Vin şi tristeţe (II)

E greu să exişti pe lumea asta făr-a fi băgat în seamă.
Toate celelalte lucruri se suportă mai uşor. O duşcă, două, trei –
şi impulsul de a sta şi de a gândi de unul singur revine.
Nimic nu se poate împotrivi zumzăitului
de fond, de-aceea apare deodată miracolul
de-a te fi născut şi de a te holba la un pahar. Iar munca
(pe omul care-i singur nu-l duce gândul la muncă)
devine iarăşi credinţă, credinţa de-a crede că suferinţa e numai bună
pentru a te concentra şi-a medita asupra ei. Şi nu trece mult timp
şi ochii nu mai privesc nimic în particular, întristaţi, parcă orbi.

Dacă acest om se ridică şi pleacă acasă să se culce,
el va arăta ca un orb care s-a rătăcit. Oricine
ar putea sări de nicăieri şi lovi cu brutalitate.
O femeie – frumoasă, tânără – ar putea fi văzută
sub un bărbat pe stradă, gemând
în felul în care o femeie a gemut odinioară sub el.
Dar acest om nu vede. El se îndreapă spre casă să se culce
şi viaţa nu devine nimic altceva decât zumzetul tăcerii.

Dezbrăcând acest om veţi găsi un trup care-a fost spălat,
şi ici-colo petice de blană. Cine s-ar gândi vreodată
să dea atenţie acestui om căruia-i ardea cândva
viaţa-n căldura venelor? Nimeni n-ar bănui
că a fost o femeie care, odată, a mângâiat
acel trup, care a sărutat acel trup care-acum tremură
şi-i ud de lacrimi; acum acel om,
care a venit acasă ca să doarmă, nu poate dormi, ci doar geme.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte bună, femeie !

Bună seara, femeie!
Sunt bărbatul care nu a ştiut
să-ţi spună "bună dimineaţa"
sau "bună ziua"!
Acum, e...
Seară!

Bună seara, femeie!
Sunt bărbatul aflat în toamnă,
care şi-a pierdut primăvara şi vara.
Acum, rămas cu un singur anotimp...
Iarna!

Bună seara, femeie!
Sunt bărbatul care şi-a pierdut
orele şi minutele!
Acum, am rămas doar cu fărâme de timp...
Secunde!

Bună seara, femeie!
Sunt bărbatul care a văzut bine,
dar nu te-a zărit!
Acum, aş vrea să pot zări,
dar nu pot, sunt...
Orb!

Bună seara, femeie!
Sunt bărbatul care a pierdut căldura
pieptului tău!
Acum, aş vrea să mă încălzesc,
dar e frig şi eu sunt...
Rece!

Bună seara, femeie!
Aş vrea să-ţi spun "bună dimineaţa"
sau "bună ziua"!
Dar nu mai pot...

În curând,
Noapte bună, femeie!

poezie de Ion Apostu (28 ianuarie 2015)
Adăugat de Ioana acsuraM
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când ai o stare de vibraţie joasă - tristeţe, ură, nervi - starea tinde să se agraveze, deoarece gândurile joase îşi măresc ponderea prezenţei în mintea ta - şi totul începe să pară din ce în ce mai negru, asta până când identificarea cu gândurile ia o pauză (respiraţie conştientă, privitul naturii, mutarea atenţiei către alt orizont etc.), ceea ce îi permite vibraţiei (sunetului) să se reaşeze. De multe ori, gândul jos al unui om este cel care invită multitudinea de gânduri joase, în mintea care îl găzduieşte. Astfel că omul se poate gândi, cu regret, că şi-a uitat portofelul acasă, iar acest gând se poate transforma într-o sarabandă de alte gânduri joase, care îi spun omului, spre exemplu, că viaţa e o luptă. În acest fel, ceea ce a fost un simplu gând de regret s-a transformat într-un magnet pentru celelalte gânduri, care au venit acolo unde au auzit chemarea. Şi bineînţeles că omul este necăjit! De ce? Pentru că el chiar îşi crede gândurile! Mai mult, se identifică total cu gândurile sale. Iar asta îl face supusul gândurilor, pentru că le acordă atenţie completă, iar acolo unde este prezentă atenţia unui om, acolo este prezent şi omul. Atenţia nu este un gând; atenţia este Însăşi Conştiinţa. De fapt, gândurile asta vor: atenţia oamenilor, pentru că doar aşa pot evolua până la stadiul de experienţă.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Relaţia cu gândurile
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Micile miracole

