Lacrimi şi rouă...

La o margine de geană, orizontul lumii noi,
Stavilă de praf şi vânturi, flash- uri şi apă de ploi,
Bob de lacrimă adâncă, s- a născut făr' a sa vrere,
Unde sarea- i este hrană, bucurie şi durere.

Intr- o aşteptare mută, cere inimii răspuns,
Doar o strângere de,, mână," pentru ea va fi deajuns,
Incotro să se îndrepte, când alţi ochi cu ea trăiesc,
Sau când zâmbete perfide, doar cu ură vieţuiesc.

Multe lacrimi nenăscute, stau pe suflet adâncite,
Luna, farmec şi mistere, lângă iris le trimite,
Căci atuncea curg in voie pe o pernă- n miez de noapte,
Taina curgerii le ştie, nu cuvânta mai departe.

Şi când zorii se deşteaptă, viaţa iar te ia in braţe,
Ochii să- înflorească văzul, zâmbete doar cu dulceaţa,
Şi de- o lacrimă va curge, spune lumii ca să ştie,
Roua florilor din Rai, s- a prelins cu bucurie!

poezie de Marina Tuturman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş putea...

Te- aş preface intr- o carte cu coperţi din al meu suflet,
Fiecare filă- n parte să păstreze al tău umblet,
Pe cărări ce poartă umbra paşilor pierduţi in doi,
Aş picta poteca noastră in prefaţa cărţii noi.

Te- aş preface intr- o floare cu petale din sărut,
Frunzele să- ţi fie palme, să cuprindă al meu trup,
Iar din roua dimineţii, aş croi sirag de perle,
Lângă inimă, aproape, să le ţin in vremuri grele.

Te- aş preface intr- un brad, un copac din veşnicie,
Mândru creşte- n piatră seacă, verde corpul tău să fie,
Capul să- l aşez pe- o creangă, să aud cum cântă vântul,
Pe o muzică ce- mi spune că suntem una cu gândul.

Intr- un zâmbet de copil, te- aş preface pe obrazul,
Care- adună lângă ochi, bucuria şi necazul,
Râs uşor ce molipseşte pe oricine- n preajma sa,
In surâsul unor ingeri, ce in vis îi poţi vedea.

Dar în ce nu te- aş preface, n- am cuvinte să descriu,
Căci in minte- mi curg imagini, cum aleargă apa- n rău,
De- aş putea ca pe- o icoană, când voi fi chiar printre stele,
Să- o prefac in al meu suflet, tu iubirea vieţii mele!

poezie de Marina Tuturman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără explicaţii...

Intr- o adiere blândă, tu te pierzi in văzul lumii,
Aduni gândurile- n palme si le numeri ca nebunii,
Când ai obosit să aflii doar din ele sensul vieţii,
Sorţii te abandonezi, rostuiesti alte concepţii.

Cum că viaţa- ţi este dată, din iubire fără ură,
Fără frici, fără mânie, fără de sindromul,, turmă",
Fără să dai explicaţii, singur soarta ţi- o croiesti,
Harul tău ţi- e călăuză, far ţi- s legile Cereşti.

Nu ştii către care zare, inspre est sau spre apus,
Să- ţi batătoreşti cărarea, să audă ce- ai de spus,
Răsăritul să îţi nască, frunze, flori pe trunchi uscat,
Iar la vest maritul soare, să n- apună niciodat'.

In cadranul unui ceas, timpu- n secol se măsoară,
Mugurul ce prinde viaţa, umbra trunchiul o- mpresoară,
Pe pământ, păduri de oameni, prinşi de Cer şi in adânc,
Vor sfida mesajul morţii, vor fuma al morţii cânt.

Şi din hău când se- ntrupează, pe spinarea unui rac,
Să pornească- mpiedicată, pasul ei să ţină- un veac,
Numai unul înainte, alţii trei tot înapoi,
Tot pe loc să ducă ritmul doar prin ceaţă şi nevoi.

