Scoală-te şi închide uşa

Se întâmpla-n ajunul Sfântului Martin,
Vremea era frumoasă, ca după ploaie,
Gospodina se-apucase de făcut budincă,
Tocmai o fierbea într-o tigaie.

Vântul bătea de la nord sau poate de la sud
Şi, brusc, a pătruns în hol, sălbatic şi sâlhui;
"Scoală-te şi închide uşa aia,"
A strigat gospodarul către nevasta lui.

"Am, cum vezi, treabă până peste cap,
Închide-o tu, soţ drag, că nu eşti invalid;
Eu, de-ar fi să stea deschisă-un veac,
Şi tot n-o să mă duc acolo s-o închid."

Aşa c-au făcut, în doi, o înţelegere,
Fermă, limpede ca la amiezi lumina,
Cine dintre ei va scoate primul un cuvânt,
Se va ridica şi va închide uşa cu pricina.

Apoi, pe la miezul nopţii, au trecut pe drum
Doi domni tăcuţi, nu scoteau o vorbă,
Care n-au văzut în casă niciun om,
Nici sclipire de opaiţ, nici foc în sobă.

"Oare-i casa unui om bogat sau a unuia
Care şi-a vândut pe daiboj vaca şi viţeluşa?"
Dar cei doi din casă n-au scos un cuvinţel,
Niciunul nu voia să fie prostul care-nchide uşa.

Intruşii au mâncat întâi budinca,
Apoi şi icrele proaspete de ştiucă;
Nevasta fierbea de furie în sinea ei,
Dar a tăcut înghiţind în sec, pentru că...

Unul dintre musafiri a spus,
"Prietene, ia cuţitul meu şi-n clipa asta
Taie-i barba bărbatului din colţ,
Iar eu, între timp, o să-i sărut nevasta."

"Dar nu-i niciun strop de apă-n casă,
Cum aş putea rezolva treaba-n acest caz?"
"Foloseşte zeama fierbinte de la budinca
Aia din tigaie – of, te credeam mai breaz!"

O, atunci a urlat bunul gospodar din toţi bojocii,
Furios ca o sută de beţivi în lipsă de horincă:
"Vreţi să-mi sărutaţi nevasta-aici sub ochii mei,
Şi să-mi radeţi barba cu sos de la budincă?!"

S-a ridicat stăpâna casei şi-a izbit
De trei ori cu piciorul în pământ:
"Soţul meu drag, hai, sus, scoală-te
Şi-nchide uşa, tu ai scos primul cuvânt."

*Ziua Sfântului Martin este sărbătorită de credincioşii catolici şi protestanţi pe data de 11 noiembrie prin procesiuni cu cântece şi o masă festivă. Sfântul este patronul soldaţilor, croitorilor, frizerilor, hangiilor, podgorenilor, al oamenilor săraci şi-al oamenilor bolnavi.

poezie de Autor necunoscut, secolul al XVII lea - Scoţia, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parabola bătrânului şi a tânărului

Aşa că Abraham s-a ridicat, şi-a spart lemnele, şi-a plecat,
Şi-a luat cu el amnarul şi iasca, şi-un cuţit.
Şi cum stăteau ei doi acolo, umăr lângă umăr,
Isaac – primul născut – a luat cuvântul şi-a spus, Tată,
Toate sunt pregătite, fierul şi focul,
Dar unde este mielul pentru această ofrandă a arderii de tot?

Atunci Abraham a legat tânărul cu curele şi chingi,
Şi a ridicat parapeţi, şi a săpat şanţuri,
Şi a scos cuţitul să-şi ucidă fiul.
Când, iată! Un înger a strigat din slavă
Şi i-a spus, NU atinge băiatul,
Nici nu-i pricinui vreun rău. Uite,
Un berbec, prins cu coarnele în tufiş;
Oferă Berbecul Trufiei, în locul copilului.

