fi.

Nu tu eşti cel care-şi face drum prin viaţă –
viaţa este baioneta care-ţi taie visul
exact pe cusătura acestuia
şi care te părăseşte excitat în mijlocul curentului,
în vreme ce tu încă mai râzi în gura mare,
şi asta până când unda apei s-a dus,
lăsându-te acolo, mâl crăpat în soare,
dar nici măcar acolo, vei fi absent
chiar şi din bătaia inimii unui peşte care moare.

Sus în pat, îţi simt pulsul cum bate ca un ceas,
iar degetele nostre-împreunate se-închid,
de parcă-am tâşni deasupra polilor, printr-un aer rece, translucid.
Iar asta se-întâmplă cu adevărat,
deşi ştiu că în zori mâna ta va fi doar os uscat.

Dormeam când tu mi-ai spus la revedere
şi nu contează cât de mult, apoi, n-am mai putut dormi.
Viaţa-şi urmează cursul, cum ni s-a spus de-atâtea ori,
prin Cheri şi Karl, care nu vor mai mirosi nicicând ciocolată,
nici nu vor mai vedea-încântaţi cum bate vântu-n vele
şi nici nu vor mai răspunde la scrisori.

Viaţa zboară
prin Kate, care a fost Catherine constrânsă-a fi Kate,
care trage cu ochiul peste umăr la demonul Asmodeus,
dar vede Daily Mail.
( Îmi iau geanta. O am în mână-acum.)
Viaţa taie felii
din untul îngheţat în epava avionului din Alpi.
(Ţi-am găsit fotografia întoarsă invers.
N-am sărutat o fată atât niciodată timp; ştiu,
niciodată atât de blând sau de impropriu.)

Viaţa-i ceea ce te va ucide-într-un final –
şi eu aş putea plânge de dorul tău,
dar tu nu vei fi acolo ca să-ţi pară rău.
Am fost viaţă, făcuţi din viaţă.
Noi nu existăm prea mult.
Noi ne-am trezit şi, pentru o secundă, ne-am sărutat.
Asta-i tot.

poezie de Robin Hitchcock, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Există o trezire totală, moartea, şi există treziri incomplete în viaţa însăşi. Prin asta trec eu acum. Trezirea ne scoate din noi înşine, şi scoţându-ne din noi ne aduce în viaţa întregului, iar viaţa întregului poate fi cunoscută prin iubire.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mănânc, nu fac nimic altceva decât să mănânc. Dacă merg, doar atât voi face, voi umbla. Dacă va trebui să lupt, orice zi va fi la fel de bună ca să mor. Şi asta pentru că nu trăiesc nici în trecutul meu, nici în viitor. Nu am decât prezentul, şi numai el mă interesează. Dacă vei putea rămâne mereu în prezent, vei fi un om fericit. Vei simţi că în deşert există viaţă, că cerul are stele, şi că războinicii se luptă pentru că asta face parte din rasa omenească. Viaţa va fi o sărbătoare, o mare sărbătoare pentru că este numai şi numai momentul în care trăim.

Paulo Coelho în Alchimistul
Adăugat de IvanovCecilia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Este pământ

Este pământ până sus în cer,
Atmosfera e de pământ
Pentru că e a pământului,
Pe burlanele gravitaţiei
Plouă-napoi pământul,
Icari şi Meşteri-Manole de pământ
Cad de pe acoperişul pământului,
Gravitaţia e pământ.

Noi trăim în pământ.

Cu timpul devenim mai grei
Şi fruntea ne intră mai jos
În pământ.

