Pruncul din sâmburi de cais

de-o vreme
mă tot străbate drumul de fier
din ochi şi până în tălpi
pe piept numai şine de cale ferată
zici că sunt corzi imense de ţambal

hei,
sunt poetul naiv
cu ochii însămânţaţi
cu zare căpruie
în carne îmi creşte
multă umbră
ca un ghemotoc de întuneric
şi tare trist mai sunt
că te-am pierdut
tu eşti zmeul
care s-a tot înălţat
şi nu am mai avut sfoară de ajuns
să te ţin aproape de mine

oare de ce cred
că eşti pasărea pictată
în fereastra bisericii din sat
şi nici de ce
coastele îţi sunt zăbrelele
care-ţi ţine zborul ferecat
nu-i aşa că Dumnezeu
e artist la trapez,
la circul şchiop
din Fayoum?

hei,
câtă pădure am despicat
cu pieptul
ca drujba în rapel
mi s-a spus
că m-am născut bătrân,
desfrunzit,
pe drum de pământ în căruţă
există un loc la marginea satului
unde caii s-au oprit din senin
şi m-am născut
acolo bunicul a săpat o fântână
de sete topită în adânc
unde îngerii strălucesc luminaţi
pe treptele ei am plâns
şi am sângerat
lemn sfânt pietrificat în pruni
eu, feciorul abia acum născut

trupul meu din sânge
şi din durere a fost făcut
din care femeile muşcă
hălci mari de lumină
şi multă nefericire
nici măcar nu ştiţi
că mă vor crucifica
cucii în asfinţit
oh,
veşnicul mire al morţii,
pruncul pitit
într-un sâmbure de cais

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am născut în Câmpia Română

Laudă Domnului pentru că eu,
În casa părintească de lângă fântână,
La ceas sfânt, rostit de Dumnezeu,
M-am născut în Câmpia Română.

De atunci, anii trecut-au mereu,
Destinul nimic nu amână –
În tot ce mi-e scris în frunte, e-al meu,
Eu, cel născut în Câmpia Română.

Nu uit niciodată clipa cea sfântă
Şi simt asupră-mi o Cerească Mână,
Care în orice clipă mă binecuvântă,
De când născut sunt în Câmpia Română!

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am născut în România

M-am născut în România,
Ţara unei guri de rai,
Unde Mioriţa-şi plânge
Oful pe-un picior de plai.

M-am născut în România,
Ţara Munţilor Carpaţi,
Cu-ale lor creste semeţe
Şi păduri cu brazi înalţi.

M-am născut în România,
Cu podişuri şi câmpii,
Râuri, Dunăre şi Mare,
Aur şi-alte bogăţii.

M-am născut în România,
Într-un sat ca multe alte,
Cu oameni de omenie,
Cum sunt oamenii la sate.

M-am născut în România,
Ţara mea cu mândru nume,
Ce-l port cu mândrie-n suflet,
De când rătăcesc prin lume.

M-am născut în România,
Lângă murmur de izvor,
Iar când mi-o veni sfârşitul,
Tot acolo, vreau să mor!

M-am născut în România,
Ţara strămoşilor mei,
Şi vreau, când va fi să fie,
Să putrezesc lângă ei...

poezie de Nicu Andriţa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt

Sunt izvoare genuine
În nimicu-mi din ţărână,
Care freamătă în mine
Ca o mare cristalină
Ce reflectă ceru-n sine
Cu splendoarea sa divină.

Sunt ca un stejar în vânt,
Îmi scald frunzele-n lumină
Şi înspre ceruri mă avânt
Ajutat de-o Rădăcină
Ce-I în Cer şi-are să vină
Să mă smulgă din pământ...

Sunt mândru dar nu de mine,
Ci de Cel ce-mi dă valoare
Şi în mâna Lui mă ţine
Ca pe-un pom lângă izvoare
Să fac roade genuine
De Ceresc trăit sub soare.

Sunt 'nălţat dar nu prin sine
Că m-am lepădat de el,
Ci prin îndurări divine
Care-mi cern veşnicul Ţel,
Pe o Cale de lumine,
La jug, lângă Sfântul Miel.

