Scufundarea navei Mendi

Da, prin acest lucru noi ne legitimăm.
Cunoaştem acest lucru şi, firesc, ni-l asumăm.
Spunem, lucrurile s-au întâmplat cum trebuiau să se întâmple;
În mintea noastră spunem: astfel trebuia să fie;
Dacă nu s-ar fi întâmplat astfel, nimic n-ar fi funcţionat normal.
Vedeţi, lucrurile s-au lămurit când Mendi s-a scufundat!
Sângele nostru de pe acea navă a pus lucrurile la locul lor,
A folosit pentru a ne face cunoscuţi în lumea întreagă!

Britanicii nu ne-au cumpărat cu rugăminţile lor;
Nu ne-au sedus cu fleici apetisante;
Nu ne-au promis stelele de pe cer,
Nu ne-au mituit cu mari profituri.
Noi le spunem celor care-au murit, aţi fost africani,
Celor care-au murit într-o ţară de la răsăritul soarelui,
Celor care-au murit într-o ţară de la apusul soarelui,
Nu aţi murit din slugărnicie pentru rege,
Nici din cauza ploconirii în faţa Marii Britanii.

În ziua-n care-aţi plecat de-acasă, noi am vorbit;
Am promis că vom avem grijă de familiile voastre,
În acea zi ne-am strâns mâinile; ochii noştri erau umezi.
În acea zi mamele au plâns, taţii au oftat,
În acea zi voi aţi părăsit munţii în care v-aţi născut,
Aţi lăsat în urmă râurile ţării voastre;
V-am spus celor care mergeaţi acolo ca oameni cu pielea neagră,
V-am spus: " Voi sunteţi sacrificiul făcut de noi, cei de aici."

Am fi putut oare sacrifica ceva mai preţios?
Ce ar fi însemnat să sacrificăm un sat?
N-am dat noi tăuraşii din gospodăria noastră?
N-am trimis dintre noi pe cei care iubeau această naţiune?
Acum discutăm cu înţelepciune; adăugăm vocile noastre;
Suntem, mândri, alături de cei care-au deschis drum libertăţii.
În felul în care Abel a fost sacrificiul acestui pământ?
În felul în care Mesia a fost sacrificiul cerului?

Fiţi împăcaţi, toţi cei orfani!
Fiţi împăcate, voi, văduve tinere!
Cineva trebuie să moară, numai aşa se poate construi ceva durabil;
Cineva trebuie să slujească, numai aşa pot ceilalţi trăi;
Cu aceste cuvinte vă spunem: fiţi împăcaţi,
Astfel ne clădim pe noi înşine, drept noi înşine.
Amintiţi-vă cuvintele celor de demult:
"Nimic nu ţi se cuvine fără să ţi se cuvină."

O! Cei mai buni oameni ai Africii s-au oferit să moară!
Nava nu a putut transporta preţiosul ei caric,
S-a zvonit în anumite cercuri bine informate
Că acel sânge curajos a ajuns în faţa Regelui Regilor.
Moartea lor a avut sens pentru noi toţi...
Mi-aş fi dorit să fi fost cu ei,
Mi-aş fi dorit să fi fost alături de ei în paradis în ziua învierii,
Mi-aş fi dorit să fi scânteiat cu ei – un luceafăr al dimineţii!
Aşa să fie!

*** Pe 21 februarie 1917 nava Mendi în drum spre Franţa cu 607 de muncitori sud-africani la bord, necombatanţi ( la solicitarea Marii Britanii, trebuiau să suplinească posturile de muncă vacante din porturile franceze) s-a scufundat pe o vreme de ceaţă datorită coliziunii cu nava Darro. N-au fost supravieţuitori.

poezie de Samuel Edward Krune Mqhayi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eroii de pe Titanic

Onoare bravilor care dorm acolo unde zace
Epava navei Titanic sub sloiuri de gheaţă,
Bărbaţi care-au ştiut ce trebuie să fac-un bărbat
Atunci când priveşte-n moartea faţă-n faţă.