Dar bătrânul nu a acceptat, ci şi-a ucis fiul,
Şi jumătate din copiii Europei, unul câte unul.

*** Locotenentul Wifrid Owen a căzut în luptă pe 4 noiembrie 1918, în timpul traversării Canalului Sambre- Oise – exact cu o săptămână înainte de semnarea armistiţiului care încheia primul război mondial.

poezie de Wilfred Owen, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-i dor de casă

Mi-i dor de casă,
Mi-i dor de tot ce-mi este drag,
De vorba mamei blândă şi frumoasă,
De înverzitul meu meleag.

De-ar şti bătrâna casă
Cât de mult vreu s-o revăd!
Şi să stau cu ai mei la masă,
Şi să n-am niciun regret.

Să mă scol în zori de zi
Când soarele răsare
Şi să sărut mâna mamei
Veşnic muncitoare.

Să alerg peste dealuri şi câmpii,
Peste tot ce-mi este sfânt,
Să aud cânt de ciocârlii
Pe scumpul meu pământ!

poezie de Vladimir Potlog (9 decembrie 2010)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevasta de la Ushers Well

Trăia acolo o nevastă,-n Ushers Well,
O femeie bogată, cu multă stare;
Avea trei feciori puternici şi înalţi,
Pe care i-a trimis pe mare.

Abia plecaseră din Ushers Well
De-o săptamână, numai una,
Când bătrânica a primit veste că fii ei
Sunt pierduţi, pentru totdeauna.

Aş vrea să nu-nceteze vântul niciodată
Şi nici lumina pe ape să se petreacă
Până când băieţii mei acasă, în sânge
Şi carne pământească,-or să se-ntoarcă.

Era în seara zilei de Sfântul Martin,
Când nopţile sunt lungi şi întunecoase,
Când cei trei fii s-au întors la Ushers Well;
Aveau pălării din coajă de copac, scorţoase, *

Care nu păreau a fi din codrii noştri verzi,
Nici din livezile de nuc sau de cais,
Ci din partea dinspre miazănoapte-a mesteacănului
Care creşte în Paradis.

Suflaţi, suflaţi în foc, vesele fecioare,
Aduceţi apă proaspătă de la fântână,
În noaptea asta-n casă va fi ospăţ mare,
Cei trei fii s-au întors la mama lor bătrână.

Apoi, roşu ca sângele, a cântat cocoşul
Şi zorii se strecurau în zare, alb fum,
Iar fiul cel mare i-a spus mezinului,
"A venit vremea să plecăm la drum,

Iată, cocoşul cântă, ziua-i aproape, iar viermii
Aşteptă să ne-ntoarcem, cum am promis,
Trebuie să plecăm îndată de la Ushers Well
Spre porţile cele mari de sus, din Paradis."

Aş vrea să nu-nceteze vântul niciodată
Şi nici lumina pe ape să se petreacă
Până când băieţii mei acasă, în sânge
Şi carne pământească,-or să se-ntoarcă.

* Balada a apărut prima oară în antologia lui Walter Scott, cuprinzând balade de frontieră, Minstrelsy of Scottish Border, în anul 1802.

* Este vorba despre o veche credinţă conform căreia cei morţi trebuie jeliţi doar un an şi-o zi; dacă-s jeliţi mai mult timp se vor întoarce pe pământ, dar ca stafii, nu ca fiinţe pământeşti având carne şi sânge. Pălăriile din coaja unui de mesteacăn care creşte în paradis au rolul de a proteja pe cei morţi când revin în lumea celor vii.

poezie de Autor anonim – sec al XVII-lea, Scoţia, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cafeaua de dimineaţă

El şi-a pus cafeaua
liniştit în ceaşcă,
laptele l-a pus
în ceaşca de cafea,
zahărul l-a pus
în cafeaua cu lapte
şi cu linguriţa
l-a amestecat.

a băut cafeaua,
ceaşca a lăsat
fără să-mi vorbească.
a scos o ţigară,
a fumat tăcut,
s-a jucat cu fumul
- cercuri a făcut -
a pus, calm,
tot scrumul
într-o scrumieră

fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.

