Ancore pierdute

Ca un peşte uscat, avortat demult pe mal de apele saline,
Trăia acolo-un marinar bătrân, cu pielea cafenie ca de mort,
Care povestea de-o navă străveche, scufundată-n port
Acum o sută de ani şi mai bine,

Unde scafandrii, scufundându-se pentru-a scoate la lumină
O legendă care-şi croise-un drum printre oamenii navelor,
Au găsit jos în regatul întunericului mut şi înşelător
Ancore care nu se mai vedeau, înghiţite de flora marină.

Optimizând o eclipsă, investigând într-un anume fel de regie
Nenorocul lor, folosindu-se de-o evidentă-analogie
Pentru-a desluşi urme dincolo de uşile-ntrebării,
Marinarul a făcut povestea mai veche decât ierburile mării –

Spunând multe despre cele trecute, uitate de rapsozi,
Trecute odată cu el, a cărui mamă n-ar fi trebuit să aibă plozi.

poezie de Edwin Arlington Robinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu-ţi mai spun...

întotdeauna mă gândeam ce spun
ca să nu spun la ce mă voi gândi
şi îmbrăcat în togă de tribun
şi dezbrăcat de verbul: "a iubi"

de la o vreme nu mă mai gândesc
de la o vreme spun aşa cum este
că sunt demult nebun şi că iubesc
sfârşitul la o tainică poveste

deobicei povestea se termină
cu noaptea nunţii când eroii pleacă
să pună punct pe "i" ce determină
şi rol de apa şi de piatră saca

povestea mea începe cu aluzii
povestea mea începe cu finaluri
cu ani la fundul mării de iluzii
cu maluri de abrupte idealuri

povestea mea începe de departe
povestea mea începe de la şcoală
povestea mea începe dintr-o carte
din care cineva a rupt o coală...

povestea mea ştiută pe de rost
povestea mea trăită fără rost
povestea-n care şi mereu ai fost
străină la streinu-ţi adăpost...

acum, ajuns în pragul veşniciei
cu trepte de abanos şi gorun
gândesc în termeni noi, de fantezie
ce nu ţi-am spus o veşnicie-nu-ţi mai spun...

poezie de Iurie Osoianu (15 decembrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel care priveşte stelele

Exact acum patruzeci şi doi de ani – pentru mine cel puţin,
Numărul are o oarecare relevanţă – într-o noapte înstelată
Trenul alerga spre vest, vagonele erau pustii şi n-aveau coridoare,
Aşa că putem vedea, alergând dintr-o parte-n cealaltă,
Acele găuri, punctate pe cer, intolerabil de strălucitoare,
Care fiindcă-aveau nume latine mă tulburau, la-început,
Apoi fiindcă-am aflat cât de departe-s în universul care se dilată
Şi că lumina lor a pornit la drum înainte ca eu să mă fi născut.

Amintindu-mi acea noapte, realizez acum
Că lumina care-a pornit de la ele-atunci – acei licurici –
În urmă cu patruzeci şi doi de ani, nu va ajunge nicicum
La mine, iar când va ajunge, eu nu voi mai fi aici.
Se prea poate ca nimeni, dar nimeni, să mai fie-n viaţă
Pentru-a remarca acele lanterne-ale întunericului,
Nimeni care să-alerge dintr-o parte-n alta a unui tren de noapte
Pentru-a le-admira şi pentru-a adăuga zerouri nimicului.

poezie de Louis MacNeice, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fraţii Înţelepţi

Prima voce

De-atâta vreme-n derivă,-atât de rapidă eşuarea,
Spre ce soartă, spre ce fel de ruină ne-a împins marea –
Pe noi, ai Înţelepciunii Fraţi?
Ar fi putut fi cerul altfel, pământul diferit,
Încât să nu fi ajuns la un asemenea sfârşit –
Noi, dar nu şi oamenii ceilalţi?