"Mai întâi, femeile şi copiii," –
Puternic şi duios strigăt s-a auzit în acea primăvară!
Fiii pe care femeile i-au născut şi alăptat
Şi-au amintit – şi-au avut curajul să moară.

Bărcile s-au strecurat prin întuneric:
Uriaşa nava a gemut: şi apoi, vă imaginaţi...

O, stele ale nopţii, care-aţi văzut acea privelişte,
Depuneţi mărturie, ACEI OAMENI AU FOST BĂRBAŢI!

poezie clasică de Henry Van Dyke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răstignire

Am strigat oamenilor, "Voi fi crucificat!"
Şi ei au spus, "De ce trebuie să fie sângele tău pe capul nostru?"

Şi eu am răspuns, "Dacă nu crucificând pe cei altfel decât voi,
Cum veţi putea fi ridicaţi în slavă?"
Şi ei m-au ascultat, iar eu am fost răstignit.
Şi răstignirea mi-a adus pacea.

Iar când atârnam spânzurat între cer şi pământ
Ei au ridicat privirile ca să mă poată vedea
Şi-au cunoscut slava pentru întâia oară, pentru că până atunci
Privirile lor nu se mai înălţaseră spre cer niciodată.

Dar, cum stăteau privindu-mă, unul a strigat,
"Ce anume încerci să salvezi?"
Iar altul, "Pentru care cauză te sacrifici pe tine însuţi?"
Al treilea a spus,
"Crezi că plătind acest preţ vei căpăta gloria-n această lume?"
Apoi al patrulea a spus, " Priviţi-l, zâmbeşte!
Poate fi iertată o astfel de suferinţă?"

Le-am răspuns tuturor spunând:

"Amintiţi-vă doar c-am surâs.
Eu nu salvez – nu sacrific – nici nu caut gloria;
Şi n-am nimic de iertat.
Mi-a fost sete – şi v-am rugat să-mi daţi să beau sângele meu,
Căci ce-mi poate stinge setea, dacă nu propriul meu sânge?
Am fost inocent – şi v-am folosit rănile pentru a vă vorbi.
Am fost încarcerat în zilele şi-n nopţile voastre –
Şi-am căutat o uşă deschisă spre zile şi nopţi mai mari.

Şi-acum mă duc –
Aşa cum s-au dus şi ceilalţi răstigniţi înaintea mea.
Şi să nu credeţi că am obosit după atâtea şi atâtea crucificări.

Noi trebuie să fim răstigniţi de oameni tot mai mari şi mai mari,
Între pământuri şi ceruri tot mai mari şi mai mari."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Denethor: Este aici vreun căpitan care mai încă mai are curaj pentru a îndeplini voinţa regelui?
Faramir: Ţi-ai fi dorit ca lucrurile să fie altfel... ca eu să fi murit în locul lui Boromir.
Denethor: Da. (În şoaptă.) Mi-aş fi dorit asta.
Faramir: Pentru că Boromir ţi-a fost luat... voi face tot ce-mi stă în putinţă pentru a-i compensa lipsa. (Face o reverenţă şi se pregăteşte să iasă.) Dacă mă voi întoarce, ai mai multă îngăduinţă faţă de mine, tată.
Denethor: Asta depinde de felul în care te vei întoarce.

