* * *

te-am scos de la plăţile lumii, mamă
şi hainele ţi le-am scos din dulapul
cu miros de cireş...
apoi am plâns puţin
cu paltonul şi rochiţa de vară

în camera ta s-a mutat un înger
dar nu îl văd niciodată
doar uneori găsesc câte un fulg
pe pernă ori pe pervaz

în rest sunt toate aşa cum le-ai lăsat
toate amintirile sunt înrămate frumos
tu îmi zâmbeşti
din pereţii aglomeraţi de memorii stingheră mireasă a tatei
timpul aici nu există
s-a sinucis după plecarea ta

te-am scos azi din arhivele lumii, mamă
dar nimeni nu mi te va scoate
din inima strânsă de îmbrăţişarea ta

uite pe geam un fluture dansează...

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi mama mea a fost, este o Ana!

te-am scos de la toate plăţile lumii
mamă
hainele ţi le-am scos din şifonier
am plâns cu paltonul tău
şi rochiţa de vară
în camera ta
miroase a scorţişoară
şi a mere coapte în suflet
sunt toate aşa cum le-ai lăsat
îmi zâmbeşti la fel de stingheră
din rochia de mireasă
lângă tata
timpul aici nu există...

uite
în geamul tău
Dumnezeu surâde a viaţă

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada şi povaţa frumoasei coifărese

Deci cugetă, Mânuşereasă,
Ce te-am şcolit când erai jună;
Şi tu, Blanche, Pingelăreasă,
Acum e vremea cea mai bună:
Cu amândouă mâini adună,
De cruţi bărbaţii, ai greşit,
Că vremea babei va s-apună
Ca banul scos din circuit.

Şi tu mândră Cârnăţăreasă
Ce dănţuieşti cu dibăcie,
Tu, Guillemete, Tapiţereasă,
Nu-mi râde sfatul, c-o să vie
Vremea să-nchizi la prăvălie;
Bătrână, când te-ai veştejit,
Doar popi cărunţi o să te ştie,
Ca banul scos din circuit.

Şi tu Jeaneto, Scufăreasă,
Vezi să nu pici în laţ cumva;
Catrino, ce croieşti mătasă,
Bărbaţii nu-i mai alunga:
Cine-i urâtă, să nu stea,
Cu zâmbete tot i-a momit.
Doar hoaşca nimeni nu o vrea,
Ca banul scos din circuit.

Fetelor, pricepeţi odată
De ce m-am plâns şi jeluit:
Că nu-s de nimeni căutată,
Ca banul scos din circuit.

poezie celebră de Francois Villon, traducere de Dan Dănilă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iartă-mă. mamă

Iartă-mă, mamă
Mamă, iartă-mă de toate
Ce eu le-am făcut,
Cu tandreţe şi cu şoapte
Alte gânduri am avut.
Refuzând a ta vorbă
Am avut mai multe rele
Iartă-mă de rog mamă
Şi ma rog eu pân' la stele.
Ştiu că nu te-am ascultat
Când îmi vorbeai adesea
-Ascultă Sorina acest sfat
Şi vei putea să treci de rele.
Iartă-mă mamă, am greşit
Că nu te-am ascultat la timp
Tu eşti cel mai scump prieten,
Cel mai scump cuvânt.
Aş da totul să mă ierţi,
Doar pe-o clipă să te-ascult
Mamă iartă-mă re rog
Pentru tot ce am făcut.

poezie de Gandrabur Sorina (4 noiembrie 2017)
Adăugat de Sorina Gandrabur
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ruptură definitivă

Tu plângi când te gândeşti la mine,
Te-am supărat eu cu ceva?
Uşor m-ai dat de lângă tine,
Şi asta nu ţi-o pot ierta.

Eram micuţă când m-ai dat,
Aşa credeai că este bine,
Anii au trecut, tu m-ai uitat,
Cum şi eu te-am uitat pe tine.

Am plâns în taină tot mereu,
Când altă mamă m-a luat,
Te-am scos din suflet tare greu
Iar locul tău s-a ocupat.

Am aşteptat un timp prea lung,
Până când doru-a obosit,
Nici lacrimile nu mai curg.
Tu pentru mine ai murit.

Să te strig mamă n-aş putea.
Nu meriţi o aşa onoare,
În suflet nu te pot ierta,
Păcatul tău a fost prea mare.