A doua voce

Escortaţi de ce fel de blestem,
Ce calcul ne-a împins spre locul dezastrului extrem –
Pe noi, ai Înţelepciunii Fraţi?
Iar dacă naufragiului îi suntem, iată, camarazi,
De ce privim drept înainte din înfrângerea de azi –
Noi, noi mai mult decât oamenii ceilalţi?

A treia voce

Aruncaţi din porturi, care nu se mai văd, departe,
Nu s-ar putea, crezând, să trecem dincolo de moarte–
Noi, ai Înţelepciunii Fraţi?
Vegheaţi de sfere rotitoare-n al eterului parfum,
Nu vom fi oare mai bogaţi decât suntem acum –
Noi, deopotrivă cu oamenii ceilalţi?!

poezie de Edwin Arlington Robinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Credo

Nu-mi găsesc calea: nu se vede nici o stea
Călăuzitoare pe cerul acoperit de nori;
Şi nu se-aude murmur şi nu se-aude şoaptă
De fiinţă-n jur, doar o voce însingurată-n sinea mea,
Fulgurantă ca zborul frânt, pe înserat, de rândunea;
Ca o muzică imperială, demult pierdută, care-aşteaptă
Undeva, unde îngeri cu degete subţiri împletesc gânditori,
Ca-n vis, frunze-îngălbenite pe cununi care n-au flori.

Nu, nu există nici un licăr, nici o chemare nu străbate,
Pentru că cel care se-închină, se-închină de teamă,
De teama întunericului şi-a haosului violent al nopţii;
Dar cu toate-acestea ştiu că – deasupra şi dincolo de toate –
Se află-un mesaj trimis prin ani de departe, care ne cheamă,
Presimt gloria luminii ce va să vină, pe care-o visăm cu toţii.

poezie de Edwin Arlington Robinson,1869-1935, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

viaţă

Viaţa e jocul care trebuie jucat.

definiţie de Edwin Arlington Robinson
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Basm din iarna iernului

Într-un stup din Habarnam
Pe un fagure, din plin,
O albină şi-un albin
Stau ca-n sânul lui Avram

Povestind de-o libelulă,
Soaţa unui libelul
Care zbârnâia fudul
Pe o roată de basculă

Tot privind o fluturea
(Părăsită de un flutur
Pe o ciutură de ciutur)
Ce era, de muscă, rea.

- Mama ta! Cum îndrăzneşti
Să te uiţi aşa la fufă?
Ştiu că eşti, la minte, tufă!
Bă, tu pe-aia o iubeşti?

Libelulul, speriat,
Doar în două-trei secunde,
A zburat acolo unde
Dracul draca şi-a-nţărcat...

S-a aflat că o arică,
Văduvă de-un aricioi,
L-a găsit la un gunoi
Mort de-o moarte grea: de frică.

Toate astea-i povestea
Tot lipindu-se de el
Cam la fel cum face-un stel
Când îi clipoceşte-o stea

Că e iarna lungă, nu?
Asta e! Povestea mea
E de dulce şi-ai putea
S-o mai înduceşti şi tu

Dacă ştii frumos s-o spui
Dimineaţa, la cafea,
Cu un el sau cu o ea,
Într-o iarnă-a iernului.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La final

mă dezbrac de păcate într-o noapte
o lume fără uşi, fără ferestre
unde să aşez trupul ucis
jos spini, în jur mărăcini
mut în tăcerea gândului
pe o tablă, astăzi goală
pionii au pierit demult
în ploaie, viscol, în vântul nebun
turnurile s-au prăbuşit în nămol
nebunii au fugit pe unde au putut
erau nebuni, nu...
ucişi au fost şi caii, sub lovituri de tun
regele a murit în ultimul asalt, la final
ce tragic final
regal, ireal
regina a îmbrăţişat trupul rece şi gol
al regelui ei, ucis lângă tron
a sărutat încet buzele reci
un ultim gest, firesc şi pământesc
în altarul ceresc al iubirii
o lacrimă a curs pe tronul astăzi murdar de sângele vărsat
sorbind apoi cucuta din pahar
plecând cu el spre alte zări
am scris azi povestea lor
e tristă seara asta în care lacrimi plâng
păşesc peste ani
mă ard cuvintele, ce ard, ce curg, ce dor
poate, odată, cineva, va asculta
povestea mea, povestea lor