replici din filmul artistic Stăpânul inelelor: Întoarcerea regelui, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R. Tolkien (1 decembrie 2003)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Briony Tallis: N-am făcut niciodată acel drum la Balham. Aşadar am inventat, mi-am imaginat scena în care eu le mărturisesc totul. Şi, în realitate, nici nu ar fi fost posibil să se întâmple aşa... pentru că Robbie Turner a murit de septicemie la Bray Dunes pe întâi iunie 1940, ultima zi a retragerii trupelor... şi n-am avut niciodată ocazia să îndrept lucrurile cu sora mea Cecilia... pentru că a murit pe 15 octombrie 1940, fiind surprinsă de atacul cu bombă de la staţia de metrou Balham care a distrus conductele de apă şi de gaze. Aşa încât nici sora mea şi nici Robbie nu au putut fi niciodată împreună aşa cum şi-au dorit... şi cum ar fi meritat. Lucru pentru care... am simţit mereu că sunt vinovată. Dar ce fel de sentiment de speranţă sau de împlinire ar mai fi avut cititorul aflând acest final? Astfel că, în roman, am vrut să le dăruiesc atât lui Robbie, cât şi Ceciliei ceea ce au pierdut în timpul vieţii lor. Mi-ar plăcea să cred că nu este o dovadă de slăbiciune... sau un mod de a scăpa de vină... ci un ultim act de generozitate. Le-am redat fericirea.

replică din filmul artistic Ispăşire, scenariu de Christopher Hampton, după Ian McEwan
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ar mai fi trăit, dacă ar trăi şi acuma, mi-ar fi rămas imaginea unei mame ca toate mamele. Dar mama mea este o fată. Nu ştiu dacă înţelegi sentimentul acesta. Sentimentele mele pentru dânsa au ceva deosebit şi din cauza aceasta e singura răsplată pe care mi-a dat-o natura pentru moartea ei timpurie.

La toamna sunt 35 de ani de când a murit. Ea mai trăieşte în mintea câtorva oameni şi mai ales într-a mea. Când nu voi mai fi eu, urma pe care a lăsat-o ea în acest infinit se va şterge pentru totdeauna. Va fi fost ca o microscopică fiinţă, de acele care mor cu milioanele, înghiţite în natura infinită fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost. Astăzi ar avea 66 de ani, o femeie bătrână, fără frumuseţe, lovită de toate injuriile vremii. Un sentiment, mizerabil poate, mă face să simt că e mai bine c-a murit în floarea tinereţii.

Ea a fost demult, foarte demult, şi sentimentele mele pentru ea sunt pentru mama mea, pentru o femeie frumoasă, pentru o femeie care a suferit mult de sărăcie, pentru o fiinţă care n-a avut când să guste viaţa, pentru cineva care are toată poezia lucrurilor din îndepărtatul trecut.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă tine-am petrecut timpul cel mai fericit

Ştiu, lângă tine-am petrecut timpul cel mai fericit;
Dar ce-a fost, a fost, iar multe încă nu s-au întâmplat.
Puţin de-a fost ceea ce-a fost bun, puţin de regretat –
Vesel a fost tot ce-am trăit; curajos, tot ce-a murit.

Nu-ţi voi scrie cântece despre inimi care-au suferit,
Iar tu nu vei vărsa lacrimi pentru mine, ca bărbat.
Iar dacă ţi-aş rămâne credincioasă, necondiţionat,
Ai avea motive să fii, sunt convinsă, destul de îngrozit.

Şi, totuşi, acesta-i destinul, blestemul unei femei:
Să-şi etaleze lucrurile mici şi dăruiască – de când e lumea,
Pentru că-i plăcut să oferi când nimic nu datorezi.
Dar ţie, care nu mi-ai cerut nici versuri şi nici făgăduieli,

Darul pe care ţi-l fac, în viaţă fiind, e-absenţa mea;
Dar după asta, iubite, nu mai pot nimic să-ţi garantez.

poezie de Dorothy Parker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care-am fost la Troia

I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim...