Nu simt nevoia să te văd
Şi nici nu-mi este dor de tine,
Vagi amintiri încă revăd
Doar uneori, şi cred că-i bine.

poezie de Viorica Pop
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-am urât

Te-am urât de când eram mic copil,
Mi s-a părut că ai fost aspră şi rece cu mine,
Alături de tine mă simţeam sărac şi umil,
Îmi doream să am jucării şi să fiu mândru de tine.

Dar tu te zgârceai, dându-mi nişte ulei,
Şi pâine-nvechită pe un colţ de cartelă,
Înghesuit printre beţivi, bişniţari şi holtei,
Albeam la rând pentru un colţ de franzelă.

Umblai pe străzile lumii mereu prăfuită,
Cu mâinile crăpate de la strung, de la sapă,
N-aveai nici machiaj, nici coada împletită,
Şi nici pe afară nu aveai funcţii cu mapă.

Mai târziu mi-ai dat profesori inculţi,
Şi colegi de birou, împătimiţi manelişti,
Mi-ai scos în cale copii flămânzi şi desculţi,
Şi mii de şomeri neimaginabil de trişti.

Am plâns, te-am urât şi te-am înjurat bine,
Până am văzut că doar atât îmi poţi oferi mie,
Că doar atât rămânea din ce se fura de la tine,
Apoi am plâns iar şi te-am iertat Românie!

poezie de Paul Aelenei din Marea Unire Culturală (2018)
Adăugat de Diana Iordachescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Capcana din cer sau tributul plătit întunericului din noi

ai venit într-o noapte pe furiş
şi mi-ai frânt zborul de fluture
apoi m-ai închis
într-o cuşcă de lemn
ţi-ai adus un fotoliu
şi în fiecare dimineaţă
îi schimbai locul
încercând să vezi lucrurile
şi din alte perspective
până într-o noapte
când a venit un înger
şi m-a scos din cuşcă

în loc să fug
te-am furat din somn
şi te-am ascuns în păsări
cu aripi mari
ca nişte fâşii de lumină
să nu poată s-ajungă
niciun străin la tine

dormim fiecare în somnul celuilalt
şi încercăm să visăm către cer
tu femeie ascunsă în pasări
eu doar prizonierul tău
amândoi rătăciţi în casa din nori
fără uşi şi ferestre
şi cu pereţii goi

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cer ajutor

Nu mai am o mamă pe pământ,
Să-mi spună şi mie un cuvânt
Şi să-mi poată da ceva, de-i cer;
Am o mamă numai sus în cer.

Deznădăjduit de ce să fiu,
Dacă din experienţă ştiu
Că doar din puţin m-a susţinut,
Pe pământ, cu tot ce a putut?

Nici nu mă gândisem că din cer,
Mama-mi poate-ndată da ce-i cer,
Nu ca pe pământ, doar din puţin
Şi târziu, ci grabnic şi deplin.

Mamă, prins doar cu păreri de rău,
Nu m-am prins de ajutorul tău,
Să ţi-l cer frumos, cum se cuvine,
Până n-a venit el peste mine.

Că, de când în ceruri te-ai mutat,
Cererile mi le-ai ascultat,
Fără să le spun măcar în gând;
Le-ai ştiut când m-ai văzut plângând.

poezie de Marius Robu (4 decembrie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cer ajutor

Nu mai am o mamă pe pământ,
Să-mi spună şi mie un cuvânt
Şi să-mi poată da ceva, de-i cer;
Am o mamă numai sus în cer.

Deznădăjduit de ce să fiu,
Dacă din experienţă ştiu
Că doar din puţin m-a susţinut,
Pe pământ, cu tot ce a putut?

Nici nu mă gândisem că din cer,
Mama-mi poate-ndată da ce-i cer,
Nu ca pe pământ, doar din puţin
Şi târziu, ci grabnic şi deplin.

Mamă, prins doar cu păreri de rău,
Nu m-am prins de ajutorul tău,
Să ţi-l cer frumos, cum se cuvine,
Până n-a venit el peste mine.

Căci, de când în ceruri te-ai mutat,
Cererile mi le-ai ascultat,
Fără să le spun măcar în gând;
Le-ai ştiut când m-ai văzut plângând.

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (4 decembrie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu sunt poporul, gloata

Eu sunt poporul – gloata – mulţimea – masele.

Ştiţi că toate marile realizări din lume sunt făcute prin mine?

Eu sunt muncitorul, inventatorul, cel care produce hrana şi hainele lumii.

Sunt audienţa – martorul istoriei. Din mine-au ieşit Napoleonii şi Lincolnii.
Ei au murit. Şi-atunci am scos la lumina alţi Napoleoni şi-alţi Lincolni.

