Dragoste părintească

(să nu uităm niciodată de cei care ne-au dăruit viaţă, părinţii noştrii)

Foaie verde de sulfină
Plânge-o mamă si suspină
Că feciorul e departe
Peste mări şi ţări uitate.
Singurică si pierdută
Stă pe prispă şi ascultă
Ciripit de păsărele,
Purtătoare de veşti bune.

Trecătorii sunt uimiţi,
o aude suspinând,
Dau din cap şi trec grăbiţi,
Alţii o întreabă trişti:
- De ce plângi măicuţa aşa?
- Plâng şi mă topesc de dor
după dragul meu fecior.

Nu mai ştiu nimic de el
Cred că am şi nepoţei
Dar acum de ceva vreme
Îl visez noapte de noapte.
Şi mă rog la Dumnezeu
Să-i mai văd odată faţa
Şi-apoi pot să mă-odihnesc
Întru locul meu ceresc.

Vântu-şi înţesi puterea
Frunzele cădeau din ramuri
Soarele-şi pierdea culoarea,
Luna-şi ascundea lumina
Pentru mama ce suspină.
Apoi lacrimile curse
Peste locuri nepătrunse
Pân' la poarta celui care,
A uita pentru un timp
De părinţi şi locul sfânt.

Într- o zi de primăvară
Dorul îl cuprinse iară-şi,
Şi porni îngândurat
Spre părinţii cei uitaţi.
Poarta o găsi-ncuiată
Sprijinită de un par,
O căsută dărâmată
Împânzită de necaz

Lângă pat fotografia,
Chiar al dumnealui fecior
Când era băiat holtei
Plin de dragoste de ei.
O purtase mama-n suflet
Pân' la ultimul ei ceas.
Şi găsi si o scrisoare
Ce-şi pierduse din culoare,
Dar era udată-n lacrimi
De măicuţa lui uitată.

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de părinţi

Aş vrea să-i am pe mama şi pe tata
Aproape, lângă mine, să-mi croiască soarta
Căci de când ei au plecat...
În lumea largă... eu, aproape că am uitat
Ce înseamnă să ai lângă tine
Un suflet pur... un suflet de părinte!

Mi-e dor de tine, mama mea!
Şi tare acum aş vrea
Să te pot mângâia...
Să-ţi alin din durerea-ţi grea.
Chiar dacă tu mă certai,
Ştiu că o făceai pentru că mă iubeai!

Şi mi-e dor de tatăl meu
Acum când ştiu că-i este tare greu
Şi mă doare inima...
Să ştiu că el se va opera!
Dar mă rog la Dumnezeu
Să-l aibă în grija sa mereu!

Şi mi-e dor de voi, părinţi,
Aş vrea acasă să veniţi
Pentru ca atunci, când un necaz mă apasă
Să ştiu că-i cineva care mă aşteaptă
Cu drag acasă!

poezie de Gianina Cristina Gotan
Adăugat de Elena Ramona Marcov
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram copilă, tata îmi asculta visul

Nu mai era alt cer pentru el decât lumina
Din ochii mei uimiţi de strânsoarea lui puternică,
Încât îmi lovea colţurile inimii
Când îşi rotea buzele în părul meu încurcat.

Orizontul pierdut stă să cadă pe mormintele
Uscate de soare.
În amintirea lui aştept căderea unui cuvânt;
Eu să stau la marginea visului,
El să vină până la marginea acestei lumi.
Visez ori nu visez,
Cuvintele lui veneau înainte şi înapoi ca un vârtej nevăzut:

Am răbdat, copilă,
Ca să-ţi dau ceasuri din zilele mele
Să-ţi întinzi aripile peste lume.

Când îţi puneam daruri sub pom,
Treceai din vis în vis
Şi mi se umpleau zilele rămase cu tine.

M-am prefăcut aripă nedefinită de lumină
Într-un ţipăt nestrigat,
În care timpul s-a oprit
Într-o disperare care n-a mai avut loc.

De atunci urc...
Urc,
Urc...
Şi nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet fără trup.

Mă uit încă o dată către voi,
Copiii mei cu soarele înlănţuit de lacrimi.
Trec primul inel de lumină
Şi golul abisal din interiorul lui mă arde...