V

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plâns de Românie

Musteşte sângele pe glie. Tu, ţară, ca un munte cazi,
Căci scumpa noastră Românie, rămâne-ndată fără brazi.
Se sting izvoarele sub lacrimi, bisericile plâng şi dor,
Căci ne-au luat de la icoane şi mântuirea pruncilor.
Ne-au risipit în umilinţă, ei nu mai au nimic al lor,
Ne-au luat şi neam şi port, credinţă, nu mai avem nici sărbători.
Plecat genunchi, cu umilinţă, din ochii noştri plâng ninsori.
Să plângi cu litere strămoşii şi tricolorul fluturând!
Căci România-i numai una şi sfântă pe acest pământ.
Uneşte-ţi grânele cu brazii şi apele cu libertatea,
Românii fraţi cu toţi românii, spre a putea învinge moartea.
Uneşte litera cu gândul, soarbe din apa de izvor,
Udă cu sângele-ţi pământul şi dă-l să bea urmaşilor.
Frământă pâinea cu cenuşa eroilor ce au luptat.
Liberi să fiţi! Nu fiţi povară! Nimic din cer nu a picat...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din revista Uniunea Artelor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imaginea, ca într-o Hexagramă

Imaginea, ca într-o Hexagramă:
Eremitul închide uşa în faţa viscolului.
Astfel reţine căldura în baracă.
De-a lungul iernii îşi sortează tot ce are.
Lucrurile care au fost începute bine trebuie să fie duse la capăt.
Celelalte, trebuie aruncate.

Primăvara el apare cu un veşmânt
şi cu o singură carte.

Baraca este foarte curată.

Dacă nu ar fi fost acest lucru, n-ai fi putut bănui niciodată
că cineva a locuit acolo.

poezie de Lew Welch, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Foarte bine, frumosule! Aşa e corect. Poate că trebuia să ne fi făcut mai demult aceste promisiuni şi astfel nu mai făceai toate aceste nebunii.
Lucian: Poate că... Nu mai contează ce-ar fi putut fi şi ce nu. Nu putem întoarce timpul înapoi, pentru a îndrepta cele deja trecute. Important e ce va fi de acum încolo. Şi v-am promis că de acum încolo nu se va repeta nimic de genul acesta! Asta pentru că aveţi în continuare încredere în mine şi doriţi ca tot eu să rămân comandantul vostru. Şi vă promit că doar acest lucru se va schimba în comportamentul meu, adică va fi o schimbare benefică, sper. În rest, putem păstra totul aşa cum este şi cum a fost. Adică, tot prieteni suntem, tot astfel ne vorbim, eu tot nu vă voi da ordine directe, stricte, mereu am să vă ascult şi voi ţine cont de sugestiile voastre. Vă mulţumesc pentru răbdarea de a mă fi ascultat, vă respect şi vă iubesc pe toţi, dragii mei colegi! Sunteţi minunaţi! Şi nu ştiu ce m-aş fi făcut fără voi... Atât am avut de spus. Acum vă puteţi retrage. Consider că aţi stat destul cu mine. În plus, nu mai rezist nici eu! Gata, oboseala îşi spune din nou cuvântul. Chiar trebuie să mă odihnesc... V-aş conduce până afară, la cercul colorat, dar mi-e imposibil! N-aş fi în stare să revin în navă. Doctore, consider că efectul somniferelor a trecut deja complet, dar oboseala a revenit în forţă, deci, sper că pot dormi acum.
Stela: Normal, frumosule, chiar trebuie să te odihneşti. De putut, sigur poţi, fără nici un risc.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

România, te iubesc!

Românii-au suferit după război,
Când ruşii ne-au luat şi pielea de pe noi:
Ne-au luat şi grânele, şi vinul, dar şi vita,
Şi nouă ne-au rămas doar coada şi copita.

Cei ce-au trecut în timp prin astă ţară,
Toţi ne-au luat... şi n-au plecat cu mâna goală.
Românii au răbdat de foame şi amar
Şi-au renăscut ca Phoenix, din cenuşă, iar şi iar.

Acest popor n-a fost îngenunchiat!
Cum a putut, cu greu el s-a luptat.
Chiar dacă n-a găsit nicicând dreptatea,
Nu s-a lăsat învins, nu şi-a pierdut identitatea!

