Întoarcerea ploii

copila buimacă alerga prin cerul cu stele,
avea ochii roşii
de limbile focului ce pârjoliseră o lume -
lumea ei albastră,
râul curgea cu perle şi lacrimi;
pasărea roşie-şi uitase zborul -
copacii respirau cenuşă,
oamenii tăiau oxigenul
în felii infinit de subţiri
pentru următoarea existenţă -

la capătul iluziei dinspre miazănoapte
a găsit drumul ploii şi s-a întors acasă
sfâşiată de lupii ceţurilor din nord,
asculta melancolică reflecţia oglinzii
ce-i povestea cu vorbe cărunte
şi epitete-n riduri
despre liniştea absolutului
născut din moarte
şi despre noi
umbrele fiinţelor ce-am fost...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limbi de dragon

pasărea a fost dată afară din cer
pe motiv de incompatibilitate
de-atunci cântă
o sole mio

primăvara a deschis din nou
porţile edenului
mierlele grădinii rătăcind prin lumile roşii
construiesc cuibul cu aştri
sunt bolnave de risipa dragostei
şi nasc pui fără aripi
izolaţi în colivie
de limbile acelui dragon

la capătul lumii
un bărbat iubeşte o femeie
eu iubesc o stea
mierlele au tăcut pentru eternitate
şi pământul respiră a moarte

dincolo de timp
fluturii polenizează
cenuşa florilor
pentru următorul răsărit

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înger bălai

(Mariei-Izabella)

Eram atât de copilă
o copilă singură rătăcită prin lume
iubită a vânturilor cu flori
din miazăzi
și a furtunilor cu lăcuste
din miazănoapte

am vrut să cresc
să fiu cea mai mare umbră
să îmbătrânesc
să-mi crească aripi cu riduri
m-am rugat mult
Lui i s-a făcut milă
de copila răpusă de un val
și i-a dăruit un înger bălai
într-un zece cireșar
să-i fie candelă
să-i fie far
lumină prin noaptea vieții

mi te-a dăruit pe tine copilă
și de-atunci îmbătrânesc frumos
în fiecare floare
în fiecare răsărit
în fiecare toamnă...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia-anotimp

călătoream
am întâlnit femeia-ploaie
din anotimpul ploilor de maci
născuse un întreg univers
prin candoarea-i din vis

pentru el era femeia-infinit
sacrificiul ei era o primăvara roz
al misterului de nepovestit
o iubire a florilor lui de cireş

apoi am găsit femeia-mamă
ce cu blândeţe dezmierda
râul viu ce-i izvora din trup
şi aripi de cer ea dăruia
măiastrei sale păsări

la final de timp
am găsit bunica cu păru-i nins
şi vocea-i blândă
ea încheia frumos
povestea femeii-anotimp
şi o cânta nemărginirii...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre limbi

"Dumnezeu a zis: de azi înainte să se zică
Şi omul a zis de atunci"
Cândva oamenii s-au căţărat pe munte
şi prin cuiburi de vulturi au născut focuri;
cu limbile focurilor lor vorbeau între ei
despre veşti de război
interpreţi pentru corn de berbece
sau aramă lungă
ce din nu ştiu ce motiv n-avea limbi.
Limbi de papuc salută pământul
Limbile ceasului toacă timpul
Îl foarfecă
cu limbi de vioară
Şi lemnul şi sârma vorbeşte
Voi oameni cu limbile voastre
Vorbe ale dumnezeului
tuturor limbilor – iată ce sunteţi!

poezie de Ruben Bucoiu
Adăugat de r b
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cavalcada iubirii înspre moarte

e iarnă!
nu vreau să te iubesc, deşi te iubesc...
şi pictez banchetul târziu al sorţii.
este doar vina ta.
totul este incolor şi totul îmi lipseşte
şi tu vrei să anulezi totul...
în melancolii, în albastrul strugurilor,
în mine şi-n timpul amintirilor.

am recreat anotimpul iubirii.
tu, plictisit, îmi şopteşti că nu mai e timp...
pentru un vis, un foc, o pasiune,
o magie ori pentru dragoste!
şi totuşi, într-o dimineaţă, am renăscut -
o viţă de vie sălbatică!
am răsărit dintr-o realitate
ori dintr-o stea şi-am răsturnat
pe drumul şerpuit al feminităţii, lumea.

în această călătorie ancestrală
am învăţat, timid,
că răstimpul tuturor oamenilor
a fost creat doar pentru iubire
sau pentru moarte!

şi-atunci iubim neviaţa
ori poate nemoartea orologiului
şi jelim
după o ultimă dragoste infernală...