Doamne!
Ce dor mi-e de viaţă...

Am răbdat pentru speranţa ta,
Să cântăreşti cât un vis, copilă,
Dar nu ţi-am spus că Dumnezeu ne-a strecurat
Moartea în fiinţă
Şi neantul este doar o împăcare temporară a sufletului.

Nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet care mi-a fost,
Mi-e dor să cobor o noapte
Până în visul tău să-l cântărim împreună,
Dar mă tulbură nespus sunetul suspinelor tale.
Nu mai văd,
Nu mai ştiu,
Doar simt...
Mi-e dor.
N-am ştiut că părinţii sunt devoraţi şi după moarte.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pasărea singurătate

Am sufletul plin de clor fără tine
şi cu vorba mea am decolorat luna,
ca şi cum niciodată nu ar fi fost.
Nu ştiu cum sunt şi eu,
Doamne,
aşa albă îmi par,
încât
cuvântul meu trece ca un aer, fără
să cunoască urechile vieţii.
Trec mai departe, cântec sfânt
venit de-acum de la mine pentru tine.
Am sărit peste vorbe,
am trecut peste gânduri
şi am ajuns în sfârşit în pragul
inimii tale
şi stau şi aştept
să se deschidă poarta,
să intru în cea mai veselă
vorbă.
Mă întinerise ochiul tău crud
din care culoarea tremură verde.

poezie de Daniela Slapciu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mamei, de 8 Martie

Mamei, de 8 Martie

Pe pat de gânduri îmi aştern dorinţă,
Ce nu-mi mai poate fi îndeplinită.
Să-mi sărut măicuţa, nu-i cu putinţă,
Că de moartea vicleană e răpită.

În braţe de dor, din amintiri o strâng
La pieptul cald, cum o făceam odată.
De dor mă doare sufletul şi o plâng
La crucea de mormânt, îngenuncheată!

De Ziua Mamei sărut icoana sa,
Cu flori din grădină o împodobesc
Şi cu dragoste o voi îmbrăţişa,
Când fruntea ce-o săruta de ea-mi lipesc.

La capăt de mormânt aprind făclie
Mamei mele de pe Calea Lactee,
În visul meu spre a vedea să vină,
Când arde gândul pe-a slovei scânteie.

Opt Martie era o zi frumoasă
Şi mare sărbătoare-n sufletul meu,
Chiar pe vreme ceţoasă ori ploioasă,
Că măicuţa mă iubea ca Dumnezeu.

Azi de iubirea mamei sunt flămândă
Şi însetată de chipul iubitor.
La opt Martie, privirea-mi inundă
Izvorul de dor, ca ploaia norilor.

Dorul de mamă stârneşte furtună
În inima de tristeţi inundată,
Că nici vremea însorită nu-i bună,
De când n-o mai văd pe mama la poartă.

Autor Maria Filipoiu
7.03.2016

poezie de Maria Filipoiu (8 martie 2016)
Adăugat de maria.filipoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acord fundamental

N-am privit niciodată înapoi.
Am jucat mereu la poarta din faţă
şi am cules flori.
Parfumul meu,
amestec de petale,
a zburat spre locul cu prune albastre.

În această toamnă
frunzele cad devreme.
Siluete împotriva cerului!

Un vis în mâini,
o ţesătură nevăzută,
lumini printre ramuri,
toate vibrează
şi suspină
sub acoperişul norilor.

Din această dragoste se ridică viziuni,
se topesc în ochi
şi respiră peste dureri nemuritoare.
Iar vocea mea se aude,
în primul răsărit verde,
al primăverii următoare.

Ştiţi,
natura a modelat o liră în inima poetului,
trezind dorinţe şi pasiuni.

Într-o epocă sacrificată,
visul meu pătrunde în casa universului,
scriind pe umerii eternităţii.

Şi cuvintele se mişcă
în ritm de vals,
zbuciumul şi pasiunea
devenind melodii neautorizate pentru păsările amurgului.

poezie de Mariana Moga
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu v-am iertat...