şi s-a ridicat,
şi-a pus pălăria
cu un gest distrat,
şi-a luat pe umeri
mantaua de ploaie,
pentru că ploua,
apoi a plecat.
a plecat în ploaie

fără să-mi vorbească.
fără să mă privească.

(şi atunci mi-am strâns
fruntea grea în palme
şi am plâns...
am plâns...)

poezie celebră de Jacques Prevert, traducere de Gellu Naum
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative

Nicio floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nicio pasăre nu-i rară, fără cântecul de vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, de nu e dorit de dor.
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nicio noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici omul nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nicio zi nu e aleasă, fără iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nicio vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nicio prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Niciun gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş.
Nicio fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nicio iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are străduinţă.
Nicio soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok (august 2014)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

(poveste simplă despre efemer / efemeritate)

Ştiu
pare greu de crezut dar
despre mine s-au spus uneori şi vorbe de
bine -

după fiecare asemenea întâmplare drumul spre casă l-am
parcurs - de regulă - singur
pe jos
cu privirea în pământ
pe casa scărilor am păşit tăcut fără
să atrag atenţia
am deschis în linişte uşa apartamentului
în chipul cel mai
firesc mi-am îmbrăţişat soţia şi fiica
după care am trecut la ţinuta de casă şi nu
n-am dat radioul mai tare
am pus aspiratorul în priză - singurul
care a tulburat muzica universului - apoi am dus
gunoiul şi
gata -

am revenit la problemele cotidiene vecinii
n-au aflat nici atunci nici
astăzi
că unul de-al lor a fost "licurici" pentru o
secundă -
cam atât cât
ţine (şi) gloria fulgului de păpădie

poezie de Alexandru D. Funduianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În pământ mi-aş face casă...

Bătrâneţile m-apasă,
Ca un bolovan pe piept,
În pământ mi-aş face casă,
Dar nu-i vrerea Celui Drept.

Viaţa asta mi-e urâtă,
Nu mai am pe nimenea,
Singură şi amărâtă,
Cine apa să mi-o dea?

Feciorul şi-a luat nevastă,
S-a luat după fusta ei,
Ambii mă numesc năpastă,
Eu le zic tot "puii mei..."

Când i-aveam pe lângă mine,
Îi hrăneam din mâna mea,
După ce n-am mai fost bine,
Unul, altul mă lovea...

Ba cu fapta, ba cu vorba,
Ba cu privirile-sloi,
"Hai, babo, mănâncă ciorba,
Sau joci teatru cu noi?

Doamne, ce urât miroase!
Duhneşti, mamaie, duhneşti,
Ţi-a întrat moartea în oase,
Cu-un picior în groapă eşti!"

Ei râdeau de-al meu necaz,
Eu plângeam de supărare,
Iar cuta de pe obraz,
Parcă se-adâncea mai tare.

" - Puiul mamii, drag copil,
Suferinţa mea de mamă...
-Taci! Că te duc la azil...
Nu mai face-atâta dramă!

Vrei să mă cert cu nevasta?
- Cine ţi-a dat viaţă? Ea?
- Hai că este bună asta...
N-am timp de durerea ta!"

Dup-o săptămâna, două,
Vin la mine, amândoi...
" - Ţi-am găsit o casă nouă,
Cât mai departe de noi!

- Unde mă duceţi? Am casă,
Şi aici eu vreau să mor...
- Haide, nu fi mofturoasă,
Cu tine nu e uşor!

Peste tot, (nu simţi?) miroase,
A bătrân stătut, bolnav...
- Doamne Iisuse - Hristoase,
Ce ţi-am făcut aşa grav?