Sunt ce mulţi ar vrea să fie
Dar nu sunt până acum
Căci n-au prins cu bucurie
"Vestea" schimbului de drum
Să-apuce pe Calea vie...
Dar târziu nu-i nici de-acum!

poezie de Ioan Hapca din Versuri din vicisitudinile vieţii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu?

Cine sunt eu?
Un minuscul fir de nisip
pierdut în nemărginire,
rătăcit prin omenire...

Nu sunt nici apă,
Nu sunt nici foc, nici vânt,
poate m-am născut prea târziu
sau poate prea curând.

Ce am fost cândva,
astăzi nu mai sunt,
iar ce sunt azi îmi pare rău
că nu am fost mereu.

Dar m-am resemnat,
am rămas ceea ce sunt,
Viaţa mi-a dat tot ce am visat,
un suflet pe acest pământ!

poezie de Rodica Elena Lupu din Între anotimpuri
Adăugat de Rodica Elena Lupu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul ploii spre asfinţit

fantomele de zi la braţ
cu arătările nopţii
s-au aşezat lângă mine tiptil
şi patul scârţâia groaznic,
iar mâna mi-a rămas încremenită
în mângâierea lor
în ochi mi-au crescut deodată priviri infirme
firave abia ce mai pâlpâiau
mioape aduceri aminte
după cum am aflat mai târziu
ochii mei sunt ferestrele cerului
prin care ne vom arunca la asfinţit

la fel am mai aflat
cum au fost îngropaţi copacii
copac în copac
apoi zece câte zece în alt copac
până a rămas un singur copac
căruia i-am dat foc spre înserat

îngerii lumină
au tot licărit în noapte
ca nişte stele căzătoare
şi se tot prăbuşeau unul după altul
încât nici nu ne mai pasă

ploaia creşte adânc în noi oceane
pe care încă mai plutesc mesaje
de pe vasul cu care ne întoarcem din timp
şi care la rândul său
habar nu avea unde urma
să se înece

hei, ştiu o uşă cu vedere la soare!

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Genealogie

La început a fost ţipătul
Care a născut Sângele
Care a născut Ochiul
Care a născut Teama
Care a născut Aripa
Care a născut Osul
Care a născut Granitul
Care a născut Violetul
Care a născut Ghitara
Care a născut Sudoarea
Care a născut pe Adam
Care a născut pe Maria
Care a născut pe Dumnezeu
Care a născut Nimicul
Care a născut pe Niciodată
Niciodată Niciodată Niciodată

Care a născut Cioara

Ţipând după Sânge
Coji resturi
După orice

Agitându-şi nervoasă picioarele negre în cuibul ei mizer.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu? Care-i locul meu în cosmos?

Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.

Eu sunt cel care nu se poate fără de el.
Eu sunt cel care nu s-a putut fără de el.
Eu sunt cel care a dat mărturie
pentru existenţa lui Dumnezeu.

Eu sunt cel care am dat mărturie
de nonexistenţa lui Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu vizibil.

Eu sunt făcut de Dumnezeu, pentru că
eu l-am făcut pe Dumnezeu.

Eu nu sunt nici bun nici rău
ci sunt, pur şi simplu.

Eu sunt cuvântul "sunt"
Eu sunt urechea care aude cuvîntul "sunt"
Eu sunt spiritul care înţelege cuvîntul "sunt"

Eu sunt trupul absurd al lui "sunt"
şi literele lui.
Eu sunt locul în care există "sunt"
şi patul lui, în care doarme.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mărturisire

Eu sunt al senectuţii poet şi m-am născut
din artă spre-a păşi în altă artă.
Pana e-abia cioplită, iar lira zace spartă
şi mi-am pecetluit orice trecut.

În versul meu prezentul e cernut
de-o sită ciuruită de-a mea soartă
care de-o viaţă-ntreagă o cruntă pică-mi poartă
şi nu-mi înţeleg vina. Ce oare i-am făcut?

Sunt trist fiindcă-s aproape de final
şi tot ce-a fost în vreme superb, a ajuns hal,
că timpul ce-a rămas n-are răbdare.