şi-ntr-un târziu, strig cerului -
dă-mi, te rog, de la tine şi dintr-o iluzie -
iubirea ultimului arhistratig!

e noapte!
râul meu curge spre nord,
iar lebăda construieşte
doua morminte din aripi albe...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem despre singurătate

Viaţa e un dar, o feerie de trăiri şi simţăminte,
de rugi şi dureri neîmpărtăşite
prin singurătăţile-n doi trăite, cetatea sângelui uitat
din inima unui homo sapiens sapiens.
Viaţa e suma adevărurilor nerostite, ascunse în ochii toamnei,
dar şi a cărărilor ce nu duc nicăieri
pentru că le-am ferecat în ceruri de rai
cu cheile lacrimilor de Jad
din pădurea suspinelor nopţilor albastre.

Am obosit.
trebuia totuşi să plec
spre zarea din inima Atlantidei
atât de departe
încât teama de singurătate să nu-mi cotropească
fiinţa-mi de petale şi rouă,
să nu-mi otravească clipocirile sângelui sfârşitului de toamnă.

Stau în cumpănă
Singuratatea-i o durere, un dat sau un dar?!
sau
e obsesia trecererii noastre prin lume, dinspre răsărit spre amurg
printre iedera lui ieri, macii de azi şi fragilul balon a lui mâine?!
ori dinspre nicăieri spre niciunde...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul văzut dintr-un car cu boi

dintr-un car greoi tras de doi boi
oprit pe dealul şimnicului de sus
ochii copilului încă împuşcau privighetori
mai trăsese cu praştia după heruvimi frumoşi
sau după fetele din sat întoarse de la şcoală în amiezi
acum avea braţele prea mici să cuprindă oraşul
ce dormita leneş în braţele miriadelor de stele
şi de luminiţe, despre care auzise
-c-ar fi ca un animal viu -
simţise până atunci oraşul ca pe un munte uriaş
pe care trebuia să-l urce...
în car, inima lui crescuse ca un glob mare de foc
putea s-o arate tuturor, din loc în loc
doar pământul îl alerga beat prin stele
sângele îi fierbea în copilăreştile vene
înghiţea felii mari de aer proaspăt
fără gustul colbului de la el din sat
cunoscuse doar pârâul lunecos şi rece
unde înotau peştii săi mici
şi bolovanii câmpului fierbinţi
următoarea respiraţie a copilului
sărutase mâinile sfinte ale bunicului
râse soarelui să nu-l orbească
şi cuprinse-ntreg oraşul în braţele-i mici
oraşul îl alerga mai să se prăvălească...

poezie de Mariana Didu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când întâlneşti o pasăre albastră

Când întâlneşti o pasăre albastră,
ascultă sfatul ei.
Priveşte florile din glastră,
şi-n sobă, focul cu scântei.
Pasărea albastră-ţi spune:
păstrează-ţi lacrimile.
Vor veni şi vremuri bune
şi-ţi vor şterge patimile.
Glasul ei îţi va mai spune,
că soarele va răsări,
doar când luna va apune
şi oamenii se vor trezi.
Cu patimă, ea îţi mai spune
că întoarcerea la rădăcini,
de unde eşti plecat în lume,
te bucură, nu mai suspini.
Asta doar în lumea vie,
că în lumea împietrită,
zborul tău din colivie
nu este o reuşită.
Ascultă sunetul, vezi lumina
şi-n viaţă, drumul e deschis.
Soarele va lumina grădina
şi vei trăi ca-n Paradis.
Ascultând pasărea albastră
vei deveni mai înţelept.
Vei înţelege lumea noastră.
Asta de la tine-aştept.

poezie de Dumitru Delcă (16 iulie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frumoasele deprinderi

Să revenim la frumoasele noastre deprinderi
sub cerul intuiţional
să ne arăm cu grijă pământul de pe tălpi
să folosim gesturi de papură cuvinte
despre balanţe despre forma focului
despre extazul binecuvântat şi dureros
sau despre sânge despre lapte şi despre celelalte obiecte-mamă

astfel ne-am putea regăsi
sub chioşc în camera de după un perete
în lumea foşnitoare de sub noi
complet paradiţi dar nu despre asta e vorba
şi cine mai ştie.

poezie clasică de Gellu Naum
Adăugat de Simona E
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dansând cu lupii

Am ieşit în noaptea plinei luni
şi-am dansat cu lupii...
m-am prins în hora lor nebună,
unduitor, fantastic şi rebel,
urlând la lună...

am descifrat misterul ropotelor de ploaie
sfâşiată prin ramuri de copaci...
lacrimi ce vor să spele lumea
de ea însăşi...
cabale îngânate de vraci...

am găsit nedorite răspunsuri
la întrebări pe care nu le-am pus...
şi privesc cornul lunii-n apus...
mai ascunde în ea nepătrunsuri...
dar ceasul s-a dus...

mi-e sufletul gol, zdrenţuit,
mă paşte-un cumplit dor de ducă...
luna păleşte năucă
iar lupii privesc liniştit
o nălucă...

