Timid şi cumva despre singurătate

se aud din când în când
poate din carnea şi sângele meu
poate din sufletele rătăcite
ori răstignite-n în pântecul meu
paşii târşiţi ca pe nisip
ca pe plajele acelea pustii şi reci
bântuite de îngerii negri
chinuiţi de setea sângelui
cu aripile frânte
atârnând grele pe lângă trup
cu semnul copitei pe frunte
îngeri damnaţi
se mai aude cum bâjbâi eu
bezmetic
după un biet suflet
ştiţi care
acela ce-ar trebui să fie
mereu lângă noi
şi nu înţeleg neam de ce
nu pot să-l găsesc

îmi vine să ies în piaţa de piatră
şi să strig crucificaţi-mă
crucificaţi acest trup neputincios
trup de albastru plăpând
spune poetul din mine
uf

în adâncul meu de flutur năuc
de mă cauţi
vei vedea că sunt
încă mai sunt
vei vedea şi cum
vântul netezeşte spaţiile aspre
aşternute între noi
e târziu
de cele mai multe ori e şi frig
cu toate astea continuăm
cu sârg
să ne îndepărtăm unii de alţii
stă în firea noastră
aşa ne este de fapt scris
să fim singuri
şi să ne sinucidem
de fiecare dată când
dimineţile sunt însorite
ne aruncăm trişti din viaţă
să ne zdrobim violent
de caldarâm

în fiecare dintre noi
se află în straturi straturi
meticulos aranjate
un om
apoi un flutur
şi iar un om
de o renunţare şi un copil
şi peste toate ca un blestem
pustiul cel pustiu

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doctorul Gabriel: Sufletele pot fi speriate, atunci când ies; poate pentru că le îngrozeşte trupul slăbit, neputincios sau condamnat la suferinţă. Odată eliberate de trup, se simt absolvite şi de destinul legat de acel trup, şi de suferinţă; iar ele, de acolo, de sus, pot lesne vedea cum omul e legat de destinul său ca un condamnat, în cătuşe. Atunci, sufletele nu mai vor să revină în trup. Aşa cum trupul e legat de destin, la fel şi sufletul e legat de trup. Sufletul, întotdeauna, va dori o viaţă mai bună trupului său. Deci şi pentru el, destinul va fi unul mai fericit.

replică din romanul Ambroise de Doina Postolachi (iulie 2017)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Straturi de viaţă

Fiecare parte a vieţilor noastre – o nouă peliculă de vopsea.
Straturile anterioare sunt astupate, însă nu dispărute.
Unele sunt crăpate şi decolorate,
Altele sunt curate, dar uscate.
Pensula timpului nu-şi poate niciodată controla toate atingerile.
Abraziunile pot revela straturi mai vechi,
Dar numai ocazional şi numai pe mici porţiuni.
Portretistul continuu adaugă
Straturi de viaţă.

poezie de Kelly Kurt, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu voi fi

(Sunt pe nişte rafturi de cărţi)

Nu voi fi unde trebuie
în sertarele-n care cauţi
cu nume uitate.

Sunt pe nişte rafturi de cărţi
unde mi se odihnesc poemele
în cuvinte şlefuite-n suflet
uitate şi ele
cum statuile prin parcuri,

pecete rămasă pe umărul vremii.

Când îmi moi tocu-n călimară
cerneala amară şi subţire
prinde coaje pe liniile spirale,
dospeşte cum aluatul în freamăt,
sedimentează mierea-n fagurii copţi
zideşte dulcele în straturi suprapuse

şi-n tăcerea umbrei cântă viori.

Sângele albastru e împătimit
în canoanele cu suferinţe înnoptate târziu
şi rostogolite prin întuneric
până-n dimineţile fără trup
închinate zilei.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trup de dună

Mi se pare că scriu
cu slove de permafrost
mult şi poate fără rost..

Dar ce pot face, pustiu
când nu sunt lângă tine
pentru a uita de mine.

Mă rătăcesc în poezie
acolo codrul şi râul mă ştie
povestindu-i a ta feerie.

Şi când te-or zări să-ti spună
dorul ce mă alungă si adună
ca un trup de dună

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E timpul

am bucurat corbii cu carnea mea
cu pielea mea cu ochi mei
mâncaţi le-am zis e trupul meu
şi ei mâncau flămânzi grăbiţi şi răi

prietenii i-am înveselit cu sângele meu
luaţi şi beţi întru prietenia noastră
le-am zis
puteţi oricând să vă oglindiţi chipul în mormântul meu
şi învăţaţi tăcerea
apoi zidiţi-o în fântâni
cunoaşterea să o spargeţi cu piatra
să o scrijeliţi cu fierul înroşit
pe tâmplă de miel plăpând
pe frunte de flutur pe sufletul meu
până se închide cercul

auzi iubito cum susură timpul în copaci
cum vine vreme aspră dinspre brazi
cum sufletul pietrelor se amestecă
cu sufletul meu de-a valma
şi cum urlau câinii lumii a presimţire
cu zidurile cu nopţile cu mine?