Fiule, vreau să-ţi vorbesc,
De ce mă alungi întruna?
Neveste se mai găsesc,
Însă "mama" e doar una... "

Într-o cameră de-azil,
Bătrâneţile m-apasă,
Crunt e dorul de copil,
În pământ mi-aş face casă...

poezie de Andreea Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Decaloguri comparative...

Nici o floare nu e floare, dacă n-are admiratoare.
Nici o pasăre nu-i rară, fără de cuvântul vară.
Nici vântul nu este vânt, dacă bate doar în gând.
Nici izvorul nu-i izvor, dacă nu-i dorit de dor...
Nici o mare nu e mare, fără valuri vorbitoare.
Nici o noapte nu-i frumoasă, dacă luna nu-i mireasă.
Nici un om nu este om, dacă n-a sădit un pom.
Nici o zi nu e aleasă, fără de iubire în casă.
Nici o casă nu-i frumoasă, fără de copii la masă.
Nici o vorbă nu e vorbă, fără tâlcul scos din tolbă.
Nici o prietenie mare, nu e fără cumpătare.
Nici un gând nu-i măreţie, fără a lui împărăţie.
Nici un drum cu ocoliş, nu e fără ascunziş...
Nici o fală nu e fală, dacă n-ajunge de-ocară.
Nici o iubire nu-i mare, de nu trece de hotare.
Nici durerea nu-i durere, de nu cere mângâiere.
Nici o dărnicie în lume, nu rămâne fără nume.
Nici credinţa nu-i credinţă, dacă n-are stăruinţă.
Nici o soartă nu e soartă, când bate din poartă în poartă.
Nici viaţa nu e viaţă, de nu, îţi zâmbeşte în faţă.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hărnicuţa

Gărgăriţa Smărăndiţa
S-a trezit de dimineaţă.
Şi-a pus şortul şi fundiţa,
A-ntins rufele pe-o aţă,

A scos pernele afară,
Pe copii i-a dus la şcoală,
A fiert oala cu mâncare
Şi deretică-n cămară.

Strânge-un strop de apă-n cană
Duce-n tomberon gunoiul
Scrie-n carneţel c-o pană
Umple cu boabe butoiul

Dă cu mătura prin casă,
Pune lemnele pe foc,
Iar apoi, pune pe masă
Patru farfurii, la loc.

Una pentru gărgăriţa tată,
Care-i la serviciu dus,
Una pentru ea şi-ndată
Şi pentru micuţi a pus.

Acum stă puţin întinsă
Multă treabă a făcut
De gânduri este cuprinsă
Şi-aţipeşte un minut.

Smărăndiţa hărnicuţa
Până-n seară... mult mai are
Ici şi colo dă fuguţa
Că e gospodină tare!

poezie pentru copii de Carmen Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raj: Domnilor, las asta în seama voastră: cea mai rea budincă de tapioca este mai bună decât orice alta budincă de orice altă aromă.
Sheldon: În primul rând, axiomatic vorbind, este greşit pentru că cea mai bună budincă este de ciocolată.

replici din filmul serial Teoria Big Bangului
Adăugat de Ramona Stanescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am întâlnit pe drum un om

Am întâlnit pe drum un om
Care m-a privit cu nişte ochi calzi.
Mi-a spus, "Arată-mi şi mie bunurile tale."
Şi asta am făcut,
Arătându-i unul dintre ele.

A zis, "Acesta este un păcat."
Apoi i-am arătat altul;
A zis, "Acesta este un păcat."
Atunci i-am arătat altul;
A zis, "Acesta este un păcat."
Şi tot aşa până la capăt...
Întotdeauna spunea, "Acesta este un păcat."
Exasperat, am strigat,
"Dar nu mai am niciunul!"

Atunci m-a privit
Cu ochii lui calzi,
"Vai de sufleţelul tău!" a spus.

poezie de Stephen Crane, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa cu însemnul soarelui

Există o casă cu un soare pe poartă
În New Orleans, în oraşul meu,
O casă care a ruinat mulţi tineri sărmani
Şi, Doamne, unul dintre aceştia sunt eu.