Sunt cernoziomul pentru seminţe. Sunt preria aşteptând aratul.
Furtuni mari au trecut peste mine. Uit.
Tot ce am mai bun este consumat şi risipit. Uit.
Toate,-n afară de Moarte, vin la mine
şi mă pun la muncă şi renunţ la tot ce am.
Şi uit.

Uneori gem, mă clatin şi, spre-amintire,
stropesc istoria cu picături de sânge,
Apoi – uit.

Când eu, Poporul, voi învăţa să-mi amintesc, când eu, Poporul,
voi folosi lecţiile zilei de ieri şi nu voi mai uita cine m-a jefuit anul trecut,
cine m-a-nşelat – atunci nimeni de pe pământ nu va mai rosti numele:
"Poporul", în derâdere şi nici nu va mai zâmbi batjocoritor.

Gloata – mulţimea – masele – atunci vor sosi.

poezie de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă pentru vremuri triste

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
S-au înălţat nămeţii înspre stele
Şi stelele din ceruri au căzut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Scumpă măicuţă. Ştiu că te-am pierdut.

Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină
În Univers te-ai rătăcit tăcut.
La tine oare cine-o să mai vină
Să-ţi mângâie tăcerea din mormânt?!
În ochiul tău cel sfânt, zadarnic lacrimi
Se risipesc. Făclii îmi ard la geam,
Şi-am dus durerea morţii după datini
Şi doar în gânduri, mamă, te mai am.
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Un timp fatidic ţi-a furat menirea,
Mamă, de-ai fi cu noi mereu, aici!
Tu mi-ai îndoliat nemărginirea.
Eu îngenunchi de-acuma în zadar
Şi rog la ceruri, mamă, îndurare,
Ciorchini de lacrimi azi îmi bat în geam,
Durerea mea e veşnică şi mare.

S-a-ntunecat privirea ta divină,
Furtună e în cer şi pe pământ,
A încolţit un sâmbur de lumină,
La cele sfinte. Dincolo de gând,
Când ard în mine litere de gheaţă,
Tu-ai să te naşti poem de catifea,
Căci vei zidi în noapte, ca şi-n viaţă
Versuri de lacrimi şi frânturi de stea.

Eu, lăcrimând de doruri sunt aici.
Şi caut clipa revenirii tale,
Tu dormi, măicuţă, nu te mai ridici
Spre cer înalţi un zid de întristare.
Pe drumul tău, plecând, s-au arătat
Îngeri vuind de lacrimă şi jale,
Te-ai adâncit în clopote deodat'
Şi ne-ai lăsat cu sufletele goale.

S-au înălţat nămeţii înspre cer
Şi s-a zidit tăcere în morminte,
Iar eu aici sunt un străin stingher,
Rămas doar cu aducerile-aminte.
E pleoapa grea de plâns şi-ndoliată,
Nici lacrimi nu mai am, măicuţa mea,
Eşti de plecarea asta vinovată
Şi vânt de dorul meu vei suspina.

Şi stelele din ceruri au căzut,
Nu-ţi mai ridici privirea către mine,
Plecarea ta, măicuţă, m-a durut...
Din lumea-aceea nimeni nu mai vine.
Şi stelele pe cer se sting tăcut,
Te-ai dus în zbor de pasăre măiastră,
Măicuţa mea, ce tare m-a durut
Că ai plecat, că ai plecat de-acasă...

Azi pleoapele sunt plumburii şi grele,
Şi candela se stinge-n noi tăcut,
Mamă, s-a stins lumina vieţii mele
Şi să te am aproape n-am putut.
Ţi-e trupul lut şi te-a chemat destinul
Să mergi să te-ntrupezi cu Dumnezeu,
Măicuţă bună, prelungindu-ţi chinul,
Poate că aş fi suferit şi eu.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut.
Te-ai rătăcit spre nicăieri în noapte
Şi mângâierea-ţi simt şi te ascult
Strigându-mă, tu, înger, de departe.
Te-ai risipit în stele şi în ploi,
În lacrimă de foc şi în furtună,
Dar va veni un timp când amândoi
Destine frânte, fi-vom împreună.