Atunci să ştii iubito, e timpul
când îngerii îmi vor săruta pleoapa ca pe-un steag
şi ape de argint din cer îmi spală faţa.

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu eşti deja trezit, dar gândul care întreabă poate doar vedea alte gânduri la fel de zbuciumate ca şi el. Pentru a recunoaşte această trezie, rămâi pe senzaţia de "Eu-Sunt"! De fiecare dată când mintea te invită la exterior în tulburarea ei, rămâi neclintirea de A Fi din interior. Reîntoarce-te cât mai des la această pace lăuntrică netulburată de gând. Cum o diluezi cu gândul tulburarea va apărea. Repliază-te mereu şi mereu pe interioritate, pe "Eu-Sunt", până la urmă liniştea noastră de A Fi va înghiţi toate războaiele acestei lumi. Când rămâi pe acest fapt de A Fi şi nu de a vedea sau interpreta ce îţi arată mintea, totul se stinge în tăcere. Acum poţi vedea că înainte de A-Fi tu erai, după ce nu vei Mai Fi tu vei rămâne! Nici o minte nu poate înţelege sau realiza asta, dar o poate interpreta, doar.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirea paradisului

Când eram mai tânăr şi la trup curat,
Într-o noapte floarea mea eu te-am visat:
Înfloreai fără păcat într-un pom adevărat
Când eram mai tânăr şi la trup curat.

Nu ştiam că eşti femeie-eu bărbat
Lângă tine cu sfială m-am culcat.
Şi dormind eu am visat, tu visând ai lăcrimat
Când eram mai tânăr şi la trup curat.

E pierdută noaptea-aceea de acum.
Carnea noastră doar mai ştie-al ei parfum.
Poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au
Şi cad toate (mâine) putrede pe drum.

Fă-l să fie, Doamne sfinte, numai om
Pe acel care ne-a ispitit subt pom,
Şi când pomul flori va da, fă-i să-i cadă carnea grea
Cum va căde după cântec mâna mea!

poezie celebră de Cezar Ivănescu
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

De-aş putea...

Te- aş preface intr- o carte cu coperţi din al meu suflet,
Fiecare filă- n parte să păstreze al tău umblet,
Pe cărări ce poartă umbra paşilor pierduţi in doi,
Aş picta poteca noastră in prefaţa cărţii noi.

Te- aş preface intr- o floare cu petale din sărut,
Frunzele să- ţi fie palme, să cuprindă al meu trup,
Iar din roua dimineţii, aş croi sirag de perle,
Lângă inimă, aproape, să le ţin in vremuri grele.

Te- aş preface intr- un brad, un copac din veşnicie,
Mândru creşte- n piatră seacă, verde corpul tău să fie,
Capul să- l aşez pe- o creangă, să aud cum cântă vântul,
Pe o muzică ce- mi spune că suntem una cu gândul.

Intr- un zâmbet de copil, te- aş preface pe obrazul,
Care- adună lângă ochi, bucuria şi necazul,
Râs uşor ce molipseşte pe oricine- n preajma sa,
In surâsul unor ingeri, ce in vis îi poţi vedea.

Dar în ce nu te- aş preface, n- am cuvinte să descriu,
Căci in minte- mi curg imagini, cum aleargă apa- n rău,
De- aş putea ca pe- o icoană, când voi fi chiar printre stele,
Să- o prefac in al meu suflet, tu iubirea vieţii mele!

poezie de Marina Tuturman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru că ea poate

Pentru toată violenţa consumată pe ea,
pentru toate umilinţele pe care le-a suferit,
pentru corpul ei pe care l-ai exploatat,
pentru inteligenţa ei pe care ai călcat-o,
pentru ignoranţa în care ai părăsit-o,
pentru libertatea pe care i-ai refuzat-o,
pentru aripile pe care le-ai tăiat,
pentru toate astea:
înclină-te de fiecare dată
când te uiţi la sufletul tău,
pentru că ea poate vedea,
pentru că ea poate simţi.
N-are nevoie de compasiunea ta,
pentru că ea se va ridica mereu,
pentru a se apropia de cer,
unde sufletul ei trăieşte.