Eu v-am iertat dar golul a rămas,
Azi încă-s vorbe făr-acoperire,
Din cărţi am pus emoţia în glas
Când spun:"părinţii mei" şi parcă-n fire

Pluteşte o cenuşă şi un rest,
Mai port şi-acum, în prag de bătrâneţe
Şi mai descopăr lipsa vreunui gest
Când vreun exces de candidă tandreţe

Se-abate din senin în cum mă port.
Străinii se sfiesc să-mi dea bineţe,
Copiii cu mirare, lângă tort,
De ziua lor mă văd plin de tristeţe

Şi mă întreabă dacă sunt bolnav
Când îmi zăresc privirea tulburată
Dar eu gândesc la mama... şi hulpav
Mă port pe rând, ca mamă sau ca tată.

Mi-e dor şi v-am iertat dar întrebări
Ce nu v-am pus în viaţă niciodată
M-apasă când la şcoală, la serbări
Mai merg de mână cu copiii. Tată,

Unde erai şi mama-n care vis
Străin de mine relua refrenul
De mamă cu copii când în abis
Tăticul meu se cununa cu trenul?

Cuvinte goale fără conţinut
Cocoloşeam în lacrimi şi în pernă
Atâtea nopţi în suflet m-au durut
Când setea mea de drag era în bernă.

Singurătăţi purtate la liman
Pe la examinări sau pe la medici,
M-au însoţit în viaţă an de an,
La cununie, la altar şi predici

Am ascultat, de dragul de părinţi,
Despre maternitate, filiaţii,
De dragoste şi tare-am strâns din dinţi
Dar vă iubeam în cont, în multe raţii.

Azi v-am iertat dar golul a rămas,
De-atâta rest aprind o lumânare
Şi la morminte fac înc-un popas...
Şi-l rog pe Domnul să vă dea iertare!

poezie de Viorel Gongu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lacrimă fierbinte

Trezindu-mă cu chipul nins, în zori,
Încununată-n suflet de fiori,
Plecai pe drumul greu, stropit de ploaie,
S-ajung la mama care-şi plânge pruncul în odaie.

Era bolnavă şi slăbită de puteri,
C-o inimă zdrobită de dureri,
La Domnul se ruga-n lacrimi amare.
Cu ce-a greşit, blânda măicuţă, oare?!

Atunci, în starea ei de neputinţă,
Văzu salvarea-n pace şi credinţă.
Plângea măicuţa lacrimă şi jale,
Strigând la sfinţi, la Domnul, la icoane.
Cu ochii goi şi aţintiţi spre cer,
Cerea un strop de pace din eter.

Pe lume, Doamne, am avut fecior,
Cu chipul sfânt, cu voce de izvor,
Suflet curat... cu dragoste de mamă.
L-ai luat, lăsându-mi lacrimă amară.

Oh, Doamne Sfinte, ce greşeală, da.
mi-ai luat lumina, pacea, dragostea...

Privesc în ochii mamei şi îi citesc durerea.
Doamne, i-ai luat iubirea şi puterea.
Şi-ar da tot ce a strâns pe-acest pământ,
Să-i mai ajungă-odată la mormânt.

Dar n-are cum, puterea n-o mai lasă,
Stă ţintuită într-un pat, acasă.
Văzând din uşa casei ei, durerea,
Parcă şi mie mi s-a luat puterea.

Cu ochii-n lacrimi, parte-i sunt la dramă,
Că şi eu, Doamne, pe pământ sunt mamă.
De suferinţă nu mai am cuvinte...
Asta înseamnă să rămâi părinte.

Lacrimi fierbinţi la cimitir se varsă...
Mama, în gânduri, îl întoarce-acasă.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tată, deschide-mi poarta

Mi-e dor de Tatăl meu ceresc
Mi-e dor de-a Lui mustrare
Mi-e dor de Edenul din care
Adam şi Eva cu tot neamul lor lipsesc.
Mi-e dor de Tatăl meu cel sfânt
Şi plâng îngenunchiată
La poarta Raiului ce e încuiată
Că-i frig şi bate vântul pe Pământ!
Tăticule, deschide-mi poarta
O clipă doar să mă-ncălzesc.
Să fug din iadul cel lumesc.
Am să te-ascult, te rog,
Deschide-mi poarta!