Noi cu torţa vesniciei, vom gusta din ce- o să vină,
Răsăritul lângă noi, iar apusul ani lumină,
Când ne- om plictisi de viaţă, cu o frunză de trifoi,
Vom doini doar printre ingeri, sfinţii vor cânta cu noi!

poezie de Marina Tuturman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai femeia ştie

Ochii ei... oglinda vieţii mele,
Licăresc în noapte, parcă-s două stele,
Iar privirea lor plină de mister
Mă arde ca o faclă aprinsă în eter.

Ce ascunde-n ei, numai femeia ştie,
Când focul se stinge sub mantia-i pustie.
Şi inima-i plânge plină de durere,
Când singurătatea o mistuie-n tăcere.

Privirea-i se-nsenină ca cerul albastru
Când o sărut şi-o îmbrăţişez tandru.
Mă-nvăluie-n stele şi-n mii de mistere,
În clipe de iubire, dulci, dar efemere.

Ştie numai luna, sub raza-i argintie
Ce scântei aprinde un suflet de femeie,
Căci ea este enigma ce n-o pot desluşi,
Dar îmi aduce-n viaţă multe bucurii.

Când negura se lasă şi umbrele dispar,
Rămâne numai una, în chip de chihlimbar
Şi ochii ei mă cheamă în nopţile târzii,
Să o ţin în braţe pân' zorii s-or ivi

poezie de Gheorghe Deniştean (19 martie 2017)
Adăugat de Denygigi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre frunză

Oare frunza se gândeşte
când e mică şi când creşte,
ce rol are ea de-i verde
şi de unde se hrăneşte?

Oare stând prinsă de-o creangă
câte-o dată se întreabă,
dacă timpul ce-l petrece
e doar cald şi când e rece?

Oare frunza are simţuri
şi se sperie de vânturi,
ştie frunza când e noapte
şi de ce plouă în rate?

Ştie frunza sau nu ştie
când e vremea ei târzie,
când e toamnă, oare ştie
şi bătrână şi pustie?

Ştie frunza când e ruptă
şi când moare ca o frunză,
când căzută ruginită
e călcată şi e frântă?

Sau când doare poate ştie
sau când vântul o adie,
sau când este ruginie,
ştie frunza... cine ştie?

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pacea...

Pacea-i ciripit vesel de păsări,
Când soarele se deşteaptă,
Este muzica iubirii,
Când începe să înflorească.

E liniştea câmpului verde,
Când doar roua o sărută,
Sau a muzică naturii,
Cu orchestra ei tumultă.

Pacea e surâsul vesel,
Din dulceaţa clipele
Şi lacrima fericirii,
Din ochii copiilor.

Pacea este armonia
A tot ce e pământesc,
E iubirea cea divină,
După care au râvnesc.

poezie de Valeria Mahok (16 mai 2017)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă rog...

N- am să mă mai rog de lume
nici de stele, nici de noapte,
Gândurile să- mi aprobe
TU prin vis să- mi fii aproape.
Te pictez cu mintea mea
mă priveşti, mângâi tăcerea
lacrimile- n loc de apă
ele imi cunosc durerea.

Se preling in noaptea albă
pe o pată de culoare,
Se unesc, ce armonie,
croiesc drumuri lungi cu sare.
Intorc fila- n pasul nopţii
creionez al Tău portret,
Zorii zilei când se- adapa
iscalesc cu un sonet.

Nici de vânt n- am să mă rog
de vârtejuri sau de nori,
Ca să- mi pitroceasca soarta
o fac sfinţii deseori.
In ulcica vieţii mele
ca şi mine din pământ
Ingerii suflă in cană
rău cu bine- amestecând.

Si când vreau ca să mă rog
să vad binele din rău,
Nu vreau martori, nici ispite
Sunt doar eu cu Dumnezeu!

poezie de Marina Tuturman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa

M-am hotărât să plec in lume
Să caut Viaţa unde s-o ascunde
Poate îmi va raspunde:
De unde vine, unde se duce?
Cu ce vine, cu ce se duce?
De ce vine, de ce se duce?
Cine o trimite, cine o primeşte?