A stat în vânt şi ploi ca stânca în picioare,
Când mulţi au încercat să ne doboare.
Câţi s-au jertfit!.... ne trebuie un munte de colivă!
Pentru al nostru scump pământ şi dulce limbă.

De-aceea îmi iubesc portul şi glia!
Aici vreau să trăiesc: în România!
Pe-acest pământ udat de sânge strămoşesc,
Strig să audă lumea-ntreagă: România, te iubesc!

poezie de Nicanor Casandruc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De mila celor care pier

De mila celor care pier
departe de-al Tău nume
Tu-ai dat tot ce-aveai în cer
şi tot ce-aveai în lume!
Ce-aveai acolo-n cer...
Şi tot ce-aveai în lume!
De mila celor care pier
departe de-al Tău nume.

Tu Cel prin care s-au făcut
toţi aştri spre-ai conduce,
într-un biet staul Te-ai născut
şi ai murit pe-o cruce!

În staul Te-ai născut
şi ai murit pe-o cruce...
Tu Cel prin care s-au făcut
toţi aştri spre-ai conduce.

Chiar piatra ce Ţi-a fost mormînt
era şi ea străină.
Şi n-a mai fost în cer Cuvint
nici pe pămînt Lumină...

Şi n-a mai fost Cuvînt,
nici pe pămînt Lumină.
Chiar piatra ce Ţi-a fost mormînt
era şi ea străină.

Aşa ai vrut Tu să plăteşti,
Să cumperi lumea-ntreagă.
Dar Tu pe nimeni nu sileşti,
ci laşi pe toţi s-aleagă.

Pe nimeni nu sileşti
ci laşi pe toţi s-aleagă.
Aşa ai vrut Tu să plăteşti,
căci Ţi-a fost lumea dragă.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mihai: Ah, Luci... Te înţeleg. Poate n-ar fi trebuit să-ţi fi spus toate acele vorbe; ştiu că am fost prea dur cu tine. Îmi pare rău.
Lucian: Nu trebuie să-ţi pară rău, Mihai. Chiar meritam să te comporţi astfel. Chiar mă aşteptam la o reacţie violentă din partea ta, dar tu ai fost destul de calm, contrar aşteptărilor mele.
Mihai: M-am străduit din răsputeri atunci să mă abţin, să nu izbucnesc, dar... Eram prea tulburat, şocat, nu mă puteam controla, concentra, gândi logic. Nu mă aşteptasem la una ca asta; nu din partea ta! Eram contrariat, de aceea m-am purtat astfel.
Lucian: Ce te-a determinat să-ţi schimbi părerea?
Mihai: Mi-am dat seama că greşeam. Am înţeles că nu aveai cine ştie ce intenţii, sau ce-mi trecea mie prin minte atunci.
Lucian: Îmi închipui... Ascultă, sper că ceea ce am făcut n-a stricat cumva relaţia dintre tine şi Ly; lucrurile mergeau aşa de bine între voi doi, sau cel puţin mie aşa mi se părea. Sper că prostia mea nu v-a afectat în vreun fel, pentru că n-am avut nici o clipă intenţia s-o îndepărtez pe Ly de tine. N-am vrut să-ţi fur prietena, iubita. Trebuie să mă crezi! Adică, eu şi Ly... Cu siguranţă, nu!
Mihai: Linişteşte-te! Ştiu acest lucru. Oricum, n-ai fi putut să mi-o iei, n-aş fi cedat aşa de uşor. Aş fi luptat pentru ea; nu mă refer la bătaie, desigur... Dar ştiu că nu asta ai încercat. Iar în privinţa relaţiei dintre mine şi Ly, nu-ţi face griji. Nu s-a schimbat nimic. Lucrurile merg în continuare la fel de bine între noi, relaţia noastră n-a fost deloc afectată, cu nimic.
Lucian: Hmm... Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu Lia, ci tu ai fi intrat atunci în cameră... Oare cum ai fi reacţionat?
Mihai: Mai bine nu te întreba. Nu cred că într-o asemenea situaţie aş fi putut judeca în vreun fel, deci, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat, cum aş fi reacţionat... Mai bine că n-am intrat eu.
Lucian: Da, mai bine...
Mihai: Sper însă să nu mai încerci vreodată s-o săruţi pe Ly, indiferent de motive.
Lucian: Bineînţeles că n-am să mai încerc aşa ceva, doar nu-s prost!