poezie de Dorina Stoica (noiembrie 2008)
Adăugat de Dorina Stoica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptând

Pe străduţa de la moară,
din deal, în vale coboară
o femeie cu năframă
şi-am crezut că eşti tu, mamă.
Când s-a mai apropiat
sufletul mi s-a-întristat.
Nu era cum aşteptam,
măicuţa mea din Bărăgan.
Dar... fiind femeie bună
m-a luat atunci de mână
şi mergând pe drumul drept,
m-a întrebat pe cine-aştept.
I-am spus că mi-e dor de mama.
Apoi ea mi-a spus cu milă:
Aşteaptă, că o să vină.
Am mai aşteptat un an.
Tu, mama mea din Bărăgan,
de-acolo, din ţări străine,
oare, mai gândeşti la mine?
Mamă,
ştiu că ai un suflet bun.
Nu vreau să mai stau pe drum,
să fiu copil al nimănui,
să îndur cearta orişicui.
De tine dorul mă apasă:
Te rog mamă, vno acasă!

poezie de Dumitru Delcă (8 ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor

Trec anii, şi pân-acuma tot trecură,
Se trec părinţii ce mereu tăcură.
Iar eu plâng fugind prin cruda viaţă
Având în inimă a nemuririi speranţă...
Deplâng scurgerea neoprită a timpului
Înălţând "Rugă pentru părinţi" Tatălui...

Sărmana mamă, cât voit-a,
Să-nece-n mir acea durere,
Să lumineze masa, casa
Mereu cuprinsă de tăcere....

Mereu muncid, mama zâmbea
Căci chipu-mi trist şi lacrimi pe obraz,
Era ei inimii mâhnirea
Şi neoprită grijă de necaz...

Zâmbea, să cred că-i împlinită,
Să nu-mi fac griji de inimă a sa,
Dar sufletu-mi simţea că-i necăjită,
Că mult, prea mult munceşte ea,
Sărmana mamă...

Dar tata, neobositele lui braţe...
Munceau din greu tot spre-al meu bine,
Iar eu acum, fugind prin cruda viaţă,
Câteodată, îl văd pe tatăl meu în mine...

Cum griji îşi face de copii ai săi,
Păzindu-i de păcate lumii
Ca ei să crească, inimă bucurându-i,
Să-i fie bătrâneţea, o sor-a fericirii...

Ah, de câte ori voit-am,
Să opresc timpul în loc
Să nu mai văd ce tot văzut-am
Să nu văd lacrimi părinteşti
Durerea să o dau pe foc!...

Plânge sufletu-mi de nemurire
Cu gândul la rădăcini – ale lui,
Cu gândul acasă, la fericire
În faţa casei, la umbra nucului...

De ce dat-ai Doamne Sfinte,
Aripi imense timpului,
Să treacă suflet de Părinte
Intransigent zburând în calea lui???

De ce luat-ai Doamne,
Tinereţea, sfânta tinereţe-a lor?
De ce încărunţit-ai părul?
Când îngerii cântă în cor
Despre-a lor frânte inimi
Ce vor mereu să bată,
De dorul dragostei, a fiilor,
Ce prea puţin prin depărtări s-arată...

Trece viaţa-mi mult prea scurtă,
Eu fug prin ea, printre străini,
Pe frunte obosita mamei mâini
Mă-ntoarce-acasă, la casa-mbătrânită...

Întors acasă prea arare
Din depărtatul drum al sorţii,
Văd nucul de la poartă, şi-o cărare
Spre prispa casei, unde aşteaptă sfinţii...

Multe grele întâlni-voi
Peste multe mări zbura-voi,
Dar gândul, inimei îi pasă,
Că toate drumurile duc acasă,
La părinţi...

poezie de Paladi Anatolie din Poezii (19 ianuarie 2012)
Adăugat de Paladi Anatolie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Baladă pentru ziua mea

De mine câteodată-mi este dor,
o, Doamne, ce bărbat eram odată!
Treceam şi gardurile ei în zbor
de poarta rămânea nedescuiată.