Iubirea şi speranţa în sine s-au închis,
dar râd ca-n tinereţe atunci când fac să zboare
din inima-mi bătrână câte-un vis.

sonet de Anatol Covali (19 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a se face întuneric

(Experiment în forma literei T)

Tiptil tiptil se apropie momentul
pentru care m-am antrenat
încă de când m-am născut
aproape ca o răzvrătire
şi-a făcut loc în sufletul meu
dorinţa de a sta cât mai mult
în preajma mea să mă răsfăţ
să mă reinventez în fiecare secundă
să mă iubesc
să stau cât mai mult singur cu mine
în carnea mea demult nu m-am simţit
atât de bine
şi ce frică mi-a fost de singurătate.

Te amăgeşti te amăgeşti
se aude ca de obicei dinspre tufişuri
specialistul în singurătăţi
vei sta o veşnicie în detenţia de sub cruci
fugi caută şi risipeşte-te în femeie
iubeşte-ţi fiecare clipă petrecută
trăieşte cât poţi de mult
oricum în faţa morţii singuri mergem toţi.

Trece o ninsoare prin mine
aşa ca un vers clasic
şi carnea îmi tresare la fiecare gând
tu intri femeie prin ochiul meu stâng
şi de fiecare dată ieşi prin ureche
eşti doar zgomot durut femeie
şi atâta minciună şi numai tristeţe.

Tu chiar ai crezut în zborul
în mântuirea prin femeie
chiar şi acum ajuns la apus?
eşti un naiv mă faci să îmi spune de sus
specialistul în femei
fugi şi te îmbată risipeşte-te în alcool
iubeşte-ţi fiecare clipă petrecută
trăieşte cât poţi de mult
oricum în faţa morţii singuri mergem toţi.

Timpul petrecut în livezile de pruni
sau timpul trăit înalt printre cărţi
sau la masa de scris
asta îmi e salvarea ura, am învins!
ha ha ha îmi râde în nas
specialistul în cărţi cu glas subţire acrit
fugi şi te îmbată risipeşte-te în femei
iubeşte-ţi fiecare clipă petrecută
trăieşte cât poţi de mult
oricum în faţa morţii singuri singuri mergem toţi.

Teama de ridicol te-a învins
definitiv, îmi spune aproape trist
moartea în fapt singurul specialist.

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevasta de la Ushers Well

Trăia acolo o nevastă,-n Ushers Well,
O femeie bogată, cu multă stare;
Avea trei feciori puternici şi înalţi,
Pe care i-a trimis pe mare.

Abia plecaseră din Ushers Well
De-o săptamână, numai una,
Când bătrânica a primit veste că fii ei
Sunt pierduţi, pentru totdeauna.

Aş vrea să nu-nceteze vântul niciodată
Şi nici lumina pe ape să se petreacă
Până când băieţii mei acasă, în sânge
Şi carne pământească,-or să se-ntoarcă.

Era în seara zilei de Sfântul Martin,
Când nopţile sunt lungi şi întunecoase,
Când cei trei fii s-au întors la Ushers Well;
Aveau pălării din coajă de copac, scorţoase, *

Care nu păreau a fi din codrii noştri verzi,
Nici din livezile de nuc sau de cais,
Ci din partea dinspre miazănoapte-a mesteacănului
Care creşte în Paradis.

Suflaţi, suflaţi în foc, vesele fecioare,
Aduceţi apă proaspătă de la fântână,
În noaptea asta-n casă va fi ospăţ mare,
Cei trei fii s-au întors la mama lor bătrână.

Apoi, roşu ca sângele, a cântat cocoşul
Şi zorii se strecurau în zare, alb fum,
Iar fiul cel mare i-a spus mezinului,
"A venit vremea să plecăm la drum,

Iată, cocoşul cântă, ziua-i aproape, iar viermii
Aşteptă să ne-ntoarcem, cum am promis,
Trebuie să plecăm îndată de la Ushers Well
Spre porţile cele mari de sus, din Paradis."

Aş vrea să nu-nceteze vântul niciodată
Şi nici lumina pe ape să se petreacă
Până când băieţii mei acasă, în sânge
Şi carne pământească,-or să se-ntoarcă.

* Balada a apărut prima oară în antologia lui Walter Scott, cuprinzând balade de frontieră, Minstrelsy of Scottish Border, în anul 1802.