De ce uneori, mai mult durează
Alteori cineva, de ce o scurtează?
De ce Istoria cu Ea jonglează
Războaie şi catastrofe inventează
Viaţa cu secera o decimeaza?

De ce Scena pe care se petrece
Abunda de atâtea sentimente?
Şi mai reci sau şi mai calde,
De iubire şi durere,
Bucurie şi tristeţe,
Dorinţe, vise şi speranţe
Împlinite sau desarte...
De ce pe toate Viaţa le are?

După atâta frământare
Un răspuns iată răsare:
Viaţa se află si în mine şi în tine
Si in întreaga Omenire,
Dar si Sus în Cer şi printre stele
Si printre nori, zăpezi şi ploi
Peste tot si pe Planeta
Si pe munţi şi intre flori
Şi în izvoare şi pe mare
In toate vietăţile de sub Soare

Dar despre VIAŢA, răspunsurile
căutate
Doar Cel Care ne spune
EU SUNT CALEA, ADEVĂRUL, VIATA
le are....

În călătorie, totuşi,
când cu siguranţă voi pleca
Viaţa, mai departe
In Lumina, Iubire şi Pace o voi cauta
Şi cu Sufletul câte un răspuns,
Dacă voie o să mi se dea
Şi vouă în poezii Vă voi da....

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar doi...doar noi

Când sunt singur şi mă gândesc:
Ce să fac s-o cuceresc?
Cum să fac să-i dovedesc?
Cum să-i spun că o iubesc?

Căci ea nu ştie ce-mi doresc,
Ea nu ştie cum o privesc,
Şi tot încerc s-o cuceresc,
Dar ea nu ştie c-o iubesc.

Ea are un chip, un chip ceresc,
Când o văd mă-ndrăgostesc
Şi doar cu ea vreau să trăiesc,
Doar cu ea pot să zâmbesc.
Şi când cred că reuşesc,
Ea pleacă... unde greşesc!?

Of, încep să obosesc,
Poate doar mă amăgesc,
Ce să fac? Să mă opresc?
Pot trăi doar s-o privesc?

Nu! Nu mă pot opri!
Am să lupt pentru-amândoi.
Am să lupt până vom fi,
Doar doi... doar noi.

poezie de Andrei Tudora
Adăugat de Andrei Tudora
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet pe treapta viselor

Când primăvara-n muguri părea că se deşteaptă
Şi vârfurile ierbii-ncepeau a se-nălţa,
Din scara de-anotimpuri, s-a scufundat o treaptă
Şi s-a trezit pământul acoperit de nea.

Pe câmpurile albe, abia întorşi, cocorii
Ar vrea să-nceapă dansul, dar paşii obosiţi
Mai lasă doar în gânduri şi-n ochi speranţa-n zorii
Cu nori plângându-şi soarta, de Soare copleşiţi.

O noapte friguroasă, încet-încet, se lasă
Pe lumea cu o treaptă căzută în trecut,
Prin ceruri se mai stinge o lacrimă aleasă
Din miile de stele ce, încă, n-au căzut.

E, totuşi, primăvară şi-n muguri par să fie
Doar vise care poartă o mare bucurie.

sonet de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-ar fi

De-ar fi o lacrimă să fiu
Sau strigăt în tăcerea mută,
Tot aş veni într-un târziu
La tine... patimă tăcută.

Te-aş înveli cu cer şi stele,
Cu pulberea din amintiri
Şi ţi-aş şopti de toate cele,
La margine de împliniri,

De-ar fi, doar lacrimă să fiu
Pe-al tău obraz, ca un sărut,
Dureri aş arunca-n pustiu,
Culcându-te în aşternut.

Şi depărtările voi sparge,
Cu gândul te aduc aproape,
Purtând o rochie de alge
În dans eteric, peste ape.