Mama era croitoreasă
În casa-nsemnată şi-mi cosea jeans,
Tata dădea prea rar pe acasă,
Fiind unul dintre cei mai mari beţivi din New Orleans.

Un beţiv are o sticlă şi-o valiză
Şi o pereche de cărţi de joc,
Nu-i fericit decât atunci când bea,
Când uită de timp şi de noroc.

Mama are grijă de ceilalţi copii,
Să nu facă ce am făcut eu,
Trăieşte în casa cu însemul soarelui,
În păcate ce-o apasă greu.

Cu-n picior sunt aici pe peron,
Cu celălalt de-un tren mă agăţ,
Mă-ntorc înapoi la New Orleans,
Cu cătuşe şi lanţuri, cu tot.

Mă întorc cu memoria la New Orleans,
Cu sufletul rupt, într-o casă
Cu însemnul soarelui sculptat pe poartă,
Unde nimeni nu mă aşteaptă.

O casa cu un soare pe poartă,
În New Orleans, în oraşul meu,
O casă care a ruinat mulţi tineri sărmani
Şi, Doamne, unul dintre aceştia sunt eu.

cântec interpretat de The Animals, traducere de Luminiţa Soare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numai una!

Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
La vorbă-n drum, trei ceasuri trec
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lume rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama, la icoane,
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!

Îmi fac de cap? Dar las să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Că n-am ajuns la mila lor
Şi fac ce vreau! Şi n-am să mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Aşa om nici vlădica nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea câte vrea,
Mi-e dragă una şi-i a mea:
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâneţe

Când plouă afară şi e frig,
Nu mai am nici un câştig,
Stau în casă şi citesc
Şi deloc nu mai vorbesc.

A venit iarna cea grea,
Care nu-i plăcerea mea.
Sufletul mi-e-ntunecat,
N-am nici poftă de mâncat.

N-am cu cine să discut
Şi asta nu-i deloc plăcut.
Îmi vin în minte amintiri,
Trecutele mele trăiri...

Micuţa noastră casă,
Adolescenţa cea frumoasă
Şi iubirea de poveste,
Care a fost şi nu mai este...

Anii au trecut în zbor,
Ca o aripă de cocor.
Ce mai este de făcut?
Haide, spune, că te-ascult!

Nimeni nu mă poate minte,
Viaţa-mi este pe sfârşite...
Şi iată, privesc în stele,
Că-i finalul vieţii mele...

poezie de Corneliu Culman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă spui oamenilor mari: "Am văzut o casă frumoasă, clădită din cărămidă roşie, cu flori de muşcată la fereastră şi porumbei pe acoperiş!", ei nu reuşesc să-şi închipuie cum arată casa. Trebuie să le spui: "Am văzut o casă de o sută de mii de franci!" Atunci ei izbucnesc: "Ce frumoasă e!"

citat clasic din Antoine de Saint-Exupery
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânii pământului

Îi vezi trecând, încet, tot mai încet, agale,
Fac paşii tot mai mici, c-au obosit făcând.
Nici nu privesc, absenţi, sunt totul doar un gând...
Se ţin într-un toiag, se îndoiesc din şale.

Sunt prea albiţi de timp, ierni multe au făcut,
Sunt uscăţivi, firavi, că nici nu mai mănâncă.
Nu-i mai salută nimeni, că nu-i cunoaşte, încă;
Nici tinerii ce trec... copii ce n-au trecut.

Se ţin firavi de mână- de au pe cin' să ţină-
Vorbesc şoptit şi-adesea înclină cap, să-asculte...
Vorbesc despre nepoţi- c-au subiecte multe-
Se întreabă; "Când s- aştepte, c-o fată au, să vină.. ".

Şi-au făcut socoteala la banii ce-i mai au,
-Căci pensia nu-i mare, impozite au plătit-...
Ce le-a rămas, e-n casă; copii şi-au prevenit
Să vină, să dea strânsul;..."Săracii, că ei n-au".