Şi nu există moarte
Pentru că nu contează dacă eşti
Mai în nori sau mai în uitare
În pământ.

poezie celebră de Marin Sorescu din Tinereţea lui Don Quijote
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Problemă de liceu, rămasă nerezolvată

Unii poate ştiau dinainte,
dar eu în liceu am aflat că toate lucrurile sunt făcute să se atragă unele pe altele,
pământul cu soarele, luna cu pământul, fetele cu băieţii.
Iar pentru mine, problema atracţiei mele din liceu, suna cam aşa:
Dacă eu, care sunt poziţionat aici, exact la mijlocul pământului, pe paralela de 45 de grade,
înmulţesc, atracţia mea către stele, cu 6400 de km, raza medie a pământului,
voi crea un cuplul care să rotească pământul în jurul propriei axe,
În problema asta, cu mişcărea de spin, teoretic, lucrurile mergeau la fel de bine şi până să fiu eu implicat.
Dar practic doar după ce toată povestea asta a intrat sub autoritatea mea,
acum eu pot să le demonstrez cu exactitate tuturor, că pământul face o rotaţie competă fix într-o zi şi o noapte,
cu precizarea că, pentru a putea înţelege efectiv, de ce lucrurile stau aşa,
este esenţial ca toată lumea să înţeleagă încă de la început, cine sunt eu în această problemă.
Pentru că eu, din rezolvarea pe care am elaborat-o, în baza unor formule doar de mine ştiute,
am înţeles că orice aş face de acum înainte, voi fi influenţat de astre.
Şi pentru asta, toată viaţa, a trebuit să iau lucrurile la modul cel mai serios
şi să mă dedic excusiv relaţiei mele speciale cu stelele,
să nu se oprească pământul, la cât e de mare
şi să putem avea, zi şi noapte şi iar zi şi iar noapte...

Numai că între timp, au mai apărut şi alte probleme, adiacente.
Pentru ele, mi-am căutat profesorii să-i întreb cum să le rezolv, dar nu i-am mai găsit.
Adica i-am găsit, plecaţi demult către cele veşnice.
Aşa că, nemaifiind ei, nu-mi mai rămâne decât să-mi caut colegii,
care poate, unii din ei, au fost mai atenţi la lecţie.
Nu vreau să par schizo,
dar având în vedere rolul meu esenţial în echilibrul fragil al pământului,
e posibil oare să pot să mă mişc, fără să creez vreo problemă de natură globală?
De genul, să modific raportul zi/noapte, sau să imprim vreo abatere de la traiectoria pământului?
Şi să mă duc până la toaletă.
Pentru că de fapt asta e problema, mă cam trece...
Şi ceva trebuie neapărat să fac şi nu ştiu cum ar fi mai bine să procedez.

PS
În tratamentul aburelii nu există medicamente, exista doar leacuri.
Din cauza asta, puţini se mai videcă.

poezie de Bogdan Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poate ai simţit şi tu, ca şi mine, de multe ori, că deşi depui eforturi mari pentru a progresa, pentru a obţine ceea ce îţi doreşti, progresul este greoi sau inexistent. Ba uneori poate chiar te simţi dat înapoi. Ei bine, asta se întâmplă pentru că toate traumele noastre, care au lăsat urme adânci în felul în care funcţionează creierul şi emoţiile noastre, sunt fiecare dintre ele ca o piatră de moară. Cum poţi să alergi când ai pietre de moară la gât? Cum poţi să urci munţi sau să zbori cu pietrele de moară după tine? Mai degrabă te îneci şi eşti doborât. De aceea spun că ce nu te omoară, rareori te face mai puternic. De multe ori te slăbeşte, te îmbolnăveşte şi te traumatizează într-un fel care te va afecta pentru tot restul vieţii. Asta dacă nu foloseşti singura cale posibilă de a lega ceea ce simţi, emoţiile tale, de puterea ta mentală, de a înţelege, de a vindeca aceste emoţii şi traume, iar astfel să devii, poate pentru prima oară după copilărie, cu adevărat liber.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te poţi opri în orice secundă. Trebuie să îţi fie clar următorul lucru: dacă Acum, în clipa asta, moartea ar veni, Sinele trebuie să fie mai fulgerător decât moartea, ca să te poată lua. (Moartea vine şi pleacă, dar Sinele este Eternul care rămâne. Chiar şi moartea moare în El.).. Mori pentru minte, mori pentru lume! Cât de responsabil este Infinitul? Totul se întâmplă în El. Dă drumul inclusiv acestei idei de responsabilitate (doar te-ai zidit în ea.) Este un construct al minţii. Sinele nu este nici responsabil, nici iresponsabil, dar atât responsabilitatea, cât şi iresponsabilitatea apar în El. Dacă dai drumul inclusiv la această idee ce mai rămâne? Pentru că toate aceste idei te pun în aşteptare. Ele spun că tu nu eşti, dar tu eşti deja Sinele. Tot ceea ce trebuie să faci este să vezi că niciuna din ideile pe care mintea ţi le serveşte ca fiind Sinele, nu este Sinele. Atâta timp cât te crezi mintea care caută Sinele eşti în eroare. Doar rămâi în Liniştea neasociată gândirii, pentru că în momentul în care ai spus "că ştii", deja te-ai asociat gândului cunoaşterii. Rămâi Liniştea neasociată cuvintelor, gândurilor. Rămâi Liniştea în care toate cuvintele, lucrurile se contopesc! Dacă ar fi Acum, în momentul acesta, să alegi între tine şi Dumnezeu, pe cine ai alege?