De-ar fi, doar lacrimă să fiu,
Sau dor în dimineţi cu rouă,
Nu aş mai face-n veci pariu,
Dar aş iubi mereu, când plouă.

poezie de Constantin Triţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

15

frigul mă împleteşte în negrul obscen al nopţii
cu ochii închişi şi buzele adunate într-o prună ovală
clepsidră prin care curge viaţa
bob cu bob

scriu poeme stoarse de miez
păsări uscate pe creanga ultimului smochin

dar nu te pot refuza
ridurile tale mă absorb din praful mediocru al vieţii
ochii tăi mă aşază pe latura primejdioasă a timpului
nu pot
mă excită letargia orelor tale
când visezi cearşaful mototolit de existenţa
unei mata hari
cu braţele încolăcite
sufocându-te

mângâi ochiul care zâmbeşte
cu un ac
îi storci vederile netrimise din oraşele străine
îi smulgi geană cu geană frica
întorci spatele lumii
ca şi cum viaţa ar fi doar un great gatsby

şi-atât

urci pe lama unui cuţit
everestul veşniciei
prin frigul ce curge pe dealuri şi văi
prin oraşe cu gări pustii
prin perne de ceaţă
prin păsări
prin ochiul alb nins blestemat orb

doar să mai stăm înghesuiţi în calota asta de gheaţă
şi să privim cum înfloresc macii în Vamă
doar

Jurnal

sânge tânăr prin cutia cu scrisori
un bujor
îşi plânge petalele peste amintiri

poezie de Erika Bloj
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune pentru părinţii mei

M–am născut de ziua mea,
Era noapte, frig, ningea...
Însă mie mi–a fost bine,
C–a fost mama lângă mine.

Nici tata n-a stat departe,
A stat tot timpul lângă noi,
Şi zic eu că–n acea noapte,
Am fost născut de amândoi.

Au constantat că–s tare dulce,
Că nu sunt ca alţi copii,
C–am să fac în viaţă multe,
Şi nu doar "năzdrăvănii".

Sincer, părinţi ca ai mei,
N–au mai existat vreodată,
Vă spun asta cu temei,
Şi jur că–i adevărată.

Bogaţi n–au fost niciodată,
În schimb buni şi muncitori,
Şi nu cred că–n viaţa toată
S–au certat de două ori.

Însă, fără să cunosc motivul,
Anii–au trecut în neştire,
Ei s–au stins încet, cu timpul,
Rămânând doar amintire.

Doamne–ţi fac o rugăciune,
Pentru sufletele lor,
Unde sunt, dă–le doar bine
Şi spune–le că mi–e dor.

poezie de Paul Constantin (27 august 2006)
Adăugat de Paul Constantin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu doar de sărbători

Te-aştepţi ca-n Ţara asta să curgă lapte, miere, când tu, de bună voie lăsând-o, ai plecat?!
E mult de când plecat-ai, iar sufletui-I e fiere. De te-ai întoarce totuşi, iubit vei fi, iertat,

Căci pătimaşa Ţară îşi cheamă fiii, iată, ca pe copiii lumii goniţi şi vitregiţi.
Poporului şi lumii, Române, tu te-arată! Eşti mai bogat în cazne prin anii umiliţi.

De te-ai vedea în suflet cu câtă bogăţie te-ntorci la vatră iară de peste mări şi ţări,
Ai mulţumi Luminii de astă vitregie şi-ai face Rai în Ţară. Nu doar de Sărbători.