* Este vorba despre o veche credinţă conform căreia cei morţi trebuie jeliţi doar un an şi-o zi; dacă-s jeliţi mai mult timp se vor întoarce pe pământ, dar ca stafii, nu ca fiinţe pământeşti având carne şi sânge. Pălăriile din coaja unui de mesteacăn care creşte în paradis au rolul de a proteja pe cei morţi când revin în lumea celor vii.

poezie de Autor anonim – sec al XVII-lea, Scoţia, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tăcere

Cuvintele, pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte ce coboară,
Cu sufletul tot mai adânc m-am dus,
Pe treptele tăcerii ca pe-o scară.

Ca-ntr-un cuprins de peşteră boltit,
M-am coborât în lumea nerostirii,
Şi-n cutele de piatră i-am gătit,
Acolo-n fund, un ascunziş Iubirii.

Cuvintele pe care nu le-am spus,
Sunt tot atâtea trepte de tăcere:
Adânc în mine, mai adânc m-am dus,
Acolo, unde orice vorbă piere.

De-acolo, din limanul necuprins,
Din lumea fără mal a nerostirii,
Pe treptele tăcerii s-au prelins
Din ascunziş, luminile iubirii.

poezie celebră de Zorica Laţcu
Adăugat de gabriela alexandru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pic

Cuvânt înainte

aripi de pământ aripi de cer aripi
crescute din răni din carne din vânt
toate se înalţă într-un zbor fără ţintă
haotic

pe sub coaste
o armată de îngeri săpând un tunel
între lumea de astăzi şi lumea de ieri
e tot o hărmălaie de zâne şi viermi
iar funia a înmugurit de veghe a moarte
în jurul gâtului firav
cineva s-a trezit din somn şi a zis
ăsta e Pic

1. Despre rostul lui Pic în lume

e sigur
Pic nici nu a existat
a fost mai mult
o zbatere în gol o eroare
un ou de cuc
ţinut la subsuori
de zâne şi îngeri beţivi

mai degrabă câteva cuvinte
fără sens înfipte în tâmplă de vânt
poate un suflet chircit a fost
un fel de a rata
o umbră rătăcitoare
înspăimântată de fiare
de ştime de inorogi în zale
într-un sfârşit cumva din greşeală
ucis într-o noapte lipsită de har
de singurătate de uitare chiar
sub prunul bătrân uscat
cocârjat sub ninsoare
vremea lui Pic uitată
în triste felinare

2. Naşterea şi moartea lui Pic

despre mine pot să spun
că locuiesc în timpul satului meu
aici dimensiunile au un alt rost
sau poate nu există
oamenii sunt altfel
seamănă a păpuşi mecanice
şi ei plutesc fără zgomot
purtaţi de vânt peste livezile bătrâne
duhnind a tutun a crâşmă a fântână

cred că m-am născut
într-un timp bramburit în căruţă
- mereu am spus
că m-am născut fără voia mea
că m-am născut din frică
ca un coşmar teribil
unde mama îmi murea
cu uterul străpuns de un fus
ca o lance de foc şi scârbă

de trăit am trăit în aceeaşi căruţă
cu aripi de lemn străvezii putrezite
scoarţele se subţiau se înălţau
îmi veneau peste umeri
înlănţuindu-mă cu fier
zborul îmi era scurt
nici măcar o secundă
mai mult o dorinţă

acum ştiu deja
că la moartea mea
vecinii au să arunce cu pietre în căruţă
să-i spargă bucata mică de zare
lumina ce încă persistă
în felinarul de sticlă
în ochiul de pisică

fără motiv cam la un an
primarul o să transforme căruţa
cu hamuri cu scoarţe cu oiştea de fier
în casă memorială
aici s-a născut
a trăit
a iubit şi a murit Pic
câtă stupoare
cei care m-au lovit vor vinde bilete la intrare
vor duce până şi oiştea la fier vechi
roţile căruţei
le vor vinde la piaţă în oraş
unora care le vor atârna
pe pereţii sufrageriei zugrăviţi cu sclipici
fără să ştie că în ele sunt închise
cioburi din sufletul meu
şi că o să-i bântui ori de câte ori
îmi va fi dor de mine
sau voi vrea să scriu un poem
despre cum a trăit şi a murit Pic