Miracolul e că nu s-a întâmplat nimic
Miracolele nu întrec aşteptările
Celor care le vânează
Nici nu se prezintă sub limita acestor aşteptări
Altfel nu s-ar mai numi miracole
Apar când eşti mai puţin pregătit
Când îţi faci un rost din a aştepta
Azi îl aştept pe mâine
Mâinele vine
Iar mirarea mea se cască lângă un gol
Un scaun, un atelier, un pahar, o stradă
O femeie goală stând pe un scaun
Un atelier gol în care a fost cândva mai multă viaţă
Decât în oamenii care au traversat ani în şir
Această stradă
Prima închinare poate fi un miracol fatal
Pentru un pahar care a stat gol din fabricaţie
Tot ce trăim acum e un miracol
I-aş zice miracol-ca-suport-al-supravieţuirii

poezie de Ancuţa Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia care ştie să iubească

Am fost la început nepăsător,
Probabil neatent pentru o clipă,
În braţe de femeie şi uşor,
N-am mai putut să mă retrag în pripă

Ea aştepta tăcută să apar,
Cu trup parfum, privire răpitoare,
Un gust amestecat dulce-amar,
Pe buzele-i etern seducătoare

Şi le-am gustat naiv, fără să ştiu,
Că n-am să pot a le uita vreodată,
Căci fără ele nu mai pot să fiu
Decât acel ce le mai vrea o dată

S-a întâmplat cândva să-i fiu bărbat,
Femeii care ştie să iubească
Şi de atunci mi-e sufletul curat,
Iar inima continuă s-o dorească

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Te cred. Ce-ai obţinut însă? Nu ai nimic al tău...
Traian: N-am, dar aş putea oricând; cine crezi că mi-ar refuza? Ce folos însă? Ce mi-ar trebui casă, vilă sau apartament de lux în centrul oraşului, maşini şi toate celelalte? N-am nevoie de nimic! Mă lipsesc de toate acestea! Am tot ce-mi trebuie aici şi sunt mulţumit de modul în care o duc; nu-mi plâng de milă.
Diana: Puteai avea mai multe...
Traian: Pentru ce? La ce mi-ar fi fost necesare, de moment ce sunt singur?
Diana: Puteai avea soţie, copii, nu să rămâi singur, burlac...
Traian: Soţie?! Dacă nu tu, de alta mă lipsesc... Copii?! Am unul, dar tu mi l-ai luat, l-ai înstrăinat de mine. Însă nu-mi doresc altul. El îmi e de ajuns.
Diana: Off... Ajungem de unde am pornit. Deci, totuşi, din cauza asta îl trimiţi atât de departe de mine, în această misiune, să nu ştiu nimic de el în următorii 13 ani... Dar, te rog... Nu-l înstrăina de mine, nu-l trimite departe! Lasă-l aici, acasă, lângă mine!
Traian: Eu nu-l trimit nicăieri; el a ales această cale. De altfel, puteai fi conştientă de acest risc încă de când l-ai înscris să înveţe aici, la acest Institut. A fost pregătit pentru a deveni astronaut; se pare că a reuşit prea bine acest lucru, pentru că la ora actuală, fără a-l lăuda, este cel mai bun!
Diana: Fugi de realitate, dar ştiu că e mâna ta aici. Doar tu aveai interesul să-l îndepărtezi de mine, de Iulian... Nu înţeleg, cum poţi fi atât de crud? E totuşi fiul meu...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă Îl are cu adevărat şi numai pe Dumnezeu, nimic nu-i mai stă în cale. De ce? Acest om Îl are pe Dumnezeu în toate lucrările sale şi pretutindeni, şi numai Dumnezeu este cel care lucrează prin el. Căci lucrarea aparţine mai curând celui care a pricinuit-o, decât celui care o realizează. În calea unui astfel de om nimeni nu poate sta, pentru că el crede, caută şi iubeşte doar pe Dumnezeu, pentru că s-a unit cu El în toate dorinţele sale.