poezie de Aurelia Tarniceri
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste de adormit Laura

Acum pe inserat s-au apucat copii
Sa se duca la parinti
Sa le spuna o poveste
Si in jurul focului stand n-au atipit

Au inceput a rasuna in noapte
Povesti desatre, povesti de noapte
Ce ieseau asa din tampla mea:
Uitati copii in jurul focului stand

Acum in seara asta o sa spunem povesti
De viata de speranta de viata
Despre un gandacel care saracul de el
Sa stins in noaptea grea si ajuns sus pe o stea

Despre un om parlit care nimic nu avea
Despre Andreea despre Laura
Si sa nu uit, despre iubirea mea
Care ma strange in brate si ma alina

Si un soricel care iesea din biblioteca
Ce vrea si el saracu acuma
Sa spuna in noaptea asta
Povestea lui despre viata sa

A spus povestea lui si a disparut
In universul cartilor ce le pazeste
Si acum toti au adormit
Si copii trebuie acum sa-i legan

Caci noaptea asta a fost seara mea
A tuturor care au vrut tarziu in noapte
Sa asculte povesti si snoave.
Si despre tine iubirea mea.

poezie de Harhata Gelu
Adăugat de Harhata Gelu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea din Colivie

Pasărea liberă saltă
pe aripi de vânt trăind momentul
şi pluteşte în aval
până se termina curentul
îşi înmoaie aripile
în razele portocalii ale soarelui
şi îndrăzneşte să revendice cerul.
Dar o pasăre care pândeşte
din colivia ei îngustă
rareori poate vedea prin
zăbrelele furiei ce o gustă
aripile îi sunt tăiate şi
picioarele legate
îi rămâne doar vocea să cânte.
Pasărea din colivie cântă
cu un tril înspăimântător
despre lucruri necunoscute încă
cuprinsă de dor
iar melodia i se aude
pe dealul îndepărtat în ecou
pentru că pasărea închisă
cântă despre libertate.
Pasărea liberă se gândeşte la o altă adiere de vânt
la vânturi uşoare, favorabile, printre copacii suspinând
şi la viermi graşi aşteptând-o pe iarba zorilor luminoşi
şi numeşte al ei tot cerul frumos.
Dar o pasăre în colivie stă pe mormântul viselor
umbra ei strigă într-un ţipăt de coşmar mistuitor
aripile îi sunt tăiate şi picioarele legate
îi rămâne doar vocea să cânte.
Pasărea din colivie cântă
cu un tril înspăimântător
despre lucruri necunoscute încă
cuprinsă de dor
iar melodia i se aude
pe dealul îndepărtat în ecou
pentru că pasărea închisă
cântă despre libertate.

poezie clasică de Maya Angelou, traducere de Marius Alexandru
Adăugat de Marius Alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Perle din lacrimi

Prima ninsoare
m-a găsit cu lacrimi
pe obraz.

Fulgul curat
pe-o lacrimă s-a aşezat
şi-a îngheţat.

Perle izvorau din privire,
se rostogoleau prin omăt
şi creşteau apoi cât un om de zăpadă!

Prima ninsoare
m-a găsit cu lacrimi
pe obraz.

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Darul meu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grădină, cenuşă

Grădină, cenuşă, cenuşă, grădină,
Albă lumină diamantină,
Parcă suntem copii, tu ai cozi,
Eu călătorul la antipozi,
Eu îţi aduc de la Nord un urs alb,
Tu-mi dăruieşti sânul mic, palid, cald,
Eu scriu o carte, tu îmi ghiceşti
Tot viitorul, le potriveşti,
Zici c-om avea zece copii,
Mici, frumuşei, chiar jucării,
Înconjuraţi de vorbe şi flori,
Nu vom afla că oamenii mor.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume obosită este o lume care nu se odihneşte - iar o lume care nu se odihneşte este o lume zgomotoasă, condusă de tendinţa de mişcare a sunetului. Liniştea nu este niciodată absentă, pentru că Ea nu se întrerupe şi nu se fragmentează. Liniştea care precede sunetul, rămâne în spatele sunetului - chiar dacă sunetul nu ştie asta. Liniştea a fost acolo, când sunetul s-a născut, Liniştea rămâne în spatele sunetului şi Liniştea va fi acolo şi când sunetul se va întoarce acolo de unde a plecat: din Linişte. Aşadar, nicicând Liniştea nu poate fi absentă din existenţă - este singura prezenţă care nu are formă şi care nu poate fi caracterizată sau explicată. Nu poţi vorbi Liniştea, pentru că orice ai spune despre Ea, nu este complet adevărat, deoarece cuvintele sunt sunete, iar o formă relativă nu poate cuprinde o Prezenţă Absolută. Însă, deşi nu poţi vorbi Liniştea, poţi arăta către Linişte, chiar şi prin intermediul cuvintelor. Şi nici măcar asta nu e complet adevărat, pentru că Liniştea nu este acolo, într-o direcţie, ci este chiar Aici, Acum, precedând orice formă, orice faptă, orice cuvânt şi orice gând.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre gânduri

