Gloria mundi

Din văzduhul cuvintelor
străbătând abisul,
ai putea crede că eşti stăpân
al prezenţei în lume,
aidoma luminii începătoare de stea –
însă nu-i totdeauna aşa.

Judecata dreaptă -adevărată,
în alegoria vieţii se face
cu limpezimea oglinzii imaculată.

Prins în lesa nimicului,
nu vezi cât de repede
trece gloria lumească;
privind mereu înainte,
precum hoţii de timp,
ar trebui mai întâi să ai curajul
de-a gândi cu propria minte.

Aşa trăind,
în cochilia de melc a veşniciei,
lumina tot lumină rămâne –
grea precum păcatul ispitelor păgâne;
o poezie a poeziei contemplând
omul şi universul lui –
geana cuvintelor mântuite de-azur
împrumutându-i taina zborului
dintr-un timp viitor, incert şi obscur.

Din văzduhul cuvintelor,
s-ar putea crede
că eşti unicul stăpân
al prezenţei tale pe lume,
în real însă te cârpeşti cu vorbe,
lustruind în fărâma de tină un nume,
cu aripa-n gol suspendată –
între un survol absolut
şi o aterizare forţată.

Astfel gloria lumii trece,
printr-o ieşire din timp neaşteptată,
iar omul, sedus de viclenia oglinzii,
nu se linişteşte nicicum, niciodată,
îmbătându-se cu apă rece
în alegoria fiinţării adevărată.

poezie de Dumitru Găleşanu din Luminile omului [lirica filosofică] (16 noiembrie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Halleluyah

Mistică
a necuprinsului –
sub privirile de sfânt ale sfinxului:
infinită este creaţia lui,
coloana vertebrală a vieţii suind.
Cine poate sta înaintea măreţiei
fără de seamăn -a lui,
a demiurgului?

Între
real şi utopic,
istoria lumii respiră
căderea în timp
sub propria greutate.
În ritmul cosmic
infiniţii se strâng
într-un fragment
de eternitate.

Viaţa nu-i decât levitaţie
a trupului spre cer. O, de-aş putea
cu inima să-ating edenul cerului,
ecoul tăcut al misterului!

Senzaţia
de savoare şi libertate,
înălţător o resimt
cu graţia firii de om neîntinate.
O!, nu călcaţi
altarul sacru al versului meu:
poezia nu-i decât o formă de viaţă,
iar [...] făpturile ei –
infinite căi de a-l cunoaşte
[aşa cum este] pe dumnezeu.

Slove de aur,
neasemuit de curate,
pavate cu urmele
trecerii (z)eului
rodesc în sufletul omului.

Omul liber,
mereu îndrăgostit de cer,
în roza vânturilor stăpân
precum întâiul monarh.

Pentru tot ce-a fost şi este,
pentru tot ce va fi –
dar încă nu-i azi pe pământ,
sub privirile de sfinx ale timpului:
lăudat fie numele lui!,
halleluyah!

poezie de Dumitru Găleşanu din Luminile omului [lirica filosofică] (16 noiembrie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Departe, tot mai departe

Ştiu
sau cred că ştiu,
tu
însă
o ştii.

Departe,
tot mai departe
pe câmpul nemărginit,
tu singur,
prea singur.

Toate te-aşteaptă,
toate înfloresc doar pentru tine,
cât timp exişti,
cât timp eşti tu,
cel ce respiri viaţa.

Departe,
tot mai departe,
priveşti
macii răsăriţi
în rădăcina inimii.

În faţa oglinzii o altă oglindă,
în ea o alta
şi
tot aşa,
din singurătate
în singurătate,
spre eternitate...

Dincolo de noi
e şoapta din adâncuri
auzită în trecere.

La o margine a vieţii,
treci prin încercarea
de a nu pleca
prin umbră
- celălalt chip al luminii -,
asculţi ploaia
şi descântecul ei.

Grea sarcină e temperarea
în nemărginitele întinderi
ale gândului!

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici o altă meserie din lume nu te deposedează atât de mult de tine precum o face predatul. Ai putea petrece o zi întreagă într-o spălătorie de exemplu, fiind stăpân absolut al gândurilor tale. Însă predatul te anulează complet. Îţi străpunge fiinţa: îţi acaparează spiritul. Îl smulge din ungherul în care stă pitit.

Sylvia Ashton- Warner în Spinster
Adăugat de Oana- Manuela Mihai
Comentează! | Votează! | Copiază!