Poate şi azi aş face tot la fel,
dar am găsit acolo altă poartă,
nu din uluci, ci ţepe din oţel,
cu vârfurile lor să ne despartă.

Nimic n-a mai rămas ca în trecut,
chiar gardurile toate-s mai înalte,
din tot ce-a fost, din câte am avut,
atâtea mi se par acum deşarte!...

Iar de mai trec pe-acolo uneori,
pe lângă poarta ce îmi stă în cale,
m-aş înălţa chiar dincolo de nori,
din cornul lunii să-i aduc pocale.

Din ele să îmi toarne elixir,
să mă îmbăt, cum o făceam odată,
când ajungeam în stare de delir,
trecând de poarta ei nedescuiată.

poezie de Corneliu Neagu din revista Armonii culturale (20 martie 2020)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durere

Mā rog în fiecare searā,
Să-mi dai putere, sānătate,
Dar nu doar mie ci şi lor
Acelor ce-au nevoie de ajutor.

Se pare că durerea e adâncă
Şi sufletul te cheamă zi şi noapte,
De vrei să îmi răspunzi e bine
De nu, eu tot mă-nchin la tine.

Ştiu că tot omul e plin de păcate
Şi nu stă în puterea lui să aibe,
Mai mult decât ce-i dai tu, Doamne,
O zi cu soare sau un spin în carne.

Dar şi atunci întind spre tine braţe
Să nu îmi dai mai mult decât pot duce,
Mă rog şi pentru aceia care,
Sunt slabi în cuget şi în fapte.

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

To Kuny: Off, dragul meu... Deci, asta era! I-ai găsit îmbrăţişaţi. Şi ce-i cu asta?
Nick: Poftim?! Cum adică, tată?!
To Kuny: Dragul meu, nu trebuie să interpretezi greşit ceea ce vezi. Există o multitudine de motive pentru care două persoane se pot îmbrăţişa. O îmbrăţişare nevinovată nu înseamnă nimic rău. Ei sunt de mult timp colegi, prieteni chiar, destul de apropiaţi şi îşi pot permite asemenea manifestări din când în când, dar atâta tot. Deci, chiar ar putea fi doar o neînţelegere.
Nick: Dar, tată...
To Kuny: Ascultă ce-ţi spun, băiatul meu! Ar fi trebuit să-i laşi să-ţi explice, să le dai şansa să-şi justifice comportamentul, nu să te grăbeşti să tragi tu concluziile. S-ar putea să te înşeli în privinţa lor.
Nick: Dar, nu era nevoie de explicaţii. Totul era destul de evident.
To Kuny: Nu, dragul meu! Nimic nu era chiar atât de evident cum ţi s-a părut ţie în acel moment. Ar trebui să ai mai multă încredere în minunata ta soţioară. Eu cred că te iubeşte cu adevărat, mult de tot, deci, în nici un caz nu ar vrea să-ţi facă aşa ceva! Iar în privinţa comandantului, nu ştiu de ce, dar îmi inspiră foarte multă încredere. Nici el nu ţi-ar vrea răul, ţie sau colegei lui. În plus, el e îndrăgostit până peste cap de sora ta, deci, în nici un caz nu s-ar uita la scumpa ta soţie.
Nick: De sora mea?!
To Kuny: Da, bineînţeles. Aaa, nu de Ly, se înţelege, ci de Lia. Şi ea e sora ta.
Nick: Ea e, însă el nu ştie.
To Kuny: S-ar putea să nu ştie acest lucru, însă asta nu-l împiedică să fie îndrăgostit de ea. Şi nu are ochi pentru altcineva, decât pentru ea, deci, nici pentru iubita ta cea blondă. Aşa că n-ai motive să te comporţi astfel, să te simţi jignit de atitudinea lui.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era ceva răutăcios, ceva care rănea