citat din Johhanes Eckhart
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa ori seara

Să fi fost doar chimie şi doar ochii vinovaţi
pentru tot ce s-a întâmplat, să nu fi fost nimic
din ce ar putea fi divin, să fi fost doar
întâmplare, trup şi carne, toate numite destin?!

Să fi trecut atâtea decenii degeaba... şi totuşi
ceva de neînţeles s-a întâmplat în momentul
acela în care am anulat timpul, în momentul
acela când ţi-am citit gândul, s-a născut poezia!

Să fie acesta preţul plătit unei muze rebele,
răzvrătită de soartă, preţu-i prea mare să fie...
să cred că-i doar întâmplare şi nimic din ce ţine
de suflet nu poate... nu există pe acest pământ!

E prea mult gând între Noi, e prea fără timp ce
se întâmplă cu Noi, nu văd începutul, nu
întrăzăresc nici sfârşitul, pare că nici timp nu
există de atâta prezent ori de atâta absent!

Poate greşesc ori mă-nşel, dar cum rămâne cu
timpul, cum rămâne cu Noi, suntem mult prea
prezenţi, ieri erai în braţele mele, azi te,, scalzi"
în ochii mei, ieri îmi vorbeai de iubire iar azi...

Azi taci şi asculţi iubire, ziua de mâine ne dă
întâlnire, vom zâmbi, poate chiar vom şi râde de
Noi ori de timp, în priviri vom fi şi mai,, vii" chiar
dacă pe trupurile noastre au trecut decenii!

Au trecut anotimpuri, chiar, câte au trecut, te
invit într-o zi la numărat anotimpuri, te invit la
numărat timpul, chiar, cum ar fi reîntâlnirea de
după o zi trecută ori după o viaţă trecută!?

Noi doi, faţă în faţă, cred că şi cuvântul şi
lacrima ar îngheţa, de trup nu mai vorbesc, ar
reînvia fluturii, s-ar crucii Demonii, s-ar reîntâlni
două vieţi, alege Tu, dimineaţa ori seara! miha

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La revedere

Când treci, ştii bine,
Prin absenţa mea, care-i făcută doar din tine,
Norii nu mai pot fi cerul meu, nici acest soare,
Al meu e doar cerul care se desface-n particule infime –
Şi minciuna atotcuprinzătoare
De-a fi această voce, această privire, aceşti centimetri-înălţime.

Elementele care m-au făcut
Din întâlnirea noastră nespus de avut
Nu mai pot fi necreate; nu există haos
A cărui cauzalitate
Să poată anula-n vreun fel, să readucă-n repaos
Ceremonialul prezenţei tale, chiar şi-atunci când eşti departe.

Tu, atunci, şi eu – împreună,
Vom pretinde că totul e-o minciună,
Diminuându-ne pentru-a crea impresia amăgitoare
Că putem exista separaţi, în vreme ce, dincolo de-artificii şi de-al lor fâs,
Un om mult, mult mai mare,
Se ascunde în această privire, în acest surâs.

El e cel care dincolo de marea adâncă
Dincolo de ocenele triste te va întâmpina – încă,
Trezindu-te din nepăsare cu ceea ce a fost.
Din acestă oră trecută vocea lui va vorbi,
Legile Timpului vor trebui să-şi caute alt rost:
În faţa-întregii lumi mâna lui îţi va atinge obrazul, te va iubi.

Străin poate fi
Doar sunetul căruia-i lipseşte darul de-a privi.
Nu există gând care, murind, să treacă, mărunt sau înalt,
Prin spaţii-n care noi n-am putea să fim,
Să ne realcătuim
Unul altuia sinele, fiecare-n gândul celuilalt.