poezie de Eugenia Calancea (8 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce este greşit să ascultăm sfaturi din exterior legate de viaţa noastră de la oameni care nu ştiu ce fac? Experienţa lor de viaţă diferă de a noastră, iar sfaturile lor sunt pe o altă direcţie decât cea potrivită pentru noi. Ritmul de evoluţie al altor oameni este diferit de ritmul nostru şi noi poate avem nevoie să ne mişcăm mai rapid sau mai lent decât cred cei din jur. De cele mai multe ori oamenii nu fac decât să se vadă într-o oglindă când ne privesc pe noi şi sfaturile lor sunt, de fapt, adresate lor. Ai observat cu câtă pasiune ne explică unii oameni de ce ar trebui să procedăm într-un fel şi nu în altul? Dacă priveşti viaţa acelui om vei vedea că exact în domeniul în care îţi dă ţie sfaturi şi el are o problemă. Atunci când ni se dau sfaturi, prima întebare pe care putem să o adresăm este în cuvintele lui Seneca: "Tu îmi dai sfaturi?, mă întrebi. Dar ţi-ai dat sfaturile astea şi ţie, te-ai îndreptat de-acum? De aceea ai acum timp să îi îndrepţi pe alţii?"

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În viaţă, este în regulă să le faci pe toate

Dragi PĂRINŢI, chiar dacă VOI nu ştiţi,
Eu le-am cam făcut aproape pe toate,
Rămânând dator pentru o familie cu copii, după cum ştiţi
Şi o carieră profesională, dintre toate...

Dar aşa cum eram în anul '90
Plin de încredere şi de speranţă,
Sunt şi acum şi aştept multiplul de zeci
Pentru a mă desfăşura în viaţă...

Mai am însă un obiectiv în faţă
Şi anume să îi sprijin pe Putzy şi Alexutza în viaţă
Pentru a reuşi cu toţii aici pe Pământ
Şi a fi împăcaţi pentru când plecăm la ce este mai sfânt...

Adică, la Bunul Dumnezeu
Şi lângă VOI mereu
Pentru eternitatea toată
Cu dragostea între noi patru, încă din viaţă...

poezie de Anghel-Alexandru Ghenea (21 iulie 2018)
Adăugat de Anghel-Alexandru Ghenea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să mor

Mi-e frig. N-ar trebui să-mi fie. E primăvara peste tot,
Dar nu şi-n mine. Eu nu pot
Să uit că mi-ai cerut să plec. Am îngheţat şi sângele mi-e albastru,
Nu mai curge. Un dezastru.

Stă-n loc. De piatră-i carnea de pe mine şi inima a amorţit.
De ce să plec? Că te-am iubit?
Oricum o fac şi aşa plecată. Şi chiar de inima mi-e moartă
Tot stau plângând, pe lângă poartă.

Că poate treci şi te opreşti şi-mi spui că ai glumit sau nu mai ştiu.
Mi-e sufletul mai mult decât pustiu.
Ce viaţă am acum când tu nu eşti. E seacă, fără aer şi cu dor.
Cred c-o să plec de tot. Să mor.

poezie de Magdalena Rus
Adăugat de Magdalena Rus
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zeul vatman

îmi spuneai că nu mai sunt om
că deja sunt zeu
şi te credeam
când era frig
căram focul în spinare
până ce umerii îmi erau arşi
şi ningeam cenuşă peste oraş

adunasem în mine toate fântânile
din preajmă
şi plouam de fiecare dată
când strada o lua razna
şi curgea
în valuri din înaltul rostului
de şef-cişmea

chiar am visat că sunt zeu
zeul vatman cu tramvaie
în loc de picioare
şi gâtul cu burduf
cu roţi înalte şi roşii
cu ochii ca termopanul
şi părul fuior
mai eram şi stăpânul
singurului semafor
din oraş
şi nimănui nu-i păsa

eram stăpânul garajelor
închise în colivii
eram un fel de poliţist
la braţ cu mitropolitul
aşa fără rost
eram un fel de planificator
al orelor de sex
şef peste toate
cercurile din oraş
înghesuite cu talent de pompieri
în groapa cu talaj

eram ca o flacără
şi trăncăneam
ca o moară năucă
şi mă îndrăgosteam de fiecare dată
de muşcata
uitată la geam
pe care eram lipit eu
eu zeul vatman
un abţibild ceresc
şi malefic

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar chestiune de transfer de suflet

Mi-a răsărit din suflet azi, o zi
Şi-i o altă prima, dintre aproape patru sute
Ce se vor scurge inexorabil, ca şi alte multe,
Oricât aş fi de indiferent sau m-aş împotrivi.