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Metafizică

Sunt lacrima celor ce n-am putut fi
râsul celor ce am ales sa fiu
sunt dorul lucrurilor
pe care nu le-am uitat
şi uitarea celor
ce n-au vrut să mi se-ntâmple
nostalgia a ceea ce am fost
speranţa celor ce vreau sa devin
iubirea pentru tot ce pot simţi

Sunt clovnul - mai liber decât regele
stropul lui DUMNEZEU
picurat peste un petec de viaţă
crucea pe care o mângâi în fiecare zi
mâna întinsă cerşind mai multă lumină
sunt versul rostit în mijloc de iarmaroc
sfârşitul fericit al propriei mele poveşti

Sunt tot ce mi-a fost dat să fiu
dincolo de ceea ce
am dorit sa fiu
şi n-am putut fi

poezie de Alina Beatrice Chesca (21 iunie 2006)
Adăugat de Alina Beatrice Chesca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte

am devenit statui, nici măcar din piatră
nu mai avem timp nici în închisorile noastre din suflet
grilajele lor ne-au fost sparte
orbecăie întunericul prin multe dintre ele
ne-a fost violat până şi spaţiul inimii
iar iubirea ne-a fost alungată
mâini lungi au intrat în noi şi ne-au luat
cuvintele
am rămas muţi, vorbesc doar ecranele

ferestrele ochilor ne-au fost acoperite, cu un alt soare
nu al nostru, ci a lor
noaptea luna nu ne mai cântă versuri, ci sângerează
zăpada este roşie de sângele celor care mor
legile nu mai funcţionează

telefonul sună a întuneric, când plăteşti
creditul cu zilelor muncite pentru un cub, în care
ai doar ceasul şi-o masă la care somnul te răpune
căci vine un alt mâine, la fel

copii stau pe net şi afară ninge, degeaba
căci săniile pentru ei au devenit inutile
au devenit albinoşi
soarele a dispărut din obrajii lor

bună dragă, soţul sau ea îţi spune
tu nici nu tresari, eşti tot acolo
parcă şi după serviciu, şeful te întreabă
când e gata?

noaptea spaţiul dintre noi s-a mărit
salteua şi patul au fost prea scumpe
şi trebuie să ne odihnim
dimineaţa plecăm fără cuvinte
de parcă nici nu ne-am fi cunoscut!

poezie de Viorel Muha (ianuarie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Aş vrea să te pot ajuta cu ceva. Cum să te ajut, Luci?! Cu ce?! Te rog, spune-mi, ce-aş putea face pentru tine?
Lucian: Nimic, blondo. Nimic! Oricum, mulţumesc pentru intenţie... Nu înţeleg, oare de ce a procedat astfel? Ce-a fost în mintea ei? Ce i-a venit, dintr-o dată? De ce l-a sărutat? Pe Sid... De ce?!
Maria: Evident, pentru a te provoca, în mare parte, din cauza ta.
Lucian: Cum adică, din cauza mea, blondo?
Maria: Păi, probabil se simţea jenată de privirile tale şi s-a gândit că astfel ţi-ar putea da o lecţie. Şi doar ţi-am spus de nu ştiu câte ori să nu-i mai fixezi atâta cu privirea!
Lucian: Nu m-am putut abţine. La naiba! Trebuia să-ţi fi dat ascultare de la bun început şi să fi plecat când au intrat ei doi acolo.
Maria: Ar fi trebuit. Acum însă nu putem schimba nimic.
Lucian: Dar şi mai bine ar fi fost dacă nu veneam deloc în oraş azi. Oare nu stăteam liniştit în nava noastră, fără probleme?! Aşa, m-am învârtit ca un idiot prin oraş şi... Până la urmă, am găsit ce căutam!
Maria: Ah, Luci, de ce trebuie să ai tu mereu probleme?
Lucian: Nu ştiu, blondo, nu-mi dau seama. Oare de ce?!
Maria: Păi, după cum spui chiar tu, prea le cauţi...
Lucian: Da, tot eu le caut; cu lumânarea...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Celor care-au căzut la Ploieşti