Laşi în urmă – nimic nu se pierde –
Mai mult decât am fost eu vreodată, şi cu-un fel de
Cochetărie-amară iei cu tine mai mult
Decât voi fi până-n acea zi, din toate mai aleasă,
Când nu va mai fi nimic de făcut,
Doar să rostim " În sfârşit", şi să fim din nou acasă.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezie despre "Nimic",

"La început a fost Cuvântul";
Dar Cuvântul de unde s-a luat?
Se spune că pământul
Dintr-o explozie ar fi apărut;
Şi, înainte de explozie,
Ce a explodat?

Sau poate... Totul a apărut din Nimic,
Dar Nimicul – ce mai e?
De unde vine acest "Nimic":
Dintr-un alt Nimic,
Sau din ceva mai mic?
Sau, poate, mai mare?
( Nu mi-ar fi de mirare!)

Ce este Nimicul?
Este "nimic" sau "gol"?
Şi dacă e "gol" –
Cu ce era umplut?
Ce a fost la început?

Dar dacă nu există
Nici început, nici sfârşit,
Doar "suspendată clipă" – infinit?
Şi dacă Nimicul e pur şi simplu – nimic
Din care a apărut acest infinit?

Nu sunt savant, şi nici cercetător,
Doar mă joc de-a filosoful;
Nimeni nu ştie şi nici n-a ştiut
Ce a fost la început;
În schimb, un lucru e cert despre Nimic:
"Ştiu că nu ştiu nimic".

poezie de Maria Supernic (13 februarie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar permite-i minţii să rămână complet suspendată în nemişcarea, neclintirea care veşnic este şi astfel toate constructele ei iluzorii cu tot cu ea se vor nărui. Nu trebuie să faci nimic pentru a fi liber, nici măcar nu e necesar să atingi vreun gând. Permite gândurilor să circule libere ca maşinilor pe o autostradă foarte aglomerată, indiferent dacă încărcătura lor e o bombă atomică sau porumbei ai păcii. Odată liber de gândire, eşti liber implicit de naştere şi moarte, etern nenăscut, tu eşti viaţa liberă de toate formele care se scaldă în ea. Oceanul nu spune: "Corpul acestui delfin muribund sunt eu!" După cum viaţa nu spune: "Acest corp de femeie tânără ce urmează să moară sunt eu!" Doar gândul crede că posedă totul, implicit viaţa. Viaţa însă e complet liberă chiar şi de gândul "Dumnezeu" care apare în ea.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ADU-MI-TE APROAPE!

Adu-mi-te... Adu-mi-te aproape,
Minune întrupată, să-mi fii scut!
Sunt trubadurul care nu mai poate
Să îţi aştepte ultimul sărut.

Am obosit, cântând prin căi lactee,
Să fiu de zei şi îngeri ignorat,
Căci m-am născut spre-a te iubi Femeie...
De-acest păcat nu voi să fiu iertat!

În drumul meu sihastru către cruce
Am fost sortit, Aici, să te-ntâlnesc.
Adu-mi-te cât încă mai pot duce,
Povara unui suflet omenesc.

Căci mai 'naite poate-am fost o floare,
Pe care, sărutând-o, lăcrimai.
Sau poate că am fost privighetoare
Şi cântecul din rai îmi ascultai.

Poate cândva ai fost, şi tu, o stâncă,
Eu veşnic val care te mângâia.
Sau poate-ai fost prăpastie adâncă
În care-ai strâns toată durerea mea!

Poate ţi-am fost, la zi de sărbătoare,
Un dar nepreţuit, iar tu - altar.
Sau poate doar o frunză oarecare
Din cel mai maiestos trup de stejar.

Eşti, sigur, zămislită din lumină.
Nu vreau să mai rămân un singur gând.
Sau poate amândoi suntem de vină,
Că vieţile petrecem rând pe rând.