şi mă durea de fiecare dată când îmi lua cartea. după care stingea lumina.
dar sub pătură aveam o altă carte şi o lanternă. nu dura prea mult
noapte de noapte trecea şi mi le lua. până când
nu am mai avut nimic. şi minunea s-a întâmplat. într-o noapte.
după ce mi-a luat cartea şi a stins lumina, am închis ochii
şi lacrimile s-au revoltat, şi-au ţâşnit
luând cu ele vălul negru
şi-atunci am văzut.
cărţile veneau, făceau o plecăciune,
se deadeau de trei ori peste cap şi se deschideau
luându-mă cu ele.
acum era suficient să închid ochii
şi asta l-a făcut să turbeze
evadasem. scăpasem.
l-am lăsat cu ura şi frustarile sale
nimeni şi nimic nu-mi poate lua imaginea cărţilor
decât odată cu viaţa.
dar ce mai contează, eu sunt deja carte
parte din carte

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe si iar vorbe...

( ce să fie oare?... decât vorbe goale...)

Dacă doresc ceva, 'ţi voi spune,
Aşa sunt eu şi chiar mi-e bine,
Te vreau întreg plin de iubire
Deşii sunt prea tăcută-n fire

Aştept să treacă ziua-ntreagă
Şi-apoi ne spunem tot ce vrem
Trecut-au vorbele prin faţa
Luminilor din locul gol.

Îmi place să te simt uşor,
Ca un proscris în ţara largă
A sufletului părăsit
Lângă cuvintele grămadă.

Dacă a rămas ceva să-ţi spun
Aleg o altă ţară acum
Poate şi alte vorbe bune,
Să ţi le spun mai mult în şoapte.

poezie de Miriam Nadia Dăbău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te-aştept!...

Te aştept, grăbeşte-te, dă-i zor!
Te-aştept, că-s încă răbdător
Şi, stau cu-al meu calculator,
Ce-mi ţine până vii, de dor.

Te-aştept de-un an, dragul meu fiu.
Vino, încă nu-i prea tarziu.
Sunt încă om, încă sunt viu.
Te-aştept... că mă iubeşti! O ştiu!

Dar... n-ar fi ultima-amăgire!
De n-ai să poţi veni cumva.
Pentru mine e ceva,
Iubirea şi dragostea ta.

Copile, te-aşteaptă mama,
De-acum un an, te tot chema!
De cum zorile se ridică,
Pe tine, mereu te strigă!
Vino să-ţi mai vezi părinţii,
Te rog, vino cu nepoţii.
Nu ţi i-am văzut vreodată,
Vă aştept copii în poartă.
Iar, peste timpuri de-ai să vrei,
S-ajungi pe la părinţii tăi,
Poate că, nu-i vei mai găsi.
Rămâne-vor locuri pustii.
Tăicuţul meu şi, scumpă mamă,
Vă voi pierde cândva, mi-e teamă...
Astăzi, la voi, dragilor viu.
N-aş vrea să cred că-i prea târziu.

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (5 martie 1998)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fotografia în formă de inimă

când m-am privit ultima oară
lipsea ceva din mine
sub cicatricea aceea
rămasă acolo
de ceva vreme
simt furnicături
ultimul război pe care
l-am purtat cu mine însumi
a fost în primăvara în care
mama îşi rătăcise umbra între
malurile Crişului Repede
dacă mă întrebaţi ce căuta acolo
o să vă spun:
îşi căuta pruncii
zi de zi în calendarul lipit
sub fotografia familiei
îşi nota zilele în care poştaşul
uita să-i aducă veşti
în cele din urmă a crezut de cuviinţă
să încuie poarta şi să urce
în primul autobuz ce va o duce
înspre capătul lumii
cu Dumnezeu în gând şi în suflet şi
cu imaginea completă a pruncilor ei
a pornit spre oraş
pe sora mea nu o văzuse
de mai bine de un an
ştia că locuise cândva după
blocurile acelea de netrecut

şi că o va găsi acolo
împreună cu primul ei nepoţel
ajunsă la margine de apă
l-a implorat pe Dumnezeu
"Doamne, ajută-mă să-mi găsesc fata"

şi cum Dumnezeu era ocupat
cu alte treburi cereşti
a lăsat-o singură
să lupte cu necunoscutul
de ajuns n-a mai ajuns să-şi vadă fata
şi nici să mai descuie poarta...

de atunci sub cicatricea rămasă pe suflet
simt furnicături
fotografia de pe peretele scorojit
are forma unei inimi şi
plânge la fiecare răsărit al zorilor
să nu mă întrebaţi
de ce
lăsaţi-mi puţină linişte
doar atât
cât să-l conving pe Dumnezeu că mama
l-a iubit
şi că
mâine ar fi fost ziua ei

poezie de Teodor Dume din Ferestre spre marginea lumii (2019)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fi ştiut... - jurnal de lacrimi de război

Să fi ştiut că va veni războiul, nu mai făceam copii... să suferim.
Dar cui să aparţină-această vină? Ce datorăm, cu moartea să plătim?!