poezie de Dana Staicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrima neamului

aveam aici, odată, o ţară minunată
străini acum în propria casă
casa nu mai este casă şi masa nu e masă
plâng la noi copiii în vatră
ne fug oameni de prin sate
plânge codru, latră câinii
nu e nimeni, doar jupânii
plâng oraşele pustii
aici lacrima iar plânge
suferinţă e în toate
plâng şi sufletele moarte din morminte despuiate
am ajuns neam uitat în pribegie
cine ştie, de mai ştie
vino Doamne să ne vezi
suntem morţi, mai suntem trezi
plânge azi pământul tău
că'i e dor de neamul său
ţipă în zadar Carpaţii
marea e azi lacrimă nestinsă
curg şi gânduri şi păcate
se revarsă peste toate
secole la rând am rezistat
în tăcere adâncă şi durere multă
crede omule în tine
nu în vise inutile şi sterile
dă-mi Doamne puterea
să păşesc la sânul tău
viaţa asta eu o dau la Dumnezeu
ţara mea, unde este, mai este
asta întreb în drumul meu
drum croit în miii de ani
de oameni dârji, puternici cu credinţa sfântă în suflet
oameni mari ce au clădit odată
ţara asta minunată
limba noastră'i o cetate
cerul mai albastru pare
vatra noastră este goală
pleacă copiii de la şcoală
unde'i mama, unde'i tata
unde eşti tu, Românie
este plâns acum în ţară
toţi ne fac azi de ocară
plâng şi oasele'n morminte
latră lupii în codrii iară
au ieşit iar la vânare
plânge Oltul, ţipă Mureşul a jale
Dunărea se pierde în mare
de la Prut, Siret sau Tisa
este plânsul neamului dumnezeiesc
se adună strop de apă într-o lacrimă de sânge
vom avea şi noi o zi
poate azi sau niciodată
când vom învia în toate

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

o lacrimă

Din lacrimă de dor se naşte primăvara,
din vise verzi mai înfloreşte încă floarea,
din albe fire-adânc ţi se arată
că-n viaţă doar vei trece
şi meriţi înc-o soartă.

De inima-n suspine,
nicicând să te-apropii
căci floarea din retină
nici ea nu-şi ştie sorţii.

Tristeţea pân-la stele
e o lacrimă ce doare
şi visul e dorinţă.
Nu plânge niciodată.
Durerea e făgăduinţă.
Veni-va iar o vreme
când vei simţi căinţa...

Ȋn palme-ţi va rămâne
o urmă..
e dorinţa...

poezie de Mirela Nicoleta Toniţă (2008)
Adăugat de Mirela Nicoleta Toniţă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu exist!

Azi m-am pierdut în clipa de apoi
Şi m-am temut ca să mai ies din ea
Am vrut doar să m-ascund de pasul tău
Ce-l aşteptam mereu
deşi nu mă dorea...

Am înţeles ce-am refuzat să cred
C-ai fost făcut doar să împarţi durere
Nici de cuvânt nevoie nu aveai
Erau destule ce urlau
în a ta tăcere..

Şi m-am ascuns de lumea ce nu ştie
De ce curg lacrimi azi din versul meu...
Mi-e sufletul bucata de hârtie
Din care tu ai rupt
fâşii, mereu...

Nici chiar cerneala nu mai e aceeaşi
Iar mâna-mi nu mai scrie azi, nimic.
Otrava ta mi-a luat de tot puterea,
Când încercam de jos
să mă ridic...

Dar să nu crezi că eu voi fi pierdută
Doar am să plâng puţin şi... am să plec.
Nu ştiu nici când... nici unde, dar voi face
O punte peste lacrimi,
şi-am să trec...

Ce milă-mi este când mă uit la tine
Căci ochii tăi nimic chiar nu îmi spun...
Şi n-ai să ai nicicând curaj destul
Să mă păstrezi aşa
cum eu m-adun...

Ce linişte mă soarbe fără voie
Şi tot aleargă prin albastru-mi trist
A fost ce-a fost, sau ce-o fi vrut să fie...
Oricum, ce mai contează?
Nu exist!

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de Mariana Eftimie Kabbout
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zorii din apus

De vrei să pleci, te du! Nu mă opun.
Luminii, să rămână, cum aş putea să-i spun?
Un suflet să se-ntoarcă? Degeaba l-aş ruga:
Nu ştie ce e plânsul, îşi vede calea sa.