De n-ar fi

De n-ar fi pasăre în zbor,
ce s-ar face Universul?
De n-ar fi omul trecător,
cine ar da lumii mersul?
De n-ar fi iarba să crească,
ca-n pustiu ar bate vântul.
De n-ar fi flori să înflorească.
cine-ar parfuma pământul?
De n-ar fi pomi să înfrunzească
ce s-ar face atmosfera?
Cine să o primenească
şi-n văzduh, dar şi pe Tera?
De n-ar fi apă în izvoare,
cine ar uda pământul?
De n-am avea zile cu soare,
cine-ar mai slăvi pe Sfântul?
De n-ar trece-n zbor cocoare,
cine-ar survola văzduhul?
Cine-ar crede în înălţare,
atunci când îşi dă tot duhul?
De n-ar fi pasăre în zbor,
de n-ar fi omul trecător,
de n-ar fi iarba ca să crească,
de n-ar fi flori să înflorească,
de n-ar fi pomi să înfrunzească,
de n-ar fi zilele cu soare,
Ce s-ar face Universul?
Cime ar da lumii mersul?
OMUL.
Omul este cel ce crede,
TIMPUL este cel ce-aşterne,
calea către existenţă
şi credinţa-n Providenţă.
OMUL supune natura,
cucereşte alte spaţii.
Cu iubire stinge ura
pentru multe generaţii.

poezie de Dumitru Delcă (mai 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limba română

Timp care curge, timp ce purcede
În urmă-ne multe n-or să rămână,
Dar niciodată nu se va pierde
Doamna frumoasă, limba română.

S-or duce zilele, iubiri fără margini
Vor trece sub marea uitare stăpână,
Dar niciodată n-o cădea în paragini
Doamna românilor, limba română.

Cuvântul ei dulce ne este nume
Glasul ei cântec mereu ne adună,
Bunii şi răii nu au pe nume
Mai sfânt decât ea, decât limba română.

Pământu-acesta cât ne rămase,
Munţii cu vulturi, marea cu spumă
Stau sub lumina ce arde în case
La fiecare, limba română.

Făcuţi dintr-un sânge străvechi precum vinul
Din boare şi rouă şi din furtună,
În ea ne rostim bucuria şi chinul,
În prea iertătoarea limbă română.

În ea se botează şi viii şi morţii,
În ea se şopteşte sub clarul de lună,
Au dus-o pe buze şi domnii şi hoţii
Trăind de milenii în limba română.

Iar timpul tot curge şi curge-va veşnic
Şi sufletu-mi tainic mereu se cunună
În fiece toamnă, sub stelele sfeşnic,
Cu blânda mireasă, limba română.

poezie de Mihai Duţescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omenirea nu dispare

În lume se moare
fie de prea mult râs,
fie de prea mult plâns.

În lume se mai moare
fie că ai prea mulţi bani,
fie că ai prea mulţi ani.

În lume se mai moare
fie că din greu munceşti,
fie că doar leneveşti.

Tot în lume se mai moare
fie că eşti încă tânăr,
fie că eşti mai bătrân,
fie eşti copil pe umăr,
fie eşti cât un gorun.

Se moare de prea mult bine,
Se moare de prea mult rău.
Moartea la oricare vine
Ca să-şi ia tainul său.

Se moare în timp de pace,
Se moare-n timp de război.
Omenirea se reface
Chiar dacă ne ducem noi.

Indiferent cum se moare,
Lumea toată, nu dispare.
Cum natura înverzeşte,
Aşa omul odrăsleşte.
Unul naşte, altul moare,
Toţi avem un timp sub soare.

poezie de Dumitru Delcă (9 aprilie 2014)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul e precum copacul

Omul e precum copacul,
are în plus gândul şi capul
Din sămânţă înfăptuit, cu iubire e rodit
Şi-atunci când e pregătit
Fructe pentru lume coace
Când le da găseşte pace
Şi o ia de la început
Doar că mare difernta
Omul are indiferenta
Care-l face cam blocat
Dar asta vine de la cap
Natural, firesc de-ar fi
Nu s-ar mai putea opri
Din a fi
Din a trai
Din a zâmbi
Omul are de-învăţat
Multe de la un copac

poezie de Andrei Stan (23 iunie 2021), traducere de Andrei Stan
Adăugat de Andrei Stan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne grăbim

Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede,
rămân după ei pantofii şi un telefon surd
doar ce e neînsemnat trece lent ca un melc,
ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi,
apoi se lasă o linişte obişnuită, cu totul de neîndurat,
precum candoarea cea mai firească născută din disperare
când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el.
Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranţa este nesigură,
ne ia sensibilitatea aşa cum fiecare fericire
vine alături de tristeţe şi veselie,
precum două patimi totuşi mai slabe decât una,
atât de repede pleacă oamenii precum amuţeşte sturzul în iulie,
precum zgomotul neîndemânatic sau reverenţa seacă;
pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii,
deşi cel mai mare risc este să te naşti, nu să mori
iubim mereu prea puţin şi mereu prea târziu
Nu scrie despre asta prea des, scrie doar o dată pentru totdeauna
şi vei fi precum un delfin, blând şi puternic
Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede
şi cei ce nu pleacă nu se întorc mereu
şi nu ştim niciodată cum să vorbim despre iubire,
dacă prima este ultima sau dacă ultima este prima.

poezie de Jan Twardowski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La un moment dat în viaţă ai de-a face cu diverse situaţii dificile. Cu toţii avem parte de astfel de situaţii, însă dacă eşti pregătit vei trece mai uşor peste şi nu te vei afunda şi mai tare în suferinţă. Una din strategiile pe care le aplic este următoarea: Să-ţi doreşti ca lucrurile să fi fost altfel şi sperând că va fi mai bine nu este o strategie. Lucrurile nu se vor îmbunătăţi de la sine. Petrecem prea mult timp plângându-ne despre situaţia în care ne aflăm încât nu mai avem energie să acţionăm. Fii realist şi priveşte viaţa aşa cum este, nu cum ar trebui să fie. Prin această strategie îţi vei schimba focusul de la a te plânge la a găsi soluţii pentru a trece peste situaţia în care eşti. Până la urmă viaţa nu este făcută doar din momente fericite, curcubee şi vată de zahăr, situaţiile dificile au rolul lor. Au rolul de a te face mai puternic, mai bun, mai înţelept. Iar data viitoare când viaţa nu este roz, fă un pas înapoi, înţelege că face parte din procesul evoluţiei tale şi cere mai mult, că doar poţi. Nu poţi fi doborît aşa uşor. Viaţa este precum anotimpurile: toate sunt trecătoare, important este să-ţi faci provizii vara ca să poţi trece peste iarnă.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În trecerea grăbită

În trecerea grăbită prin lume, către veci,
Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să le alini, trecând.

Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adânciri în vis,
Fă-ţi timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lâng-un izvor,
Fă-ţi timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.

Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ţi timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău bătrâni,
Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini.

Fă-ţi timp să stai aproape de cei iubiţi, voios,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei în slujba lui Hristos,
Fă-ţi timp să guşti frumuseţea din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, căci eşti de taine şi lumi înconjurat.

Fă-ţi timp de rugăciune, de post şi meditări,
Fă-ţi timp de cercetarea de fraţi şi de-adunări,
Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic din toate câte-un pic,
Fă-ţi timp, căci viaţa trece şi când nu faci nimic.

Fă-ţi timp lângă Cuvântul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să-i dai vieţii şi morţii tale preţ.

Fă-ţi timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plângi;
Comoara risipită a vieţii, n-o mai strângi.

poezie celebră de Traian Dorz
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ghinda

Ghindă din stejar bătrân
Cum rămâi fără stăpân?
Fie ziua cât de mare
El citeşte, ori le doarme.

Iar tu fiinţă mititică
În ochii lui pari o furnică
Eşti micuţă dragă fată
Şi te zbaţi prin colb şi zloată.

Uneori intră la gânduri
Că ai să-i decorezi livada
Cu fraţi mulţi şi cu copile
De nu-i mai cunoşti ograda.

Însă tu an după an
Putrezeşti pe jos în van
Stăpânul mereu pregetă
Tot cobind a secetă.

Uite aşa dispari fetiţă
Lângă tatăl tău în suferinţă
Care vede el, săracul
Că stăpânul nu-ţi vrea leacul.

An de an stejarul creşte
Ghinde multe el rodeşte
Presară la rădăcină
Zeci sau sute şi suspină.

Şi gândeşte că vreodată
Îndărătnicul stăpân
Pune mâna pe lopată
Să te aşeze în loc mai bun.

Să creşti falnică-n ogradă
Lângă fraţii tăi din jur
Să vă admire o lume întreagă
Când pe voi, când pe stăpân.

poezie de Dumitru Matei din Gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-i aşa

nu-i aşa că e doar o vedenie
o crudă întâmplare
că rasuflarea ta mi s-a smuls din carne
din os
şi mă doare

nu-i aşa că nu există verde
că iubirea e aroganţă
că gândurile noastre împreunate
sunt doar o aşchie
de speranţă

apropierea ta agăţată de piele
adâncă mi-e tot mai adâncă
iubito nu-i aşa că
aerul dintre noi uneori
se transformă în stâncă

nu-i aşa că ţi-am dorit doar umbra
încolăcită de mine
că marginea cuvintelor
e doar sângele pulsând
în mişcări rectiline

nu-i asa că n-ai plecat niciodată
iar eu n-am rămas
două poveşti oarecare
despărţite de timp despărţite
de un singur pas

poezie de Florin Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima primă zăpadă

Se întoarce iarna peste sat
Şi la casa unui om bătrân,
De copii şi de puteri lăsat,
Cal şi câine, slugă şi stăpân...