Se întorc la casa mică, curată, cu pridvor...
E-n plin oraş, cu curte şi cu garaj la stradă
Şi-i gol; doar amintiri, călătorii, sau treabă...
Maşina-i la fier vechi, căci oricum, mâine mor.

Se aşează încet la masă, şi scot album să-l vadă,
Sunt poze de-ale lor, din timp nemăsurat.
Au şi părinţii acolo, le-au ros de-atât uitat...
Se întreabă, cu mult tâlc, de-apucă iar zăpadă.

Căci e ajun de an, înainte de Crăciun
Şi sunt tot mai slăbiţi, şi An Nou e departe...
Sunt împăcaţi cu gândul... "la toţi au făcut parte"!?...
Vor fi şi ei, de mâine... o poză de album...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În jurul unui divorţ

Mişu St. Popescu vrea să divorţeze.
Lung prilej de vorbe şi de ipoteze!

Unii spun că Mişu singur e de vină,
Că la ei în casă n-a fost zi senină.
Că nu poate nimeni să-i mai intre-n voie
Şi-a avut norocul de-a găsit pe Zoe,
Care-i rabdă toate de când l-a luat.
Că desigur alta nu l-ar fi răbdat
Nici măcar o lună, însă biata fată
Este bunătatea personificată!
Că-nainte Zoe până nu-l luase
A respins partide mult mai serioase:
Jorj Athanasiu, cînd era flăcău...
Goldman de la Credit... Guţă Popândău,
Angrosist de vinuri, — o partidă rară
Şi cu care Mişu nici nu se compară —
Toţi cu situaţii şi destul de "bine",
Refuzaţi de dânsa, ca să ia... pe cine!
Că săraca Zoe când l-a cunoscut
Era fără slujbă şi dator vândut.
Că de-atunci încoace ea zadarnic speră,
Că el n-are-n casă nici o manieră,
Nu respectă seara orele de masă,
Rareori cu leafa nimereşte-acasă,
Frecventează cele mai de jos localuri
Şi se ţine noaptea numai de scandaluri...
Dar mai e un lucru mai fenomenal:
Mişu St. Popescu este imoral!
Parcă ea nu ştie că, de-acum un an,
Dumnealui se ţine cu madam Vârlan?
O caricatură... un chibrit... o aia
Cu piciorul mare şi c-un păr cât claia,
O mahalagioaică... Afectată... rea, —
De se miră lumea: ce-a găsit la ea?

Alţii spun că totuşi nu-i de vină el,
Că din contra, Mişu e un soţ model,
Însă ea, Popeasca, este o ingrată.
C-ar fi stat şi-acuma tot nemăritată,
Dacă din păcate nu s-ar fi găsit
Un neghiob ca Mişu, un îmbrobodit...
C-a luat-o tocmai de pe la Vaslui
Unde se dusese la un văr de-al lui
Care-avea la dânşii casă cu chirie.
Că vorbeau adesea la bucătărie,
Mai cu seamă ziua când trecea la masă.
Că duduca Zoe scutura prin casă
Şi — nu zice nimeni că era bigotă —
Însă franţuzeşte nu ştia o iotă!
Că găsind odată nişte cărţi franceze,
A rugat pe Mişu "s-o iniţieze"...
(Promitea fetiţa!) Tot aşa mereu,
Azi o sărutare, mâine... mai ştiu eu?
Ba cu franţuzeasca, ba cu scuturatul,
Până când la urmă a-ncurcat băiatul!...
Toate astea însă la un loc denotă
C-a luat-o goală, fără nici o dotă.
Trei perechi de case? Ştie Dumnezeu...
Trei perechi de mofturi! — N-o spun numai eu.