Îl ştiu, îl simt şi-l înţeleg când tace:
Nu-i place, cu iubirea, să se joace

Cum aş putea, când Soarele apune,
Din roua dimineţii, să-i pot spune:
"Întoarce-te cât nu eşti prea departe!
E doar o noapte care ne desparte"?

Cum aş putea? E, oare, prea târziu
Să-mi luminezi apusul? Eu... nu ştiu!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traducător de zâmbete

Sunt traducător autorizat de zâmbete,
Pot să îţi ştampilez fericirea
Dacă tu ai nevoie de lege...
Tribunalul îmi dă voie
Să te fac să uiţi de nevoi
Şi să-ţi aminteşti doar ochii mei.
Îţi pot da dobândă tuturor dorinţelor
Dacă tu crezi,
Că oamenii apar din dragoste!
Ştiu, tu vrei cerneală albastră,
Poate şi o croazieră.
Am cerut-o de nevastă,
Mai departe... carieră!
Fii doar tu în faţa mea,
Fără haine peste suflet!
Ştiu că vrei să-ţi dau ceva,
Plăteşte-mă cu un zâmbet...

poezie de Mircea Ţenche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu fiecare lacrimă

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă duce sus spre nouri
Acolo unde grădinile cu flori şi heruvimi
Aşteaptă ploile din tina ochilor de muritori.

Cu fiecare lacrimă gândesc că pot ajunge
La rădăcina florilor şi-n tuburi ce cântă veşnicia
În lemnişoare ţinute-n mâini şi sfinte buze
Ce se-ncălzesc în suflul nemuritorilor din Rai.

În naiurile lor din bambus parfumat de flori
Aş vrea să fie plânsul lumii şi al meu furat
Să l cânte cei din ceruri fără de păcat lumesc
Pentru iertarea tuturor tristeţilor din lumea pământeană.

Din fiecare lacrimă să facă note pe un portativ
Să prindă glăsuire în căptuşite guri cu-argint
În praful stelelor să se doinească dorinţa de-nviere
A celor ce îngenunchează pentru izbăvirea inimii din moarte.

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă apropie de alba Lună
Şi sper s-ajung cât mai departe de această lume
Pentru înnoirea nevrednicului suflet întristat şi greu.

Cu fiecare lacrimă gândesc că pot ajunge
Pe pajiştea Mângâietorului de miei şi heruvimi
Acolo unde tot trecutul smeriţilor se şterge
Cu înflorirea fiecărei flori în osul celui aşteptat.

Cu fiecare lacrimă doresc s-ajung în ceruri
Să pierd un ghem de oase prin roţi de caruri sfinte
Să se topească toate pe pieptul norilor încinşi
De strălucirea pietrelor ce luminează veşnicia.

Cu fiecare lacrimă doresc s-ajung la Soare,
Să pun în pumnul Blândului toată durerea mea
Să simt topirea fiecărui os şi-a mea privire
Din care Domnul o să facă vânt pentru pustiu.

Din fiecare lacrimă să mă adune Blând
Din ele să mă plămădească pentru ceruri
În lungi poteci să mă prefacă pentru tălpi
De sfinţi ce vor călca pe mine ca pe iarbă.

Cu fiecare lacrimă mă vreau în nouri prinsă
Să fiu în pântecul senin un prunc nevinovat
Ce o să iasă asemeni curcubeului surâzător
Ce nu are trecutul păcătos şi greu de tină.

Din fiecare lacrimă de-a mea şi-a lumii
Născută din tăcere şi din doruri de Hristos
Aş vrea să facă Domnul ploi în orice vreme
Pentru binecuvântarea noastră şi-a florilor din cer.

Cu fiecare lacrimă zidesc o treaptă
Din scara ce mă duce sus la ceruri
Şi sper să prind de coarne Luna
Cât mai curând... cu toţi asemeni mie.