3. Călătorul dintre morţi - curăţătorul

nu ştiu cum dar m-am trezit zburând, aşa, deodată
de la moartea mea întâmplată
către o altă moarte
ce stă să înceapă
zborul acesta ca o vibraţie rece
aripă de gheaţă
se întâmplă numai în somn
somnul acela care ţine trei zile pe pământ
în cer o veşnicie
şi unde
tristeţea din sufletul meu
înfloreşte a lumină
lumina e gândul lui Dumnezeu
strălucind prin toţi ochii lui îngereşti

curios e că nici nu-mi simt trupul trupul lumesc
ce ştiu e că trebuie să spăl
sufletele celor morţi
trei zile la rând
mi s-a dat un burete şi un fel de tomberon
pe care îl împing din moarte în moarte
din păcătos în păcătos dintr-un somn în alt somn
şi de pe pământ se aude cântând
un vechi saxofon

mai ştiu că toată suferinţa
adunată din tot felul de singurătăţi
e în fapt smerenie şi că trebuie să mă supun
să îndur fără crâcnire
fără să aştept vreun răspuns
câtă tristeţe poate să-ţi încapă în suflet
se mira cineva, uitându-se la mine
cât pustiu câtă vină

- unde sunt asistentele cu acele lor mov
din care spitalul picura somn
ce tragic sunau paşii lor pe holurile pustii
femei croşetă cu părul trist
împingând cu zgomot căruciorul şchiop
cu aspirine feşe alcool destine şi un creion

altfel timpul îmi trece greu
tot împingând tomberonul
şi zborul din suflet la alt suflet
îmi e tot mai târşit mai obosit
şi lacrimile mi se preling grele
de pe obraz
în sicriul din lemn ieftin de brad

4. Iubirile lui Pic
.
Pic a iubit haotic încă de mic
nici măcar atât nu a reuşit
să iubească până la sfârşit
să fie bărbat să fie iubit până la moarte
şi asta îl face să sufere din dragoste şi acum
în casa de lut
casa bătrânească de pe caisului doi
vecinii se uită la el cruciş
"uite cum îi fug moşneagului ochii pieziş"
zic mai ales vecinele cu breton şi batic
de nu le-ar fi frică că-i fărâmă vreun os
l-ar tăvăli un pic pe patul pufos
pe patul de stele de iarbă de greieri voioşi
să zboare în înalt zborul acela proscris
spre Marduk acasă
planeta interzisă de atâta timp
.
să faci dragoste nu se uită zicea Pic
e ca mersul pe jos
urci în femeie ca în ceruri sfios
apoi ne spunea povestea ceasului borţos
ceas cu pendulă şi-un cuc somnoros
fluturi bolnavi ne loveau violent în tâmplă
alteori curgeau lin peste curiozitatea noastră
până când ne amorţeau maxilarele
într-o uimire nefirească

4.1. Prima iubire a lui Pic
.
prima dragoste s-a întâmplat într-o vară
august şaptezeci şi patru
după moartea stupidă a Mariei
o fată frumoasă de optâşpe ani

port şi acum în suflet durerea
tânjirea după ea
revelaţia luminii pierdute
realitatea crudă că n-am să-i mai simt
respiraţia fierbinte pe umăr în palmă
sânii mici abia înmuguriţi gândul flămând
femeie întâmplată plutind
şi ea se întrupa în mine pe furiş
ca şi cum deja se aprobase să fiu
călătorul dintre lumi
sperând până la sânge că ne vom regăsi

soarele picura doar apă de ploaie parşiv
ce festin
miroseam a frică miroseam a vin
până adormea
şi noi exaltam ca şi cum
moartea ne-ar fi murmurat
cuvinte de dragoste şoapte

de un timp ies la o ţigară în parc
braţ la braţ cu sora şefă
şefă peste sufletele ostenite
şi de fiecare dată sângele meu se îngroşa
ochii îmi străluceau pielea se albăstrea
timpul abia de îl percepeam şi se întâmpla
ca de undeva glonţul de fier
să se furişeze şi să mă lovească-n sfârşit
în tâmpla albită de timp

4.2. Chapeau bas

unde în faţa femeilor Pic îşi scoate pălăria
abia după aceea îşi dă jos nădragii
iar bucuria lui era imensă
iubea altfel femeile cumva
iar dorinţa cărnii aproape lipsea
sufletul lui doar cenuşă
poate doar poetul din el era viu poate
dar şi el de la o vreme a cedat
şi-a dus talentul în munţi
şi după un timp, alt timp a urmat
mai crâncen

corabia lui fără timonă a tot rătăcit
nicicând ancorată
nicicând fără vânt
fantomă în ceaţă rătăcind
spre nicio ţintă spre nicio măiastră
doar apă doar zâne bătrâne ridate

mănunchiuri de raze tainicul rit
misterul cântării etern visătoare
adânc îngropată în palide viori