Întrebaţi pe Lambru, pe madam Palade
(O persoană-n vârstă, foarte cumsecade)
Şi pe toată lumea care-o cunoştea,
C-a luat-o numai cu ce-a fost pe ea...
El putea desigur altfel să se-nsoare, —
Dar în loc să-i fie recunoscătoare,
Să-l respecte-n casă şi să-l menajeze,
Dumneaei, din contra, ţine să dicteze!
Mişu nu e liber nici măcar un pas,
Toată lumea vede că l-a dus de nas.
Dar în schimb, fireşte, ea, de la-nceput
Fără nici o jenă a făcut ce-a vrut.
Seara, când o cauţi, pleacă la cucoane,
Ziua se ocupă numai cu romane,
Iar bucătăreasa (c-au schimbat femeia)
Are tot pe mână, până când şi cheia
De la magazie şi de la dulap, —
Care va să zică şi-a făcut de cap.

Alţii spun că Zoe, la madam Lipan,
A-ntâlnit pe unu, Iorgu Damian, —
Flutur de saloane, mare puşlama.
Că-ntre ei desigur exista ceva,
Fi'ndcă ea-ntr-o clipă de sinceritate
A scăpat o vorbă la madam Stamate:
"Ah, ma chere, ce nobil şi distins băiet!..."
Iar madam Stamate n-a ţinut secret,
Şi-i destul să afle câteva persoane...
Tot atunci, se vede, una din cocoane
I-a făcut pesemne lui o anonimă
Unde iscălise doar atât:,, Cu stimă..."
Şi-i scria acolo — spun din auzite —
Că,, madam Popescu prea se compromite..."
Dar el n-a citit-o, nefiind francată.
Şi-a trecut şi asta.
În sfârşit, odată
Trebuind să plece Mişu la Vaslui
Pentru nişte case, — un amic de-al lui,
Unul de la Bancă, l-a pornit cu sila
Să ia trenul numai până la Chitila
Şi să stea acolo tocmai timpul strict,
Ca să-i poată prinde în flagrant delict...
Că venind Popescu şi văzând lumină,
A intrat în curte tocmai prin grădină
Şi bătând la uşa care dă-n salon,
Cineva din casă i-a strigat: "Pardon!"

Zoe sta de vorbă, nici nu s-aştepta
(Că era devreme... zece şi ceva)
Şi crezând că-i mâţa sau vrun alt ecou,
Când văzu că-i Mişu, a rămas tablou,
El păru deodată foarte încântat.
— Mă iertaţi — le zise — că v-am deranjat!...

Puse-apoi paltonul peste geamantan
Şi venind cu-ncetul către Damian
Care sta să plece, zise: — "Bună seara.
(Damian atuncea s-a făcut ca ceara.)
Nu mai staţi de vorbă? Poate că ţi-e somn...
Te grăbeşti prea tare, mult stimate domn!"
Şi zicând acestea cu o voce calmă,
Vru să-l ia de guler şi să-i dea o palmă.
— "Domnule Popescu... nene! stai un pic...
Pe parola noastră că n-a fost nimic!...
Damian, săracul, nu ştia ce zice, —
Dar găsind la urmă un moment propice,
Când văzu că treaba tot mai rău se-ncurcă,
A fugit...
Iar soţii se certară furcă.
Ea-l lua cu bine, nu-l scotea din "dragă",
Socotind că astfel va putea s-o dreagă,
Dar la urma urmei, ca să-l deie gata,
A-nceput să facă, ea, pe supărata.
Că odinioară l-a iubit un pic,
Dar nu-l cunoscuse chiar aşa mojic...
Şi-ntorcând o clipă capul îndărăt,
I-a strigat din uşă: — "Te-ai prostit di tăt!..."

*
Toate astea însă n-au nici un temei,
Că nu ştie nimeni ce-a fost între ei.
Vineri toată lumea a putut să-i vadă
Amândoi alături, braţ la braţ, pe stradă...
Ei, şi ştiţi, aseară, după ce-a stat ploaia,
Ce-a aflat Tănţica de la Procopoaia
Când s-a dus să-i ceară un model de şorţ?...
Că madam Popescu nu mai dă divorţ.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa era mama mea

Mama se scula de noapte,
Ne cosea hăinuţe rupte,
Ne fierbea în oală lapte,
Treburi termina prin curte.