Te-am regăsit, Acum, în astă lume.
Şi-n acest rai, pe globul pământesc
- Unde Destinul ne-a adus anume -
Numai de tine simt că-mi amintesc.

Minune întrupată în Femeie,
Adu-mi-te aproape să-ţi fiu scut!
Şi tot ce e, ce-a fost ori va să fie,
Să le topim pe toate-ntr-un sărut.

Daniel-Petrişor Dumitru

Daniel-Petrişor Dumitru în Cont Facebook (29 august 2020)
Adăugat de Daniel-Petrişor Dumitru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Foarte norocos acel bărbat care e iubit necondiţionat de o femeie cu trup curat şi suflet aristocrat!

aforism de Michelle Rosenberg
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine oare îmi va încredinţa un trup duhovnicesc atâta vreme cât eu nu pot stăpâni nici măcar un trup pământesc? Trupurile mici şi pieritoare pe care le avem acum ne-au fost dăruite aşa cum şcolarilor li se dau poneii. Trebuie să învăţăm să conducem, nu pentru că într-o bună zi am scăpa cu totul de cai, ci pentru că într-o bună zi s-ar putea să călărim pe deşeuate, neînfricaţi şi voioşi, pe acei bidivii incomparabil mai mari, pe caii aceia înaripaţi, strălucitori, de pasul cărora se cutremură lumea şi care ne aşteaptă poate chiar acum cu nerăbdare, bătând din copite şi sforăind pe nări, în grajdurile Împăratului. Nu că galopul ar fi lipsit de orice valoare dacă nu ar fi un galop împreună cu Împăratul, dar cum altfel - de vreme ce El şi-a rezervat propriul armăsar - L-am putea însoţi?

C.S. Lewis în Despre minuni
Adăugat de ANA MARIA BOTNARU
Comentează! | Votează! | Copiază!

O femeie care iubeşte un bărbat este o femeie. O femeie care iubeşte în acelaşi timp doi bărbaţi este o femeie excepţională. O femeie care iubeşte în acelaşi timp trei bărbaţi este o zeiţă în devenire, care a descoperit puterea colosală şi tainică a iubirii. O astfel de femeie şi-a dat seama că cine iubeşte mult, mult va fi iubită.

citat din Gregorian Bivolaru
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ignoranţa profundă inspiră tonul dogmatic; acel care nu ştie nimic crede că poate învăţa pe alţii ceea ce abia a aflat el însuşi; acel care ştie multe nu-şi închipuie că ceea ce spune ar putea fi necunoscut şi se exprimă mai cu indiferenţă.

citat clasic din La Bruyere
Adăugat de Corneliu Tocan, Ph.D., M.Sc.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să iubeşti o femeie

Să iubeşti o femeie, ce magnific, ce chin!
Te ridică spre ceruri, te preface-n suspin,
Dar ce dulce e chinul, cât de mult îl doreşti,
O femeie e arta de a şti să iubeşti

Să iubeşti o femeie... te iubeşte mai mult!
E tăcerea firavă, e al vieţii tumult
E miracolul veşnic ce te face să crezi,
O femeie-i lumină, doar încearcă să vezi

Dar la fel e-ntuneric dacă dragostea-i stingi,
E, o lacrimă caldă, ce pe-obraz o atingi,
Este dansul iubirii, fără ea nu ar fi,
Decât paşi înnodaţi într-un ritm ce nu-l ştii

Să iubeşti o femeie, tot ce poate fi sfânt,
Este lună, e soare, dar aici, pe pământ
Are cheia spre mâine dar şi cheia spre ieri,
Să iubeşti o femeie... să exişti... să mai speri

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să iubeşti o femeie

Să iubeşti o femeie, ce magnific, ce chin!
Te ridică spre ceruri, te preface-n suspin,
Dar ce dulce e chinul, cât de mult îl doreşti,
O femeie e arta de a şti să iubeşti.

Să iubeşti o femeie... te iubeşte mai mult!
E tăcerea firavă, e al vieţii tumult,
E miracolul veşnic ce te face să crezi,
O femeie-i lumină, doar încearcă să vezi.