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Calendare irosite

nişte calendare prăfuite
mă fac să mă întreb,
anual,
dacă n-ar fi trebuit să rămânem împreună
în povestea aceea sofisticată
de dragoste,

acum mi se pare o prostie,
dar bocancii tăi preferaţi
cu care am intrat în viaţa ta
mă mai poartă involuntar
prin locurile pe unde ne agăţam
unul de altul
să nu ne-o ia destinul înainte.

nu ştiu cine a oprit neuitarea
unui orologiu
în care ne ascunsesem o vreme,
vântul, oamenii,
ploile cu piatră,

totuşi am să mai hălăduiesc
prin câteva calendare,
irosind ani de
neiubire,
apoi am să o iau spre casă,
să-mi număr cu aproximaţie
trosniturile încheieturilor
şi zilele păcătoase
care mi-au mai
rămas.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă n-ar mai fi loc

Parcă n-ar mai fi loc
între visele tale
de-o fântână, de-un foc
şi argint în izvoare...

Parcă n-aş fi nici eu
în răscrucea furată
dn abis curcubeu
drum ajuns niciodată...

Parcă nici nu ai fost
valul clipei păgâne
într-un spaţiu anost
fără ieri, fără mâine...

Părcă n-ar mai fi timp
pe acest mal de risipă
unde dorul îmi strâng
şi-l ascund sub aripă...

poezie de Gabriela Marieta Secu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Si se facu lumina

Si se facu lumina,
Iar cerul se-negri.
Si omul fu creat
Doar pentru a muri.

Si se facu lumina,
Iar raiul se-ncalzi.
Si marul fu mai copt
Doar pentru-a ispiti.

Si se facu lumina,
Si se deschise haul,
Iar El intreg fu bine
Doar pentru-a naste raul.

Si se facu lumina,
Si ura incolti,
El deveni iubire
Doar pentru-a pedepsi.

Si se facu lumina,
Si ochiul Sau orbi,
Iar iadul fu creat
Din gandul Lui de-o zi!

poezie de Carmen Petraru
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea nu pierde nimic

MAREA este întinsă.
Marea îmbrătişează ţărmul din Chesapeake, sub soarele apusului,
şi ultima stea, dimineaţa, deasupra culcuşurilor de stridii,
şi bărcile întârziate-n larg ale oamenilor singuri.
Cinci case albe pe-o fâşie îngustă de pământ... cinci zaruri în căutarea şansei.

Nu demult... marea era întinsă...
Iar astăzi marea nu a pierdut nimic... ea păstrează totul.

Sunt înnebunit după mare.
Fac cântece despre mare, plâng toate plânsetele mării,
am uitat atât de multe cântece-ale mării şi-atât de multe plânsete-ale mării.

Sunt înnebunit după mare.
La fel, cei cinci oameni cu care-am împărţit, odată, un peşte fript
într-un cort din prelată pe timpul unei furtuni de nisip.

Marea ştie mai multe despre ei decât ar putea şti vreodată ei înşişi.
Ei ştiu doar cum îmbrăţişează marea şi că nu-ţi mai dă drumul niciodată.

Marea este întinsă.
Marea trebuie să ştie mult mai multe lucruri decât oricare din noi.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Wallace Ferguson