Cu fiecare lacrimă mă rog la Bunul
Să lase ochii tuturor ce vor să prindă stele
Să lase lacrimile lor să ude veşnicia
Pentru umplerea cu Duhul Sfânt Cercetător.

Cu fiecare lacrimă mă rog la Dumnezeu
Să strângă fiecare ochi cu lacrima smerită
Pentru a face salbe şi brăţări pe masa Lui
Din toată averea întinată a plânşilor din lume.

Cu fiecare lacrimă îmi cer iertare
Pentru voi şi pentru mine suflet întinat
Să răcorim grădina Domnului cu lacrimi
Şi paşii Lui cercetători în fiecare gând al inimii.

Cu fiecare lacrimă mă vreau în ceruri
Pentru iertarea tuturor păcatelor din mine
Pentru iertarea pruncilor ajunşi acum bătrâni
Ce nu au căutat pe Domnul cu lacrima şi Crezul.

poezie de Adelina Cojocaru (26 februarie 2019)
Adăugat de Adelina Cojocaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ascundeţi timpul netrăit!

Ascundeţi-mi oglinda şi ceasul!
Nu vreau să privesc şi să aud cum trece timpul!
Cum anii mei se scurg,
Ca şi o lacrimă ce -mi curge acum pe obraz,
În timpul ce merge doar înainte,
Prea repede ni se duc anii.
Şi ne trezim din nou,
Cu mintea şi apucăturile unui copil...
Ne apropiem din nou de unde am plecat...
În brânci, pe pământul pe care l-am călcat.
Mai întâi în patru labe,
Aşa cum ne-am şi transformat din regnul animal..."Euglena Viridis"...
În brânci, ajungem să ne rugăm, să nu intrăm în el.
Pământ! Tu care ne-ai dat apă şi mâncare,
Şi am gustat din tine, muşscând, prin primii paşi...
Pământ! Pe tine te-am lovit cu sapa, să ne hrănim.
Şi din tine făceam pat, să ne odihnim... în veci!
Când astăzi sufletul aleargă spre nemurirea dragostei,
Nici nu ne dăm seama că noi,
Iubind sau refuzând, vrând nevrând,
Ne îndreptăm cu paşi grăbiţi, către sfârşit!
Trăieşte-ţi viaţa pe deplin, cititorule!
Procrează, dă viaţă!
Căci doar ea va dăinui şi te va reprezenta, când tu nu vei mai fi...
Ia ce este bun din viaţă!
Căci ea oferă, bune şi rele...
Căci dulceaţa mierii fagurelui,
Fără înţepătura albinei, nu are gust.
Este ca dulceaţa strugurelui fără damful beţiei!
Dar cine stă să mă mai asculte?
Cu nepăsare, păşim sfioşi în viaţă,
Crezându-ne noi înşine un Dumnezeu...
Ce-i drept, unul mai mic!
Când noi, fără să ne dăm seama,
Atârnăm deun fir de aţă...
Aţa vieţii noastre.
Ce trebuie să facem?! Doar s-o trăim... aşa cum se cuvine!
Nu îţi pot spune eu ţie, sau tu mie,
Cum s-o trăim, ori ce este mai bine.
Doar noi înşine trebuie să o trecem prin sita învăţăturii.
Şi să alegem doar ce-i frumos şi bun!
Dar cine ne spune ce e frumos şi bun? Asta aţi înăţat?
Este chiar creşterea, cultura ţi ce ne place nouă!
Noi alegem cine să fim!
Pe cine să urâm sau pe cine să iubim...
Noi singuri alegem cum să trăim şi când să murim!
Nu lăsaţi pe nimeni să aleagă în locul vostru!
EU iubesc viaţa cu toate ale ei
Şi am dreptul să aleg pentru mine!
Voi ce mai asteptati?
Iubiţi şi alegeţi un drum!
Haideţi să facem ca viaţa noastră
Să fie de neuitat!
Pentru noi şi pentru cei din jurul nostru...

poezie de Diodor Firulescu din Viaţa într-o călimară
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!