Atmaji Maharaj în Te poţi opri în orice secundă - Discuţie cu Atmaji
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă moartea nu-i sfârşitul

Dacă moartea nu-i sfârşitul, aş vrea să ştiu ce este.
Noi pentru eternitate nu existăm,
exceptând clipa de acum.
În pelerina mea de detectiv, m-am căţărat pe coama acoperişului,
apoi, am făcut un pas în spate
şi-am aprins un chibrit, să-mi luminez viaţa;
în timp ce ardea, s-a pierdut în întuneric,
neluminând nimic, doar pe ea însuşi.

Mi-am văzut viaţa căzând şi m-am gândit:
Well, pupă-n fund toată ştiinţa mea-într-ale fizicii!
Timpul s-a consumat – sau nu există,
Dar ştiu un lucru:
Viaţa trece prin noi cum trece lama
bambusului în creştere prin prizonierul prăbuşit în poiană –
ne intră prin sânge, prin capul care ţipă de durere.
Viaţa este ceea ce li s-a întâmplat deja celor morţi.
Nu existăm pentru totdeauna,
ci doar acum.
Viaţa trece prin noi precum raza
verde-a cărbunelui încins – o strălucire aurie,
opusul părerii de a fi.

Nu tu eşti cel care-şi face drum prin viaţă –
viaţa este baioneta care-ţi taie visul
exact pe cusătura acestuia
şi care te părăseşte excitat în mijlocul curentului,
în vreme ce tu încă mai râzi în gura mare,
şi asta până când unda apei s-a dus,
lăsându-te acolo, mâl crăpat în soare,
dar nici măcar acolo, vei fi absent
chiar şi din bătaia inimii unui peşte care moare.

Sus în pat, îţi simt pulsul cum bate ca un ceas,
iar degetele nostre-împreunate se-închid,
de parcă-am tâşni deasupra polilor, printr-un aer rece, translucid.
Iar asta se-întâmplă cu adevărat,
deşi ştiu că în zori mâna ta va fi doar os uscat.

Dormeam când tu mi-ai spus la revedere
şi nu contează cât de mult, apoi, n-am mai putut dormi.
Viaţa-şi urmează cursul, cum ni s-a spus de-atâtea ori,
prin Cheri şi Karl, care nu vor mai mirosi nicicând ciocolată,
nici nu vor mai vedea-încântaţi cum bate vântu-n vele
şi nici nu vor mai răspunde la scrisori.

Viaţa zboară
prin Kate, care a fost Catherine constrânsă-a fi Kate,
care trage cu ochiul peste umăr la demonul Asmodeus,
dar vede Daily Mail.
( Îmi iau geanta. O am în mână-acum.)
Viaţa taie felii
din untul îngheţat în epava avionului din Alpi.
(Ţi-am găsit fotografia întoarsă invers.
N-am sărutat o fată atât niciodată timp; ştiu,
niciodată atât de blând sau de impropriu.)

Viaţa-i ceea ce te va ucide-într-un final –
şi eu aş putea plânge de dorul tău,
dar tu nu vei fi acolo ca să-ţi pară rău.
Am fost viaţă, făcuţi din viaţă.
Noi nu existăm prea mult.
Noi ne-am trezit şi, pentru o secundă, ne-am sărutat.
Asta-i tot.