Scumpă măicuţă, ştiu că te-am pierdut,
Azi pleoapele sunt plumburii şi grele
Şi stelele din ceruri au căzut,
S-au înălţat nămeţii înspre stele.
Eu, lăcrimând de doruri sunt aici,
S-a-ntunecat privirea ta divină,
Şi clipa s-a oprit la ora cinci...
Te-ai dus spre ceruri, înger de lumină!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aterizarea

A venit un înger greoi ca un balaur,
Mă izbea în sânge, în inimă şi în cuvinte
Dădea din aripi atât de tare
că mă umpluse de vânătăi şi de morminte
M-a izbit cu aripa,
m-a izbit cu aripa, mamă
Totul devenise lapte,
sânul tău mamă, când
pana lui, din aripa lui,
a scos ochiul meu, din orbita mea
Ah, cât de zbătător era
şi cât fără de ochi sunt!

poezie celebră de Nichita Stănescu din volumul: Operele imperfecte (1979)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aterizarea

A venit un înger greoi ca un balaur,
Mă izbea în sânge, în inimă şi în cuvinte
Dădea din aripi atât de tare
că mă umpluse de vânătăi şi de morminte
M-a izbit cu aripa,
m-a izbit cu aripa, mamă
Totul devenise lapte,
sânul tău mamă, când
pana lui, din aripa lui,
a scos ochiul meu, din orbita mea
Ah, cât de zbătător era
şi cât fără de ochi sunt!

poezie celebră de Nichita Stănescu din volumul: Operele imperfecte (1979)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tentaţia vinului scos din hrube

Din CAMERA DE CHIBZUINŢĂ,
Când este scos în cănile de lut,
Abandonezi a ta voinţă
Şi-ncepi o nouă rundă de băut.

epigramă de Mihai Haivas din Seminţe din... dovleacul meu (2015)
Adăugat de Mihai Haivas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiica iubirii

Oh, mamă... eu ştiu că mă iubeşti!
În felul tău, acela care-l simţi...
Dar cu iubirea ta mă tot răneşti,
Şi n-ai ştiut să mai topeşti din zimţi!

Oh, de ai şti ce mult mă doare...
Atunci când nu mă simţi că plâng tăcut!
Mă ofilesc aşa cum şi o floare,
Îi iei lumina care ţi-a cerut!

Oh, mamă... ţi-am înţeles firea săracă,
De ai cunoaşte cât de adâncă e a mea!...
Ai fi lăsat vuietul să treacă,
Prin dragostea-ţi, ce se risipea...

Şi am tot plâns şi mă durea pe carne,
Când inima tu o loveai vorbind...
Şi tot strigam mereu la Tine, Doamne...
De ce o laşi a mă zdrobi zâmbind...?

Şi vântul începuse să mă doară...
Şi frunza din copac mă supăra;
Însă am înţeles... lăsând să moară,
Ceea ce eu nicicând nu pot schimba.

Şi înţelegerea m-a umplut în toate.
Şi toate s-au schimbat, deşi răni sunt...
Mai am încă speranţa... că tu, poate,
Ai să-nţelegi la rându-ţi ce eu sunt.

E o scrisoare de iubire pentru tine...
E sufletu-mi ce-a plâns că l-ai respins,
Când nu-mi vedeai suspinele saline
Nici sufletul rănit, căzut şi nins.

Oh, mamă... te-am iertat şi o ştii bine!
Eu fiică a iubirii mă numesc...
Dar, mi-ai lăsat durerile prea pline,
Şi chiar cu ele... eu sincer te iubesc!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Florile pe care le-ai primit mă fac să sufăr mult. De atâta suferinţă nici nu pot măcar descifra despre ce flori era vorba. Şi ele se află acum în camera ta. Dacă aş fi într-adevăr dulapul, m-aş muta, aşa, deodată, ziua în amiza mare, din camera ta. Cel puţin până când florile s-ar ofili aş rămâne în anticameră. Nu, nu-i frumos. Şi uite cât de departe s-a ajuns cu toate şi totuşi am clanţa uşii tale atât de aproape dinainte ochilor precum călimara mea.

Franz Kafka în Scrisori către Milena
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Prin ceruri, mamă, mai sunt ani?
Sau stelele măsoară doar eternitatea,
Cine îţi cântă astăzi, "la mulţi ani",
Când viaţa ta s-a împletit cu moartea?

Pe-aici, prin curtea ta, e toamnă, cald...
Dar frunze nu mai sunt în nuc să ştii, niciuna,
Of, iarba, mamă, ţi-a ajuns incet până la prag,
Iar dorul nostru a crescut şi el, de-atunci, într-una...

Prin ceruri, mamă, se sărbătoreşte?
Un tort cu lumânări, tu oare ai?
Aici, durerea, încă arde, ne topeşte,
Din lacrimi, ţi-am zidit şi noi un rai...