Acolo la Geneva unde Mont Blanc plutea ca un nor
Deasupra lacului strălucitor când briza se-abătea
De pe cerul albastru, curat, iar hohotul Ronului
Dădea năvală sub pod prin abisuri stâncoase,
Şi cântecele din cafenele se constituiau în parte a splendorii
Apei dansând sub torente de lumină;
Şi geniul pur al lui Jean Rousseau era muzica liniştită
A toate pe care le-am văzut sau despre care am auzit –
Acolo, la Geneva, oare, extazul a fost mai puţin
Pentru că nu m-am putut conecta la mine cel de altădată,
Cel care acum douăzeci de ani hoinărea prin Spoon River?
Am uitat cine am fost sau tot ce am simţit?
Ne trăim ora uitând cine am fost în orele demult trecute?
De aceea, o, suflete, dacă te pierzi în nefiinţă
Şi te trezeşti departe în Geneva, undeva lângă Mont Blanc,
Ce-ţi pasă dacă nu te cunoşti pe tine însuţi aşa cum îl cunoşti
Pe-al cel care-a trăit şi-a iubit într-un colţişor de lume
Cu numele Spoon River, în vremuri demult, demult trecute?

poezie de Edgar Lee Masters din epitaf din ANTOLOGIA DE LA SPOON RIVER – editura CORESI, ediţie 2020, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaia

mereu ştiam că încă mai exişti
doar că prin alte stări şi latitudini
printre romantici şi idealişti
şi printre hazardate certitudini

şi mai ştiam că voi porni la drum
să caut unde eşti şi-n ce găoace
mai ţii ascuns prin spuzele de scrum
jăratecul tău rece şi pe ace

să scociorăsc în el cu amintire
să suflu-n el cu buze sechestrate
s-aprind cu el şi focul din privire
şi sentimentele total anihilate

dar n-a fost dat să fie- au trecut
prea multă vreme şi prea multe nume
pe lângă spuza de jăratec mut
şi dus de vânturi dincolo de lume

sa terminat povestea exzistentei
într-un sfârşit lipsit de începuturi
deşi mai arde soarele prezenţei
şi plouă infinit cu scrum din luturi...

poezie de Iurie Osoianu (8 octombrie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trăia odată, demult de tot, o mătuşică bătrână-bătrână care-şi ducea traiul tocmai în creierii munţilor, într-un loc necălcat de picior omenesc. Ş-avea ea un bordei şi un cârd de gâşte, iar locul acela pustiu în care trăia era înconjurat de o pădure nemărginită.

începutul de la Păzitoarea de gâşte de Fraţii Grimm
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea este sinteza mitului, iar mitul este mai adevărat decât realitatea, întrucât realitatea este efemeră, concretă şi limitată, este carne şi sânge, în timp ce povestea este eternă, fiindcă deasupra ei pluteşte spiritul. Iar spiritul este cel care desparte lumina de întuneric, pământul de ape, apele sărate de cele curgătoare, cele de deasupra Pământului de cele de sub pământ.

citat din Petre Anghel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ajuns în secolul XXI şi cu toate astea trăim tot pe tărâmul fanteziei. De fapt, nu suntem cu mult mai avansaţi decât amărâţii ăia de troieni! Toată planeta suferă de amăgire cronică în masă. Unii urlă pentru creştinism, alţii pentru iudaism, alţii pentru islamism. Cu toţii sunt gata să moară apărând până-n pânzele albe fiece cuvinţel din cărţile lor sfinte, despre originile cărora de fapt nu ştiu mai nimic. Pe ce se bazează ele? Pe legende sau mituri de acum nu ştiu câte mii de ani? Tu chiar crezi povestea asta a lui Avraam, care - dacă e să te iei după ce scrie în Vechiul Testament - a devenit tată la frageda vârstă de o sută de ani şi care a mai trăit pe urmă alţi şaptezeci şi cinci? Ţi se pare firesc că oamenii încă îşi ghidează viaţa după o grămadă de aiureli care mai de care mai amuzante?

citat din romanul Ultimul templier de Raymond Khoury (mai 2006)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Richard Cory

Când se-întâmpla ca-n oraş Richard Cory să coboare,
Noi, de pe trotuar, îl admiram uimiţi, lipsiţi de suflu:
Era un gentleman adevărat din cap până-n picioare,
Curat şi îngrijit peste măsură, şi imperial de suplu.