De lungimea nopţilor se teme
Şi la frig întâi se dă bătut,
Prima dată când oftează, geme,
Însă crede că i s-a părut...

Şi-l apucă zorii cu privirea
Nedormită, spre lumina mută,
Rece, albă, ca din amintirea
Lui, pe-ntreaga lume aşternută...

poezie de Marius Robu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grădina cuantică

Cu sentimentul excelenţei în artă,
versurile mele
aducând la viaţă roiuri de stele.

Din raţiuni inteligibile,
toate lucrurile din jurul tău
au fost la obârşia lor necuvinte,
cartografiate apoi în cuvinte.

În grădina cuantică –
zăvorâtă-n adâncuri sub cheie,
nu există nimic din universul ştiut,
numai clipa magică-n care poţi
imortaliza un gând, o idee.

Intrând în seiful naturii,
actul contemplativ schimbă lumea;
la capăt de drum lumina zace
între multiple stări şi urmări –
norocul apare când nu te-aştepţi,
umplând golurile cu şoaptele
celor pregătiţi să-l întâmpine
în inedite (...) chemări.

Blurând tabloul din vis,
în universul cuantic
lumina odihneşte
într-o infimă gaură neagră,
ca pisica lui Schrödinger
ascunsă în propria
viaţă/moarte.

Tărâm
al misterelor ultraprofunde,
în fumigaţii nostalgice
trupul nu-şi mai aminteşte nicio spaimă;
impredictibilă viaţa –
în limpezimea clipei îşi caută faimă.

De la insepararea cuantică
la superdeterminism –
doar cuvintele lumii
aflate în superpoziţie
şi lumina eliberată de orice servituţi:
subtil disipate în aerul prezenţei tale.

În
grădina cuantică,
într-un nor de probabilităţi -fonemul
flutură în mână
cheia eforturilor tale,
cu sentimentul excelenţei
invocând cuvântul-talisman
pentru a închide
Poemul.

poezie de Dumitru Găleşanu din Luminile omului [lirica filosofică] (16 noiembrie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Lumina ce să fi fost
îi puteam fi pereche
chiar când se făcea vânt –
nimic mai simplu să-i fi fost căzută pe aripi,
precum odinioară sălbaticii ademeniţi
cu mărgele de sticlă şi tot ce-mi imagina lumii;
atunci nu ştiam decât păcatul de-a muri
şi el părea să-mi respire ultima dată viaţa,
atât de inofensivă lui, apoi, adunată în eros primar
ca-n apropierea totalei învingeri,
ţipător, colorat şi crud, lunecos
precum un pântece de şarpe
ce ne-nghiţea egal,
dar viclenindu-mă femeie,
vechiul dans, adierea ori răvăşirea
şi şoapta dorinţei de altele,
cum totuşi putea îndestula în mine;
... i-am tot lunecat aşa o vreme sângele
şi am continuat a vorbi cu ridurile lui
atât de singure
şi, în tot ce nu desluşea,
i le-am netezit, preschimbată astfel,
pentru şarpe, gloria iubirii de el şi femei
şi pentru o lumină ce să fi înflorit...

poezie de Ana Ştefănescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Valerie: Îmi amintesc cum înţelesul cuvintelor a început să se schimbe. Cum cuvinte nefamiliare precum "colateral" şi "predare" au devenit înspăimântătoare, în timp ce lucruri precum Norsfire şi Articolele Alianţei au căpătat putere. Îmi amintesc cât de "diferit" a devenit pericolul. Tot nu reuşesc să înţeleg de ce ne urăsc aşa de mult.

replică din filmul artistic V de la Vendetta
Adăugat de Andreea Tanase
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa a fost, aşa va fi

Aşa a fost, aşa va fi.
Timpul trece ca nebunul.
Mâine vei îmbătrâni,
Tânăr nu rămâne unul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Viaţa nu-i decât un timp
pe care îl poţi trăi,
anotimp cu anotimp.