E ziua ta în Cer şi pe Pământ,
În casa ta aprindem amintiri cu tine,
De ne priveşti, trimite, mamă, un cuvânt,
Un vis, orice, să ştim dacă eşti bine...

poezie de Adrian Păpăruz
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dialog imaginar

- De ce române-ai plecat,
casa-n urmă ţi-ai lăsat
şi te-ai mutat în alt stat?
Nu ţi-e milă şi păcat,
nici nu te simţi vinovat
de lacrimile ce-au vărsat
cei rămaşi la tine-n sat?
Iar pe unde-ai colindat
ai văzut loc mai bogat,
mai frumos, mai luminat
dar... pe care l-ai uitat?
- Dar de ce eu l-aş uita,
dacă-acolo-i casa mea?
Aici mă usuc de dor
de-al meu sat, de-al meu obor,
de-a mea casă, de-ai mei toţi,
mamă, tată, fraţi, nepoţi,
de prieteni, de vecini,
aici sunt ca floarea-n spini,
ca român printre străini,
aici, dacă îmi e foame,
privesc sus, la Doamne-Doamne,
aici, dacă îmi e sete,
parc-aş vorbi la perete,
nu e nimeni să-nţeleagă
vorba mea puţin beteagă,
n-am cu cine să m-ajut,
mă simt ca un surdo-mut,
nimeni nu mă bagă-n seamă
parc-aş fi ciumat, li-e teamă,
s-a dus vestea de români
că sunt răi, c-ar fi păgâni,
eu, însă, lucrez cinstit
şi-aş vrea să fiu preţuit,
munca mea o fac cu spor
doar în beneficiul lor,
lucru trainic, de durată
cu conştiinţa curată
şi inima împăcată.
La voi mă întorc mereu
că acolo-i cuibul meu,
prietenii-mi sunt acolo,
umblu-aici de colo-colo,
locul nu mi-l mai găsesc,
vin la voi să mă-odihnesc
când oi vrea şi oi putea
ca să-mi găsesc liniştea,
cred că este bine-aşa!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

#

termenele de valabilitate ale medicamentelor au expirat
un semn că acum eşti singură alături de ceilalţi oameni singuri

am înghiţit ultima pastila contraceptivă în timp ce lumea era
liniştită şi făcea copii pe bandă rulantă

nu sunt o mamă bună am lăsat copiii să zboare lipsiţi de apărare
ca pe nişte păsări roşii fiecare cu câte o rană micuţă pe piept

nici alte mame nu sunt bune şi-au lăsat copiii să moară şi-au lăsat copiii să
trăiască cu handicapuri severe

aşa a fost mama mea care m-a lăsat să trăiesc undeva în acest colţ uitat de lume

înghit praful nociv în fiecare zi şi încă supravieţuiesc
încă alerg ca şi cum aş fi o fetiţă pe pajişti întinse

fuga a devenit o necesitate în orice moment în care soarele purulent
mă sufocă cu strălucirea lui

găsesc două linii de tren şi merg pe ele o sublimă salvare
apoi merg în pet shop şi cumpăr pungi de mâncare pentru
toate vrăbiile roşii pe care le văd în imaginaţia mea

deschid ferestrele larg

şi ele intră înăuntru

mama s-ar putea sa mai fie în viaţă ca o undă o pală de vânt ce mişcă perdeaua
la fel şi copiii mei s-ar putea sa fie aici lângă mine

îmi lipseşte doar contactul real de a-i strânge în braţe pentru că
nu sunt o mamă bună am lăsat frica să îmi controleze toate sentimentele

şi acum ele se năpustesc asupra mea

toate aceste vrăbii care se agaţă de inima mea şi muşcă.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul nu trăieşte doar din cuvinte, cu toate că uneori îi pare rău că le-a scos din gură.

citat clasic din Adlai Stevenson
Adăugat de Corneliu Tocan, Ph.D., M.Sc.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fetiţa alintată

– Mamă, coase-mi paltonaşul!
– Mamă, mi s-a rupt rochiţa...
– Prinde-mi, mamă, guleraşul!
S-alinta mereu fetiţa.

Coase mama, ce să facă?
Mama n-are bucurii,
Necăjită şi săracă
Şi c-o droaie de copii.

Şi de treburi câte are,
Nici să doarmă n-are când
– De mi-ar creşte fata mare,
Să m-ajute mai curând!

Vine fata alintată
– Mamă, coase-mi ciorăpiorul!
Dar măicuţa, supărată,
A luat-o mai cu zorul:

Uite ac şi uite aţă.
Nu mai eşti fetiţă mică,
Ia împunge – şi te-nvaţă –
Să mai coşi şi singurică!

poezie celebră de Otilia Cazimir
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!