Era întotdeauna calm şi îmbrăcat la patru ace,
Şi-întotdeauna-n discuţii omenos, şi-învăluit de-un fin parfum;
Simţeam cum creşte pulsu-n noi şi cum invidia se coace
Când ne saluta:" Bună seara," şi-apoi îşi vedea, sclipitor, de drum.

Şi era bogat – da, mai bogat cu mult decât un rege,
Şi-avea mult stil şi şcoală multă-n fiecare artă şi aspect,
Iar ca delicateţe, credeam noi, era un prinţ în lege –
Când îl vedeam, toţi doream să fim în locu-i. Îi arătam respect.

Şi astfel munceam – aşteptând o izbăvire, o lumină,
Şi hrană-aveam de azi pe mâine, şi viaţa viaţa era un handicap;
Şi Richard Cory, într-o noapte caldă, cu lună plină,
S-a dus acasă şi şi-a tras un glonte-n cap.

Edwin Arlington Robinson (1869––1935)

poezie de Edwin Arlington Robinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un războinic adormit

În aşteptarea următoarei bătălii cu marea
O navă în port este-asemeni unui războinic adormit,
Ieşită în largul oceanului revine la viaţă,
Scoate fum, scrâşneşte şi înfruntă talazuri uriaşe.

Este o casă, este o fortăreaţă, este raiul pentru câţiva oameni,
Un loc unde se munceşte, se mănâncă, se doarme,
Se rememorează întâmplări din trecut,
Se meditează, se fac planuri, se speră.

Mare şi puternică, dacă-ar putea vorbi
Ar povesti despre ţărmuri de la marginea lumii,
Despre oamenii cu care a navigat
Şi care au avut grijă de ea.

Acum, tăcută, stă la dană cu bigile ridicate.
Unii dintre membrii echipajului au părăsit-o
Pentru a uita câteva ore compania camarazilor,
Singurătatea zilelor petrecute pe mare –
Bucuroşi că sunt iarăşi pe uscat,
Dar totodată nerăbdători să se-întoarcă la bord.

Liniştită acum, ca o briză, ca un pescaruş,
Ca un avion în trecere ne aminteşte prezentul.
Priviţi uriaşul războinic, încărcat cu mărfuri,
Transportând provizii aşa cum făcea şi-acum o sută de ani.

poezie de Charles R. Westover, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare cu povestea sa...

nu ştiu cât pot fi de folos
dacă împart sfârşitul lumii
în două
păsările de cer
apa de matcă
iarba de pământ şi
oamenii de visele lor
sunt prea îndrăgostit de viaţă
ca să pot face asta
dar
nici nu vreau să dau
nimănui socoteală
şi mai mult decât atât
cine a iubit va mai iubi
iar povestea oamenilor va
începe întotdeauna
cu a fost odată...

nu ştiu cât pot să vă mai fiu de folos
timpul mi s-a topit printre oase
şi oscilez între două anotimpuri
dar ce mai contează dacă
fiecare poveste începe cu
a fost odată...

poezie de Teodor Dume din Cineva mi-a răpit moartea
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un anume simţ al umorului

Nimeni n-ar trebui să stea în faţa lunii
Pentru-a scânci un cântecel dulceag,
În poză de curtean, cu manierele unui dandy,
Fără niciun firicel de umor, oricât de vag.

Să ne punem pe cap tichie pestriţă de clovn
Şi să ne pictăm chipul la ceasul cunoscut
Pentru-a pătrunde-n vraja acelei fereastre aurii
Şi pentru a vedea tot ce trebuie văzut.

O, tu, oglindă de pe-al cerului obraz!
Noi găsim acolo exact ceea ce-oferim.
Aşa că să zâmbim cât mai simplu, mai onest,
Să cântăm şi sufletele să ne-împodobim.

Da, numai pedepsindu-le cu glume bune
Stafiile şi spaimele vor înceta a lor colindă,
Iar zânele şi spiritele bune şi prietenoase,
Ne vor dărui zâmbetele lor de dincolo de-oglindă.

poezie de Vachel Lindsay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!