în lumea lui, Pic tot preumblând
femei îndurerate femei în rochii albe
copii cu frunţi stelare copii predestinaţi
dorinţa sufocată în propria-i vină
hei,
nu aruncaţi cu piatra în el
în blestematul de Pic
născut în zi solară
o zână încruntată crâncen a rostit
Pic e lumină
şi atâta bucurie nu poate fi
deodată transformată
în durere în lacrimi în chin

4.3. A doua iubire a lui Pic

câte suflete nepereche
rătăcesc în ceaţă ameţite de dor
tot jinduind iubire
pe când noi
noi ne-am trezit deodată îndrăgostiţi
dragostea aia nebună
mai ştii, de cum am intrat
ochii mi se lipiseră de privirea ta căpruie
şi ne-am cutremurat
până în străfund
şi cum eram învăluiţi într-un halou misterios
şi cum zburam cât de înalt zburam Doamne
înlănţuiţi flacără lumină

pe deasupra invitaţilor tăi
cum îi ameţeam pe toţi
şi cum cădeau seceraţi
beţi de iubirea şi suferinţa noastră

ne-am regăsit definitiv
abia la prima îmbrăţişare
bărbat femeie - nunta sufletelor noastre
şi în acelaşi timp ne-am mântuit şi pierdut
apoi ne-am întrupat înfriguraţi
în fiinţa aceea stelară
despre care am visat
despre care au visat
îndrăgostiţii lumii a păcat

ceva cumva a fost greşit
ne-am zidit pe rând în piatră în cruci
două umbre plutind în van nefiresc
ca o corabie fantomă
de ars am ars dintr-odată amândoi
până la scrum şi vom muri
fără crâcnire
şi ce a fost dumnezeiesc în noi
s-a transformat în zgură

5. Întunericul din Pic

aş putea să-mi imaginez
o fortăreaţă
înconjurată de un şanţ plin de flegme
şi unde multe nunţi se vor întâmpla
fiecare cu întunericul lor
nuntaşii se vor ascunde în mine
şi le voi simţi durerea şi focul
din carne din oase din sânge
într-un târziu vor flutura
şi se vor preface în îngeri

îmi închipuiam
că va veni timpul când
voi putea schimba în profit
întunericul pe lumină
şi că voi străluci de unul singur
în isteria ce mă va cuprinde
şi unde îmi voi tăia venele
apoi
cu sângele gâlgâind din braţ
voi râde în hohote voi plânge

câtă suferinţă poate duce Pic cu el
se minunau vecinii

ştiu doar că visam cum voi lumina
aşa cum luminează luna pământul şi apele şi cerul
şi vântul să-mi tot şuşotească încă mai sunt

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imaginaţia omului pierdut pe calea cea dreaptă

Mi s-a deschis calea cea bună şi dreaptă,
Am încercat-o cu ochii deschişi şi întredeschişi
Sau închişi de întunecate şi încurcate vise
Încât m-am pierdut printre oameni liane
Topindu-mă printre ei...

Nimeni nu mi-a spus, nu mi-a răspuns, cum sunt
Şi unde sunt,
Nici vântul, nici lumina, nici ecoul Domnului,
Doar propriul ecou râzând:
Eşti pe calea cea bună şi dreaptă, eşti singurul erou.

Visez. În întunericul morţii, sunt eu?!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