De ce plătesc părinţi, copii, cu sânge? De ce cu lacrimi spală suferinţa?
De ce planeta îngenunche, plânge? Străini de viaţă, căutăm credinţa...

De ce, de ce, de ce nu-mi pot răspunde, când calcă tancuri trupuri, le strivesc
Şi din adâncul lor ţâşneşte sânge... Blestem de Dumnezeu îmi ispăşesc?!

Copii flămânzi, fără părinţi, departe, în lumea asta încă rătăciţi,
De ce, răniţi, tânjesc după dreptate? De ce sunt schije-n ochii lor cuminţi?

Ce simte-un tată, când plecând la luptă, ştie că va muri pentru fecior
Şi pruncul fi-va ultima icoana pe care-n gând, o va purta cu dor?

Un pui de om, cu surioara-n braţe, ce simte când părinţii i-au murit?
Dintr-un război, ce poţi să iei aminte?! Căci sufletele-n el s-au schilodit...

Nu tancuri, avioane şi rachete te sperie la fiecare ceas,
Ci moartea ce plăteşte biruri grele să ia de pe pământ ce-a mai rămas.

De ce să curgă lacrimă pe ceruri şi-i secetă de oameni pe pământ?
Războiu-acesta, cui să folosească? De ce să n-aibă oamenii mormânt?

Nu-mi pot răspunde şi mă doare-n suflet... Cu gânduri calde îi îmbrăţişez,
Dar mă încearcă, iată,-un fel de urlet şi-n mine în războaie mă trezesc.

Visez la pace şi la libertate... Să-ntoarcă-n lume singurul Iisus
Ce-a adormit pe cruce şi-n dreptate, spre Dumnezeu, ca un martir s-a dus.

Şi mă trezesc cu sufletul o rană şi gândul sângerând de necuvinte
Şi plâng şi plâng şi plâng precum o mamă, toţi pruncii lumii care n-au părinte.

Calc diavolescul sânge în picioare şi plâng sub crucea lui Iisus... Mi-e dor!
Şi plâng fiece suflet care moare, lăsând pământul mai pustiu, mai gol...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeie, tu, Marie!

Nu-mi este greu să spun că-mi eşti icoană,
Ca o Marie peste timp venind,
Mereu în frământari, dar diafană
De suferinţa vieţii suferind!

De dincolo de viaţă ori de moarte
Acelaşi lucru încă ţi-l mai spun,
Că ai venit aici de-aşa departe,
Să readuci speranţa din surghiun!

Când ploile mă bat presimt furtună,
Şi dacă-i vânt m-aştept la timp frumos,
Chiar dacă norii negri se adună,
Ridică-te, nu-i locul tău pe jos!

Oricare gând în şoapte îţi răzbate
În pumnul meu, căuş, am să te prind
Şi-am să-ţi arăt ce vorbe-adevărate
Ţi-am spus mai totdeauna, negândind!

Şi ţie mă închin la ceas de seară
Când rugăciunea-mi fac spre Dumnezeu,
Tu sufletul mi-l ia că stă să moară,
Dacă te ştiu plângând în locul meu.

Eu orişicand mai pot să-ndur de toate,
Eu pot să fiu de toate vinovat,
Dar nu te vreau să ispăşeşti păcate,
Tu eşti fecioara mea cu gând curat.

Nu-mi este greu să spun că-mi eşti icoană,
Şi nume-ţi dau din tot ce e mai sfânt,
Eşti semn al vieţii fără de prihană
Şi ultimul meu gând de pe Pământ.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (3 ianuarie 2011)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!