Şi uite aşa, am suflet mai uşor,
Sunt tot mai cast, evlavios, mai bun
Pe-o alee, cu o singură ieşire, al meu drum...
Mă "duc" să-ndeplinesc, rol neştiut, sârguitor.

Noroc că am o consolare, insuficientă,
Că sunteţi toţi cu mine, în acelaşi "tren"...
Rămâne dac-aveţi bilet de clasa l-a, cu antren,
Sau sunteţi numai toleraţi de-un naş, aşa de experienţă.

Ce dificilă este alegerea, când nu-i niciuna
Şi orice ai face, sănătatea, banii-s stabilite
Printr-un ciudat rostogolit de zaruri azvârlite...
Ce dă oricum, doar două numere de combinat, totuna.

Sunt, tot, doar zeci şi unităţi d-un cont irefutabil,
Fac parte din mulţimi de ciclu-n dispariţii;
Încerc să pun lipici de dor şi drag din trup, prin repartiţii...
Oricum e perisabil şi sunt totuşi eu, helas, irepetabil.

În fond se spune, fiecare zi-i câştig
De exponat, mai mult sau mai puţin, prin etalare
În fund de raft sau la vedere, dintr-o întâmplare...
În rest, rămâne esenţial doar sufletul, pe care la plecare o să-l strig!

Şi o să-l strig şi o să-l strig şi o să-l strig şi o să-l strig şi o să-l strig...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (1 ianuarie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne vom întâlni cândva

sunt clipe când pe poteci neumblate
timpul răscoleşte frunzele
în căutarea unui surâs de fecioară

te petreci mereu în albastru
noaptea ţi se slobodă trupul în himere
să ştii că nimic nu este întâmplător
doar neîntâmplarea descoperă lumi

fur în fiecare zi din amintiri
sorb cu nesaţ ropotul de stele
grădinile caută urmele paşilor
în dimineţi prăfuite de mirosul de ambră

aştept mereu o scrisoare
să-mi însenineze miezul nopţii

să fi uitat vremurile
când cerul respira adânc îndrăgostit
ştiu ai să-mi spui că tăcerea e timpul amintirilor
că sufletul tău ştrengăreşte îşi caută cuvântul
că de fiecare dată te trezeşti pe celalată parte a patului

plopii si-au dezgolit rugina
tu cu palmele pline de frunze cu buzele roşii
relaxată picior peste picor vei întreba
ce cauţi femeie în timpul meu în fumul meu de ţigară

mă simtă trăită în fiecare poem îţi voi spune
vinovată de tristeţe desenez chipuri să te descopăr
degetele albe mângâie conturul privirii
orele bat îngerii au plecat

da prea multe despărţiri s-au adunat
încerc să-ţi spun adevăruri despre lumi interioare
niciodată nu găsesc cuvintele potrivite
poate doar un vis de toamnă târzie
speriat de amurgul zilei
va silabisi la întâmplare numele tău

înăbuş pornirile din mine
oamenii devin păsări
norii înverzesc
în umbra inimii reci
ce te încuie strâns spre asfinţit

literele mi se aşează în toate limbile
vreau să înţeleg neînţelesul
eu sunt aici las sunetele peste coardele rupte
voi fi mereu cu tine în timpul ce se scurge

poezie de Maria Prochipiuc
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stele

ce sunt stelele? am întrebat
cu toate că nu aşteptam nici un răspuns

stelele sunt licuricii cerului
care se nasc, trăiesc şi mor în fiecare noapte

stelele sunt globuri mari de foc
în care ard toate părerile de rău, toate amăgirile

stelele sunt vestitorii împlinirii dorinţelor
atunci când când cel ce se roagă chiar crede în tăria rugăciunii

stelele sunt tovarăşii de drum ai lunii
să nu se plictisească nopţi de-a rândul în singurătate

încă nu ştiu ce sunt stelele, dar ştiu că toţi oamenii frumoşi
ne privesc din adâncul nopţilor şi ne veghează

poate, cândva, voi fi şi eu o stea...
poate

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nemuritor...

Pe acest pământ, sunt doar un simplu călător
Căutător şi dătător de comori
Dau din mâini ca nişte mori
Tată, când ai să te cobori. Îţi sunt dator

Să te ascult până am să mor
Nu voi să mor şi să mă cobor
În focul arzător
Vreau să păşesc pe al tău covor

Nu sunt aici pe placul tuturor
Sunt doar un simplu jucător
Tu eşti marele Judecător
Rănile mă dor...