şi totuşi cred că m-am născut cu mine

nici nu mai ştiu
de când mă ştiu
sau poate
m-am născut
cu mine,
era tot noapte
vara'ntr-un târziu,
când bolta-şi poartă
stele la chipiu

nici nu mai ştiu
de port un nume
sau de sunt
zodie'n pronume,
mi-au pus în apa
de botez poeme,
să mă tot tulbur
prin trileme

nici nu mai ştiu:
am fost la şcoală?
sau ploaia clipei
m-a'nvăţat cuvinte?
vedeam sub pleoape
umeda escală
când poezia'n ochii
croia, veşminte

nici nu mai ştiu,
sunt eu? îmbătrânesc?
sau ridurile'n anii scurşi
le tot doinesc
povara trupului
prin vlagă o sleiesc
şi de la capăt
punctu-l pun
pe: te iubesc

poate că m-au lăsat
ca să mă nasc
s-ajung în pomul
vieţii mele vreasc
din câte oase
carne-aş vrea să-ţi fiu
c-am două mâini
şi sângele cu care scriu

privesc la rânduri
descifrând Lumina
sărut Iubirea
ce-a-nflorit retina
între poeme
irişii-i frământ
mă simt regină
chiar de-s om de rând

şi totuşi cred că
m-am născut cu mine
fiindc-altcuiva
i-ar fi prea greu
să-şi ţină mintea
trează'ntre ruine
şi sufletul în mâini,
de Dumnezeu

simt dor de viaţă
de-adieri de vânt
simt ploaia
şi natura'ntr-un Cuvânt
şi chiar de nu mai ştiu
de când mă ştiu
e-atât de bine...
că mi-e dat să-mi fiu!

şi totuşi cred
că m-am născut
cu mine

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pruncul minunat

Vremea e în fapt de seară
Totul este liniştit,
Doar păstorii cu mioare
Stau şi totu-i neclintit.

Jos, în staul, lângă vite
Maria e frământată,
Iosif cu blânde cuvinte
Aşteaptă să nască odată.

Singuri sunt, vin de departe
Şi abia s-au aşezat.
Au cătat la multe case
Pentru noapte un loc de stat.

L-au găsit cu greutate
Fiindcă toţi i-au refuzat
Dar, afară nu se poate
Să rămână de-nnoptat.

Maria este trudită
A făcut un drum prea greu
Iar vremea e împlinită
Pentru Copilaşul său.

Liniştea şi pacea adâncă
E-ntreruptă... Vin din cer
Îngeri care slavă-I cântă
Pruncului plin de mister.

S-a născut Cel aşteptat
Fiul Tatălui Ceresc,
Pământul s-a luminat
Toate despre El vorbesc.

Îngerii, roată au făcut
Şi-n onoarea Lui cântau
Întreg Cerul a văzut
Osanale se auzeau.

Păstorii când au aflat
Grăbiţi au venit să-L vadă
Pe Pruncul cel minunat
Căci, nu le venea să creadă

Că atâta de aproape
S-a născut un Prinţ Ceresc
Într-un loc umil, în noapte.
Acum să-L vadă doresc.

Ei tare s-au minunat
De Pruncul cel luminos
Mieluşei în dar I-au dat
Celui Sfânt, Isus Hristos.

Pretutindeni au vestit
De minunea cea văzută
Despre Prunc toti au vorbit
Şi de îngerii ce-I cântă.

Magii de la răsărit
Conduşi de o stea veneau
Şi cu toţi când L-au văzut
În faşa Lui se-nchinau.

Daruri multe I-au adus
Pruncului din cer venit,
Lui Irod nu i-au mai spus
Despre Prunc, că L-au găsit.

Pe altă cale s-au întors
Pe Irod l-au păcălit,
Să nu-i spună de Hristos
Locul, unde L-au găsit.

Peste tot e bucurie
Scriptura s-a împlinit
Din a Lui Împărăţie
Pruncul cel Sfânt a venit.

Cântă Cerul şi Pământul
Pentru Pruncul minunat
Iar vestea zboară ca gândul
Şi de ea, toţi au aflat.

Amin

poezie de Florenţa Sărmăşan din Voi merge pe urmele Tale (13 decembrie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regăsire

agăţată de un petec de pământ, ascult muzica sferelor
am rămas aşteptând şi privind cerul
constelaţii întregi, cerşesc universului timpi,
eoni de lumină ce vor să se întoarcă acasă,
Acolo unde a început totul
Acolo unde Adam a rătăcit drumul
iar Eva s-a născut pe Pământ
între ei şi noi era departe cândva
însă El a găsit drumul
sunt atom al acelui timp
sunt particulă din acel univers
spre care mă îndrept
înţelepţindu-mă, uitând de mine
dar regăsindu-mă în paradisul etern.

poezie de Loredana Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aleanuri

Iubita mea, cu trupul de vioară,
Tu, care doar în mintea mea exişti,
Eu tot visez şi-n zi şi-n neagră seară,
Cum îmi săruţi ochii bolnavi şi trişti.