Apoi, lua la umăr sapa,
Bocceluţa cu mâncare,
În cofă îşi punea apa
Şi pleca în câmp să are.

Îşi purta paşii pe brazdă,
Prin pământul răscolit,
Avea grijă să nu cadă
Până dă în asfinţit.

În miezul zilei se-odihnea.
Ştergea fruntea de sudoare.
Mânca acolo, ce avea.
În câmp. Sub arşiţa de soare.

Ducea calul să-l adape.
Să-i răcorească sufletul.
Apoi începea să sape,
Potolindu-şi umbletul.

Tot aşa muncea în viaţă.
Alerga pe câmpuri vara,
De cum da în dimineaţă.
De cu zori şi până seara.

Cu truda câmpului în spate,
În curte, calul dehăma.
Ne lua pe fiecare-n parte
Şi cu grijă ne-ntreba:

- Oare, v-a ajuns lăpticul?
Era prima grijă a ei.
Îşi lua din cap baticul,
Ne săruta oe toţi trei.

Apoi, ne băga în casă,
Ne pregătea mâncare bună,
Ne-aşeza cu drag la masă
Şi ne spunea:-Poftă bună!

Când ne aşeza în pat
Ne închina perna întâi.
Uita mama de oftat
Când ne veghea la căpătâi.

Aşa era mama mea.
Ea făcea din noapte zi.
Prea puţin se odihnea.
Muncea mult pentru copii.

poezie de Dumitru Delcă (29 decembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul, ursul şi viţelul

Odată-am fost în pădure,
Şi în lujerii de mure
Mormăia ursul Mor-Mor,
Parcă cerea ajutor.
Printre puieţii de brazi,
Mi-am făcut puţin curaj.
De urs m-am apropiat
Să văd ce s-a întâmplat.
Pasămite, lângă el
Gemea din greu un viţel.
Am rămas stupefiat,
Să văd că nu l-a mâncat!
Ursu-l mâgâia pe cap,
Eu nu ştiam ce să fac.
Nu-mi venea de loc a crede
Că în iarba multă, verde,
Împreun-au petrecut o noapte,
Şi-a scăpat viţelul de moarte.
Mă apropii. Mâna-ntind,
Mi-era frică să-l ating.
Văzând că ursu-i bucuros,
Pe spate eu l-am întors.
Am văzut că nu mai are,
Decât numai trei picioare.
Prin pădure, rătăcit,
Mistreţii l-au hăcuit.
De colţii lor l-a scăpat
Chiar Moş Martin, supărat.
Pe misreţi i-a alungat,
Apoi viţelul l-a luat,
În pădure l-a ascuns,
Unde lupii n-au pătruns.
A stat noaptea lângă el,
L-a oblojit fel de fel.
Iar când s-a luminat,
După ajutor ursu-a strigat.
Viţeluşul gemea greu.
Vroia să-l îngrijesc şi eu.
Cămaşa mi-am spintecat,
Picioruşul i-am legat,
Şi primul ajutor i-am dat.
Apoi, ursul m-a ajutat
Să îl duc până în sat.
Sătenii când m-au văzut
Au crezut că sunt pierdut.
Cum e posibil să vin
Alături de Moş Martin!
Ba, să cărăm şi-n spinare,
Amândoi, o arătare.
Lângă oamenii miraţi
Stăteau alături trei fraţi
Moş Martin şi cu viţelul
Şi eu, omul, doctorelul.

Morala:
Şi fiarele au, se pare,
Câteodată suflet mare.
Iar noi trebuie să ştim,
Cum şi când le preţuim.

fabulă de Dumitru Delcă (20 august 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!