Aşa a fost, aşa va fi.
Lăstarul va creşte pom.
Copilul va deveni
mâine lângă tine om.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cât pământul se roteşte,
din noapte se face zi,
ziua în noapte sfârşeşte.

Aşa a fost, aşa va fi.
Unul naşte altul moare.
Nimeni nu poate trăi
timpul, nesfârşit de mare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Totul e în transformare.
Natura se va primeni,
soarele veşnic răsare.

Aşa a fost, aşa va fi.
Dumnezeu-i atotputernic.
El ne poate dărui
lumină din întuneric.

Aşa a fost, aşa va fi.
Toate îşi au rostul lor.
Timpul nu-l putem opri.
Este veşnic curgător.

Aşa a fost, aşa va fi.
Va curge timpul ca izvorul.
Doar Dumnezeu poate şti
care ne e viitorul.

Aşa a fost, aşa va fi.
Cum e scris în Sfânta Carte.
Timpul nu se va opri,
viaţa curge mai departe.
........................
Aşa a fost, nu va mai fi
când sfârşitul lumii vine.
Pământul va încremeni,
Universul nu-l mai ţine.

poezie de Dumitru Delcă (6 februarie 2023)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Magia cuvintelor

MAGIA CUVINTELOR

O magie de cuvinte
cu alai vine în minte
şi-mi lasă gând încâlcit,
pe rânduri de-a fi-mpletit.

Eu mă rog cu-nţelepciune
Domnului, pentru minune,
să-mi descâlcească gândul,
de-a veşnicii cuvântul.

Dar cu ploaia lacrimilor
n-am stins focul cuvintelor,
ce fumegă-n urma lor
sentimente care dor.

În razele versurilor
pun jarul perseidelor,
de-a fi cititorilor,
poeme cu al meu dor.

În stihuri las dragostea
şi vis din inima mea,
ca să-mi cânte menirea,
când voi fi spuză de stea.

Maria Filipoiu / Spiritul Poeziei

poezie de Maria Filipoiu din Spiritul Poeziei (21 martie 2022)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Orfelinat celest

moto: dacă la început a fost cuvântul pot spune că Dumnezeu a fost poet
şi a creat universul aşa cum şi eu am creat poezia mea

nu m-am gândit niciodată că aş putea trăi în visul unui copil
şi oricât aş scotoci, nu i-aş găsi niciodată marginile.
sunt învăţat să cred că exist, iar dacă n-aş crede
n-aş mai exista...

supernovele dospeau undeva într-un vis;
copilul le strângea în palme, iar ele explodau.
unele planete erau puse cu dichis,
altele în praful cosmic scindau,
dintre meteoriţi... de-a v-aţi ascunselea, surâdea
şi se năştea în cer o altă stea.

copilul pe zi ce trece simţea nevoia de-a visa
împreună cu altcineva,
o fiinţă după chipul şi asemănarea lui,
să se plimbe cu ea prin univers, haihui,
dar nu ştia câte cuvinte şi ce cuvinte
ar fi fost îndeajuns să-l alinte.
plângea şi în fiecare lacrimă se oglindea
o creatură ciudată, cu forme nedefinite,
cu aripile zgribulite.

copilul se întreba... şi se tot întreba:
oare-aş putea plămădi din pământ, suflare şi lacrimi,
din întuneric şi lumină, din fericire şi patimi,
un trup şi o umbră?
celui viu i-aş spune bărbat şi l-aş lăsa să se joace,
să vorbească cu a sa inertă jumate;
dar ce se va-ntâmpla când Pământul se va întoarce,
când noaptea va fi zi şi ziua va fi noapte?

oare-aş putea face două lumi diferite
care să se atragă şi să se evite
nedorind să se cunoască vreodată,
o lume de oameni şi o lume de umbre,
trăind şi murind totodată?

oare-aş putea să-i las şi pe ei să viseze
lumi în care să trăiască, fără să graviteze
în jurul visului meu?

poezie de Ionuţ Caragea din Antologie de poeme 2006-2012 (2013)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fericiri şi nefericiri sunt cai albi şi cai negri ce aleargă în aceeaşi direcţie, aproape şi paralel, aşa că o iau înainte când albii lângă cei negri, când negrii lângă cei albi. Aşa merge toată viaţa, alcătuită în întregime din astfel de întreceri între cai albi şi cai negri. De aceea omul, în acelaşi timp, îşi trece viaţa în fericire şi nefericire, chiar şi atunci când nu-şi dă seama de asta. Nu există nicio nefericire absolută, precum nici fericirea absolută, şi de aceea le trăim pe amândouă în acelaşi timp.

Iovan Ducici în Fericire, iubire, femeie (1994)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!