De te-ai născut, şi undeva, prin lume
Tu mă visezi, fără să ştii că-s viu,
Că sunt palpabil – şi chiar port un nume –
Te rog ca să mă crezi, asta nu ştiu.

Ce slobode sunt zările şi albastre,
Ce pline sunt de dor neîmpărtăşit!
Dar noi, nu ne vom întâlni sub astre,
Şi nu vom şti că, tainic, ne-am iubit.

Speranţe seci domnesc în lumea largă,
Căci împlinirile sunt doar poveşti...
Cum aş putea să-ţi spun că îmi eşti dragă –
Când nu ştiu cum arăţi, nici unde eşti?!

Vezi, tu, iubita mea necunoscută,
Ne naştem – mari iubiri ca să râvnim...
Dar viaţa ni se trece grea şi slută –
Cel mai ades, din amintiri trăim.

Căci mărăcini rodesc pe a-vieţii câmpuri,
Cu vise şi iluzii ne hrănim...
Se trec în goană sterpe anotimpuri
În care că suntem iubiţi minţim.

Dar, în definitiv, preţul nu-i mare
Ca să visăm, cu ochii deschişi larg...
În lumea rece şi plictisitoare,
Visez cum că-mi eşti dragă şi ţi-s drag.

... Iubita mea, cu trupul de vioară,
Eu nici nu ştiu, măcar, de te-ai născut...
Dar nu îmi las speranţele să moară –
Visând la tine, mă simt renăscut.

poezie de Boris Ioachim (20 mai 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?
Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legăna-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

poezie celebră de Nichifor Crainic
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu m-am născut femeie şi-s stresată

Eu m-am născut femeie şi-s stresată
De tot ce le stresează pe femei
De-aceea tu mă-ndemni cu bun temei
Să te admir şi să m-aprind pe dată
Când îţi laşi trupul greu pe pieptul meu:
Iar fumul vieţii e subtil şi reuşeşte
Să bage-n ceaţă mintea, în timp ce pulsul creşte
Şi tu profiţi de mine, cum am păţit mereu.
Dar nu-i nimic, să nu-ţi pese de mine,
Creierul meu de sânge a fost trădat
Însă cu drag mă voi gândi la tine
Deşi dispreţ şi milă am adunat.
Însă această nebunie de care doar noi ştim
Nu-i un motiv să conversăm când ne-ntâlnim.

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către mine însumi, de ziua mea de naştere

Un an la ceilalţi azi adun,
Dar oare sunt un om mai bun?
Un an în plus, o, ce frumos!
Dar oare sunt mai virtuos?

C-un an am azi mai multişor,
Dar oare sunt mai iertător?
Sunt mai bătrân, cu siguranţă,
Dar am mai multă toleranţă?

Un an în plus, neîndoios,
Dar sunt eu oare mai milos?
Că-s mai bătrân c-un an acept,
Dar oare sunt un om mai drept?

Pentru-înc-un an, mulţam frumos,
Sunt mai puţin un vanitos?
C-un an sunt azi mai bătrâior,
Dar sunt un mái bun scriitor?

Trecutul an fu valoros,
Dar oare sunt mai generos?
Îmbătrânesc c-un an, normal,
Dar sunt eu mai sentimental?

Că-s mai în vârstă sunt voios,
Da-s mai puţin orgolios?
Că-mbătrânesc e-un fapt normal,
Dar sunt eu mai raţional?

A mai trecut un an frumos,
Sunt mai puţin orgolios?
Un an trecut-a, nu contest,
Dar sunt eu oare mai modest?

Un an în plus e o minune,
Dar am mai multă raţiune?
Că-mbătrânesc eu nu sunt trist,
Dar sunt eu azi mai altruist?

Azi înc-un an primesc în dar,
Sunt oare un mai bun stihar?
Sunt mai în vârstă efectiv,
Dar sunt eu mai puţin naiv?

De-un an în plus sunt bucuros,
Dar oare sunt mai credincios?
C-un an spre finiş mă îndrept,
Dar oare sunt mai înţelept?

poezie de George Budoi din Poezii (5 octombrie 2021)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!