NB. Scrisă de excentricul cântăreţ şi compozitor britanic Robin Hitchcock (1953 - )
Recita actorul Alan Rickman, www. openculture. com/2016/02/alan-rickman-recites-if-death-is-not-the-end-a-moving-poem-by-robyn-hitchcock. html

poezie de Robin Hitchcock, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rămâi atât de tăcut până ajungi să fii tăcerea tăcerii. Doar atunci nu mai există nici un "eu" care să rămână tăcut. Când tu te dizolvi în tăcere, doar Nimicul Totului etern prea fericit mai rămâne.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu trăim o viaţă, suntem Viaţa! Nu trăim o realitate, suntem unica realitate. Nu suntem un trăitor, nici un căutător, nici un făcător. Nu ne mişcăm între polurile dualităţii, suntem NON-DUALITATEA. Nu suntem o formă, suntem Non-forma în care toate formele apar şi dispar. Viaţa nu posedă o minte. Mintea e doar o adunătura de gânduri. Noi nu suntem gândul ce străbate viaţa. Suntem Viaţa neatinsă de gând, ce nu cunoaşte mintea şi dualitatea, separarea. Mintea observă doar forme despărţite de spaţiu gol/nimic. Însă ceea ce defineşte ea ca nimic e chiar oceanul în care forma apare şi dispare. Mintea cataloghează ca real doar forma; doar peştii din ocean, şi spune despre ocean că este un Nimic, ceva nefolositor şi nereal. Elimină oceanul şi păstrează doar peştii. Apoi numeşte asta realitate şi cercetarea ei o numeşte cunoaştere. De aceea adevărata realitate pe care o suntem, nu o poate cunoaşte şi nici persoana nu poate cunoaşte Realitatea şi Adevărul, însă le suntem chiar acum, chiar aici! Căutăm să cunoaştem ceea ce nu poate fi cunoscut căci doar separarea e cunoscută, doar trecerea, doar ceea ce apare şi dispare, iar Noi nu suntem ceea ce apare şi dispare, ci eternitatea neatinsă de timp în care totul apare şi dispare. Eternul martor, tăcut, plin de pace, nemişcat.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne grăbim

Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede,
rămân după ei pantofii şi un telefon surd
doar ce e neînsemnat trece lent ca un melc,
ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi,
apoi se lasă o linişte obişnuită, cu totul de neîndurat,
precum candoarea cea mai firească născută din disperare
când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el.
Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranţa este nesigură,
ne ia sensibilitatea aşa cum fiecare fericire
vine alături de tristeţe şi veselie,
precum două patimi totuşi mai slabe decât una,
atât de repede pleacă oamenii precum amuţeşte sturzul în iulie,
precum zgomotul neîndemânatic sau reverenţa seacă;
pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii,
deşi cel mai mare risc este să te naşti, nu să mori
iubim mereu prea puţin şi mereu prea târziu
Nu scrie despre asta prea des, scrie doar o dată pentru totdeauna
şi vei fi precum un delfin, blând şi puternic
Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede
şi cei ce nu pleacă nu se întorc mereu
şi nu ştim niciodată cum să vorbim despre iubire,
dacă prima este ultima sau dacă ultima este prima.

poezie de Jan Twardowski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pisicile vor şti

Va cădea iarăşi ploaia
pe ştiutele, iubitele noastre trotuare,
ploaie blândă
ca o respiraţie sau ca nişte paşi uşori.
Iarăşi briza şi zorii
vor înflori odihnitor
sub paşii tăi
care revin.
Pe pervaz, printre flori,
pisicile vor şti asta.

Vor fi alte zile.
Vor fi alte voci.
Vei zâmbi singur.
Pisicile vor şti asta.
Vei auzi cuvintele altor vremuri,
cuvinte obosite şi pustii,
asemeni unor costume de demult,
de la festivaluri intrate-n amintire.

Vei face şi tu anumite gesturi.
Şi vei răspunde cu vorbe
(o faţă a Primăverii)
şi vei face şi tu anumite gesturi.