Dar la fel e-ntuneric dacă dragostea-i stingi,
E o lacrimă caldă, ce pe-obraz o atingi,
Este dansul iubirii, fără ea nu ar fi
Decât paşi înnodaţi într-un ritm ce nu-l ştii.

Să iubeşti o femeie, tot ce poate fi sfânt,
Este lună, e soare, dar aici, pe pământ
Are cheia spre mâine cât şi cheia spre ieri,
Să iubeşti o femeie... să exişti... să mai speri.

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă n-ai fi tu, femeie...

Dacă n-ai fi tu, femeie, n-ar mai exista poeţi;
Nimeni n-ar mai vrea în viaţă şansa unei alte vieţi.
N-am mai şti ce e frumosul, am lua totul drept infern.
Poate însuşi Domnul nostru, n-ar mai vrea a fi etern.

Dacă n-ai fi tu, femeie, ne-ar fi inima de sloi —
N-am mai şti ce este teama, de atâta moarte-n noi...
Ne-am urî că existăm, am visa numai pieirea.
Deşi, încă mă întreb, care ne-ar fi fost menirea?!

Dacă n-ai fi tu, femeie, am trăi într-un război —
Cu creaţia Divină şi ne-am duce la gunoi
Sufletul, de bună voie. Cine-ar mai râvni trăirea
Plânsului ce-ar inunda, contopit cu nemurirea?

Dacă n-ai fi tu, femeie, ar fi ca şi cum n-am fi.
Dar exişti şi lumea noastră are pentru ce trăi.
Tu eşti viaţă, eşti iubire, eşti un rost superior...
Fără tine, omenirea ar fi fără viitor.

poezie de Evelin L. Ş. Andrei din Vă las pe voi să fiţi poeţi
Adăugat de Evelin Andrei
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai aproape de cer

de ceva timp, în fiecare dimineaţă mă trezesc cu senzaţia asta
e o chestiune pe care nu am cum s-o descriu, este ca şi cum ai privi un copac înfrunzit
şi pe care îl admiri cum o frunză pică ca o ultimă răsuflare
asta nu poţi să uiţi aşa cum şi eu nu uit primul sărut
pentru că, să-ţi spun ceva, nimic nu este mai suav decât amintirea primei atingeri
poţi să cuprinzi cu mâinile stelele, poţi să ai tot pământul în palme
nimic însă nu se compară cu asta

cine nu a fugit măcar o dată de acasă, cine nu s-a încălzit măcar o dată cu licărul suav al dimineţii
nu ştie cum este să ţii în pumni o picătură de lacrimă

am deschis o uşă şi nu m-am uitat înapoi
nu am trântit-o, nu am făcut zgomot, am luat hotărârea asta înainte să te privesc cum dormeai dezvelită
da. asta este imaginea, acel corp dumnezeiesc printre cearceafuri
şi eu, eu care fug. eu, cel care nu se mai uită la ceea ce a fost, dar care simte o pierdere

a pierde un obiect îţi este poate indiferent
dar să pierzi o clipă nu se compară cu nimic, pentru că nimic nu este mai important
decât acea primă scânteie
câte dimineţi poţi să cuprinzi într-un vis, în câte oglinzi poţi să vezi un surâs
şi asta nu este nimic pe lângă durerea pe care o simţi. dar
cine să înţeleagă ce este

după o noapte mă trezesc căzut pe asfalt singur în toată splendoarea cuvântului
singur pe asfalt, singur cu pustiul în carne

aşa mă simt
legat
ca şi cum aş fi
şi n-aş fi
în fiecare dimineaţă mă trezesc cu senzaţia asta
deschid uşa de la balcon şi am impresia că doamna e din ce în ce mai departe
aerul mi se pare uscat, marea nu mai urlă, cerul, deşi înnorat pare mai limpede
şi atât de aproape

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat, un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare, încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte. Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari şi mai puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul. Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.

începutul de la Zâna Zorilor de Ioan Slavici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!