De prea multe sunt eu iubitor
Sunt căutător şi descoperitor
Pe scena vieţii ca decor
Un regizor şi făuritor

Al vieţii mele eu sunt un actor
Un factor decisiv şi exclusiv
Este iubirea de cele se îmi dau motiv
Să devin aşa cum tu mi ai zis, când pe pământ m ai trimis

Se prea poate să mai fi omis
De Tine când rele am comis
Sper şi privesc spre cer
Sincer, doar un lucru cer

Eu sunt iubitor... şi de multe iertător
Unor situaţii eu le adaug umor
Să depăşesc greul îmi e uşor
Căci sunt zâmbitor, îmi sunt dator

Ştiu să fiu mulţumitor
Ştiu prea bine să fiu şi luptător
Când către mine vine situaţii ce nu mi convine
Nu mă pot abţine, şi atunci mă umplu de vine

Văd şi simt foarte bine
Culori şi sunete sublime
Mă înconjor de simţiri divine
De oameni cu care îmi convine

Pe duşmani îi ocolesc
Cum pot eu mai omenesc
Ei în mine lovesc
Dar nu obosesc, când la Tine mă gândesc

Mă hrănesc cu cele ce îmi trebuiesc
Muncesc şi ocrotesc pe cei mai slabi că mine
Nu visez la diamante din mine
Şi tot ce am in mine le ofer cu omenie

Nu sunt sărac... de nu am material
Cii pe plan sentimental sunt din neam de om
Când plecăm cu noi nimic nu luăm
Trupul este muritor

Ce amar e să vezi toate la ceas târziu
Ce pustiu e trupul fără suflet
Iubesc al meu suflet
Sufletul... este... cel... NEMURITOR...

poezie de Florin Găman
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea mea străină

mai întâi am construit un zid în jurul meu
un zid înalt de piatră şi am sperat
să te uit
dar fiecare pasăre
fiecare adiere care trecea peste zid
purtau veşti şi doruri şi numele tău
pe aripi
şi mă durea şi plângeam
şi desenam cu creta pe zid
amintiri, fiecare gând fiecare tu

am umplut zidul cu desene
şi zidul în loc să se îngroaşe
parcă se subţia
când am terminat creta
am continuat să desenez cu carnea de pe degete
cu sângele din mine şi toată ura mea
cu înverşunare nebună
până când s-a ros toată carnea
şi oasele degetelor
roase şi ele de zid
au fost luate de vânt şi răspândite în zare
şi ele se auzeau ca un ropot
venind din depărtarea goală

am ucis toate păsările
toţi fluturii
şi vântul l-am ucis
am blestemat toţi sfinţii
şi lumea toată am blestemat,
degeaba!

acum te auzeam în sânge cum urcai
spre tâmplă apoi în ochi
unde te înecam cu lacrimi
şi iar te auzeam în sânge
şi cum urcai spre tâmplă spre ochi
până am orbit
şi tot aşa te-am auzit în suflet
până am surzit
am urlat, am urlat în noapte
până am muţit

am şi murit puţin
dar tu, tu muriseşi demult, tare demult
şi moartea mea străină şi moartea ta durut

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nimeni nu se poate dezvinovăţi spunând că el nu-L poate vedea şi că nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu, când lucrările Sale grăiesc aşa de puternic despre Domnul, când sunt atâtea mărturii atât din afara noastră, cât şi din lăuntrul nostru. Şi când gândurile noastre care între ele se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc, ele însele sunt o mărturie puternică din lăuntrul nostru. Care dintre noi se poate dezvinovăţi că nu L-a putut vedea şi simţi atât în afară, cât şi în lăuntrul său pe Dumnezeu?

Traian Dorz în Cununile slăvite (2006)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare om îşi are sufletul lui, pe care nu poate să-l amestece cu altul. Doi oameni se pot îndrepta unul către celălalt, pot vorbi unul cu altul şi pot fi foarte apropiaţi. Dar sufletele lor sunt ca nişte flori, fiecare a prins rădăcini în locul lui şi nici unul nu poate veni la celălalt, altminteri ar trebui să-şi părăsească rădăcina şi asta nu poate s-o facă. Florile îşi împrăştie mireasma şi sămânţa pentru că doresc foarte mult să fie împreună; dar floarea nu poate face nimic pentru ca sămânţa să ajungă la locul potrivit, acest lucru îl face vântul, iar acesta vine şi pleacă mereu cum şi când îi e voia.

Hermann Hesse în Knulp
Adăugat de 107
Comentează! | Votează! | Copiază!