Pisicile vor şti asta
(o faţă a Primăverii);
ploaia blândă,
zorii cu obraji de zambilă
sfâşiind inima cuiva
căruia nu-i mai este demult dor de tine,
sunt surâsul trist
cu care surâzi tu în singurătate.
Vor fi alte zile,
vor fi alte voci şi-alte treziri dimineaţa.
Vom suferi în zori –
o faţă a Primăverii

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă tine-am petrecut timpul cel mai fericit

Ştiu, lângă tine-am petrecut timpul cel mai fericit;
Dar ce-a fost, a fost, iar multe încă nu s-au întâmplat.
Puţin de-a fost ceea ce-a fost bun, puţin de regretat –
Vesel a fost tot ce-am trăit; curajos, tot ce-a murit.

Nu-ţi voi scrie cântece despre inimi care-au suferit,
Iar tu nu vei vărsa lacrimi pentru mine, ca bărbat.
Iar dacă ţi-aş rămâne credincioasă, necondiţionat,
Ai avea motive să fii, sunt convinsă, destul de îngrozit.

Şi, totuşi, acesta-i destinul, blestemul unei femei:
Să-şi etaleze lucrurile mici şi dăruiască – de când e lumea,
Pentru că-i plăcut să oferi când nimic nu datorezi.
Dar ţie, care nu mi-ai cerut nici versuri şi nici făgăduieli,

Darul pe care ţi-l fac, în viaţă fiind, e-absenţa mea;
Dar după asta, iubite, nu mai pot nimic să-ţi garantez.

poezie de Dorothy Parker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traian: În plus, nu i-am dat doar maşina, ci şi celularul meu, acesta definitiv.
Diana: Telefonul? Care telefon?!
Traian: Al meu, doar ţi-am spus. Nu ţi l-a arătat?
Diana: Nu. Nu-i bine ceea ce faci; maşina şi telefonul sunt lucruri de valoare, nu se împrumută.
Traian: Te rog, Diana! Maşina şi telefonul?! Eu mi-aş da şi viaţa pentru Luci, i-aş pune totul la dispoziţie, iar tu faci gălăgie pentru nişte obiecte, chipurile, de valoare?
Diana: Dar nu înţelegi că nu-ţi poţi permite să fii atât de atent cu el?
Traian: Nu, nu înţeleg! Luci nu ştie că eu sunt tatăl lui; de fapt, nimeni nu ştie asta, cu excepţia a câtorva persoane; le putem număra pe degete... Te rog, nu-mi răpi şi plăcerea de a-i oferi câteva lucruri, de a-i pune la dispoziţie tot ceea ce-i este necesar; atât îţi cer! În schimbul a ce? A nimic! Nu vreau decât să ştiu că lui îi este bine; crezi că-i prea mult?! Am acceptat tăcerea, am acceptat să tăinuiesc ceva ce... Şi crede-mă, mi-e foarte greu! Nu-mi cere şi să-l ignor! Nu sunt dispus să mai accept. Ce vre, i de fapt? Vrei să vorbesc în public despre toate astea? Acum? În acest moment?
Diana: Nici gând!
Traian: Atunci, nu insista! Deja am făcut prea multe compromisuri, doar pentru tine. Ce-am obţinut în schimb? Nimic. Măcar o fărâmă din atenţia ta? Nici gând! Am prea multe pretenţii, nu-i aşa?
Diana: Nu...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moarte, tu n-ai nume de om

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
dacă mi-ai fi dat un semn
oricât de mic
îmi pregăteam valiza
cu toate cele necesare
un aparat de ras
un creion o mapă şi un plic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
mai zăboveşte jos
sub deal un pic
să sting lumina apa
gazul şi să las o cheie
ori nu ştiai că am
o nevastă şi un copil mai mic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
în mine totu-i negru
vai poate doar e un protest
ca şi când
ar fi fost să fie
un anotimp în care
aş fi putut să plec