trăim în zdrenţe de speranţă
schelete vii prin hrube triste şi pustii
sparg gânduri de zidurile lumii
voi vorbiţi de mari proiecte
eu vorbesc despre săraci, despre boli, despre iubire
despre oameni cu suflete sângerânde
ochii stinşi şi goi, de trăit în noroi
ani chinuiţi, ani schingiuiţi, ani schilodiţi.
zâmbesc doar cei ce mai suspină
şi plâng pe treptele durerii acei ce nu au nici'o vină
timpul este pustiu şi gol, în mâini lacrimi şi nămol
nu mai ştiu, odată au fost vii
îmi este dor de zborul unei ciocarlii

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mireasa neagră

Fluviile, fluturii și pământul
înălțau spre cer aripi de gheață;
omenirea fiind ocupată
cu studiul ultimului papirus
despre eternitate, progres și sfârșit.

Prin lume, mireasa neagră-şi scrie
veacul de frig și singurătate,
închisă în iglul infinit de sânge
unde croșetează avid destine...

Al meu l-a împletit altfel:
în insula sufletului urlă lupii tineri,
goi, însetați și flămânzi,
așteptând renașterea ultimei ploi.
Nu mă văd pe mine nicăieri
și nici lumina dimineții...

Mă tot căut în ultimul bou-vagon al vieții -
în austrul care-mi mângâie tâmpla aurie
cu degetele ce mi-au sărutat destinul
sau în căușul inimii tale,
în edenul dintre ape
ori purgatoriul nesfârșitului deșert.
Nimic, nimic... doar noaptea polară
care a îmbrățișat amurgul umanității
și-a înnobilat totul cu alb și veșnicie -
off, la ferestră strigă Hades!

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi dacă noi toţi venim din întreg prin naştere şi ne reîntoarcem în Întreg prin ceea ce fals numeşti moarte? Dar ACUM, ACUM pe unde umbli, nu eşti tot în ÎNTREG? Şi ce sens mai are acum spiritualitatea minţii tale şi toate învăţăturile ei despre reîncarnare, karmă, religie, mântuire, iluminare, yoga, meditaţie, practică sau vieţi de după moarte? Spiritualitatea este cea mai nebănuită parte a Iluziei. POATE CĂ NICI NU AI FOST NĂSCUT VREODATĂ.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul infernului din mine

Timpul meu s-a scurs într-un mic infern:

prin copacii
care plâng trăirii dezrădăcinarea pădurii visării
ramurilor, frunzelor şi florilor iubirii
dar şi amintirea anilor din inelele vieţii.

prin oceanele naşterii din miazănoapte
ce sărută fiecare răsărit viu de vis
sorbind cu nesaţ fiecare picătură de viaţă
din amontele râurilor nordice.

prin iarba violet a luncii durerii
aciuată pe umbra tălpilor tale
din izvorul ruinelor secate
de liniştea neagră a uitării şi strigătul sângelui meu.

prin hamadele lunii
dezgolite de gravitaţia întrupatei iubiri
rămânându-i doar neagra seceră
într-o infernală aşteptare.

atunci nu-mi păsa că timpul trecea
agale prin florile albe din infernul lui Dante
dar, probabil!
a picta adevărul timpului infernului din mine
e cu neputinţă....

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub pătura albastră

De oboseală, de nesomn şi de toate,
m-am întins cu faţa la cer, fără să mă gândesc la nimic,
nici măcar la tine.

Ştii tu, cum ne ţineam de câte o bară de tren
(iar cititorul, pentru că şi el are dreptul poetic la legănare – o bară de tramvai sau de fluturi)
şi ne atingeam străin aşteptând coborârea,
tot astfel copacii, cu umbrele lor subţiri şi înfometate,
se atingeau şi priveau fără vorbe.

Din tălpi, din genunchi sau poate din spusele greierilor
am ştiut deodată şi chiar am vrut să exclam:
- Uite, copacul acesta eşti tu! Şi celălalt eu!
Am fost şi iarăşi vom fi!

Dar liniştea, liniştea pe care atât de mult o doreai la sfârşit,
şi atingerea mâinilor,
a umerilor sau a gândurilor lemnoase ale copacilor
sau poate cea din curgerea nisipoasă a stelelor – în lumina ce înlumina treptat totul –
m-au adormit pe o parte
şi, când am dat să te învelesc,
tu erai şi nu erai cu mine,
de oboseală, de nesomn şi de toate.

poezie de Dorin Cozan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!