Vouă, celor care-aţi căzut la Ploieşti, vă cedez o parte din mine,
parte care nu poate fi separată de voi, legată de voi pe vecie.
Vă trimit acele speranţe şi vise-ale noastre
care n-au devenit niciodată întru totul adevărate, râsetele vesele,
burniţa lacrimilor, tainele unei copilării minunate, glorioasa forţă
a adolescenţei şi tragicele deziluzii ale tinerei noastre maturităţi.
Pe toate, care-au fost şi care-ar mai fi putut fi,
le las în grija voastră, acolo-ntr-un decor mereu albastru.

* Poem scris în amintirea operaţiunii Valul de Maree, Ploieşti – 1 august, 1943, de colonelul John Riley Kane (poreclit "Killer" Kane). Atunci au fost doborâte 54 dintre cele 177 de bombardiere participante la atac, iar 532 de aviatori din cei 1726 de participanţi la bătălie au murit sau au fost declaraţi dispăruţi.
* Autorităţile române au refuzat să trimită în Germania pe aviatorii americani capturaţi, ei beneficiind în prizonierat de un tratament deosebit de corect, fapt subliniat peste ani de aceştia.
* Acest salut al colonelului Kane este plasat pe un monument din Cişmigiu, monument dedicat tuturor aviatorilor americani care şi-au pierdut viaţa deasupra României.

poezie de John Riley Kane, colonel aviator, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte nespuse

N-am apucat să-ţi spun "la revedere",
Nici alte cuvinte pe care-aş fi dorit să le auzi;
Ar fi trebuit să le rostesc când am avut şansa,
Dar am crezut că-o să-mi fii alături cât vântul bate-n duzi.

Mi-a trecut timpul fără să îţi fi spus
Cât de mult ai însemnat tu pentru mine;
Ar fi trebuit s-o fac, dar am crezut că-ţi este clar
Şi acum chiar nu ştiu cât ai înţeles de bine.

Când îţi vorbesc în rugăciuni, din noaptea asta grea,
Aş fi-încântată dacă vorbele-mi urechea ta le-ar auzi;
O, cum ţi le-aş mai spune astăzi dacă aş putea,
Dacă-aş mai avea norocul să fiu cu tine-o zi.

Poate-au fost cuvinte pe care şi tu voiai să le rosteşti
Şi care-au rămas nespuse, deşi tu le-ai gândit;
Dar ştiu că m-ai iubit întotdeauna,
Aşa cum şi tu ştii că te-am iubit.

Să spunem, prin urmare, tot ce-n suflete simţim
Căci ziua cea de mâine se poate să nu vină;
Rosteşte-acele vorbe astăzi cum le simţi,
Nu pierde şansa de-a-împărtăşi lumina din lumină.

poezie de Pamela Hall, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Construcţie

Eu sunt un mare Dom care dorm.
Eu sunt o mare stea care A.
Degeaba curgeţi voi, le-am spus
celor care curgeau,
Degeaba aţi fost, le-am spus celor
care erau.

Nu există un viitor al trecutului.
Nu se poate spune ce ar fi fost
dacă ar fi fost.
Singurul lucru din viitor
nu există încă.

Şi tot n-am să fiu iubit
pentru că laşitatea
este zidul cel falnic şi de granit.

- Dar tu, dar tu ce faci?
zise Îngerul...
- Ce să fac,
trec!...

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!