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ci îngăduie-mi o rugăminte
să-ţi mai zic
de sub tălpi durerea urcă iute ca un scai
şi sunt gol-goluţ că n-am putut
să-mbrac nimic
aşa sunt Om dar nu cu suflet mic
te rog mai lasă-mă un pic
să strâng trecutul şi viaţa între dinţi
că nu-i nimic mai scump decât iertarea zic

mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic
ţi-am spus răgaz să-mi dai
să mai zăboveşti la poartă un pic
cât copilu-mi face semn
cu mâna
că doar ştiai
că-i bolnav şi trist
şi-i cel mai mic

la urmă-apoi de vrei să-mi dai
un semn
aprinde lumânarea neagră din pridvor
ştiu că te grăbeşti
şi-i musai
să revin la ceea ce am fost
poate un nimic
dar stai
mai am un Dumnezeu de nu ştiai
un copil şi o nevastă care au lăcrimat destul
şi-i rog acum când trupul meu
nu-i mai în stare de nimic
să-mi aprindă o lumânare
acolo sub pământ

noa haide moarte hai
te întreb cât încă mai sunt viu
cu ce-am greşit de vii pândind
şi totuşi dacă vii
adu-mi şi tu ceva să-mi placă
nici flori nici lumânări ca la mormânt
ci o noapte de împăcare cu tot ceea
ce am fost şi încă sunt

noa haide moarte hai

păşeşte-ncet de poţi
injectează-mi în vene noaptea
fie şi în somn
doar atât cât eu către Dumnezeu mă-ndrept
apoi să taci
că n-ai nume de Om

apoi să taci
apoi să taci
să taci...

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu întrebi dacă Sinele poate fi pierdut? Şi eu îţi răspund că asta este complet exclus, pentru că tu eşti Sinele din temelii. Adică, ceea ce mă întrebi tu este: dacă cerul înstelat poate fi pierdut şi eu îţi răspund, că el poate doar fi acoperit de norii-gând, niciodată pierdut, niciodată găsit, doar Recunoscut şi atât! A recunoaşte Sinele şi a fi Sinele sunt unul şi acelaşi lucru. Sinele nu se schimbă, tot ceea ce se schimbă, se naşte şi moare, adoarme şi se trezeşte, iubeşte şi se căieşte, este doar efemerul în dorul şi tânjirea lui după Etern, deci nu eşti tu! Tu eşti deja Sinele, doar aminteşte-ţi ce erai înaintea momentului concepţiei! Asta este tot şi o poţi face chiar acum, pentru că nu ia timp, practică, cunoaştere, deci implicit, Nici o pregătire.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plansul unui ciob de lut...

Trupul mi-e tăiat în două,
mi-este smuls şi dus departe.
Mi-a ramas doar jumătatea,
care este-acum pe moarte.
Smulsă-i carnea de pe mine;
nici măcar nu curge sânge,
Numai sufletul se zbate
şi cu lacrimi grele, plânge.
Cum să-mi înţeleg destinul,
cum să cred că-mi va fi bine,
Cînd din tot ce-a fost odată,
sunt doar lacrimi şi suspine?
Cum să mai privesc în mine,
dacă-n jur e totul gol,
Seara când merg la culcare...
dimineaţa când mă scol...?
Şi-n zadar întind eu mâna;
nu e nimeni s-o atingă,
Numai credinciosu-mi câine,
e alături să o lingă.
Să te smulg bătând, din mine,
inimă, să te sfâşii,
Ca să-mi pot trăi tot restul
zilelor reci şi pustii!
Ce mai sunt, fără de tine,
ce mi-a mai rămas întreg?
Care gând şi care faptă,
mă va face să-nţeleg?
Acum sunt un ol de jale,
ce de lacrimi e umplut;
Glas de chin şi disperare,
înălţat din ciob de lut.
Doamne, de mi-e asta soarta,
putregai dacă am fost,
Şi-am trăit un sfert de secol
doar o viaţă fără rost,
Doamne, ia-mi azi lutu-n mână
şi frământă-l cu putere,
Ca să vărs şuvoi de lacrimi
şi o mare de durere.
Lasa-mă să plâng de-a pururi
şi tot nu va fi destul.
Lutul... cere multe lacrimi,
până când va fi sătul!

poezie de Aurelia Tarniceri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!