Un dulău lătră gros, hodorogit, între căpiţele de fân, vulpea strănută, înveselită parcă de răguşeala duşmanului ei, se răsuci şi dispăru în josul malului.
"Am scăpa-o se necăji Ene Lelea, dar mâine seară stau la pândă." Auzi ţipătul prelung şi straniu al unei păsări poposite în vărsătura Buzăului şi se-nfioră. Sângele-i goni spre inimă, într-o zvârcolire dureroasă care se risipi în toate fibrele trupului, tulburătoare.
Pe urmă se simţi uşor şi dogorând şi-i veni să râdă. Dinţii îi luciră sub mustaţa blondă, albi ca şi capacul tabacherii pe care-o învârtea uitat în mâini. Îi pătrunsese brusc o veselie neînţeleasă ca după o noapte de somn bun, şi porni să dea ocol curţii tăvălite în văpaia lunii, cu miile de lucruri care altădată nu atrăgeau luarea-aminte prin nimic, iar acum se impuneau ochiului, învăluite, într-un farmec aparte, duios, uimind sufletul şi chemându-te să te apleci asupra lor, să le mângâi. Străbătu aria de-a curmezişul, fără o ţintă precisă şi auzind gălăgie în şopronul unde fierbea cazanul de ţuică, se opri în dosul uşii vechi, afumate şi aruncă o privire înăuntru printre două stinghii rupte.

Fănuş Neagu în În văpaia lunii (1971)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un colţ al grădinii, printre frunzele putrede, destrămate, mijea firul ierbii. Adulmecându-i izul înţepător şi dulce, Ene Lelea zâmbi, fascinat de minunea primăverii. Trecu în poarta grădinii şi se sprijini cu braţele pe gardul de nuiele. În faţa lui la vreo sută de metri, pe buza malului apăru dintre mărăcinişuri o vulpe, cu coastele năpârlite şi coada stufioasă, sclipind roşcat. Se furişă sprintenă printre două muşuroaie făcute de hâr ciogi şi se orpi între doi pruni, cu botul întins în vânt. Ene Lelea abia acum o zări. Sta neclintită pe labele dinapoi şi asculta. Vântul îi umflă părul de pe ceafă, vânăt şi-i gâdilă nările.
- încotro, cumătră? Întrebă Ene Lelea şi fluieră după câini.

Fănuş Neagu în În văpaia lunii (1971)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era de cu seară. Ene Lelea, ieşit în curtea gospodăriei asculta vuietul Buzăului scăpat din gheţuri. Sufla austrul. Luna subţire, scorojită ca o lipie arsă, văruia fruntea casei cu cerdac şi cu două turnuleţe de tablă. Un nor, ca o culme de negură, zăbovea peste livadă. Trei stele aşezate în triunghi, scânteiau cu luciri minerale în dunga de zăpadă de lângă scara magaziei. Mirosea a mraniţă, a coajă de copac şi a boştină fiartă.

Fănuş Neagu în În văpaia lunii (1971)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemarea

printre flori, în splendide culori
doi fluturi albi
împerecheaţi într-un sărut
acut, discret şi inocent
printre sălcii şi salcâmi
două păsări împreună
departe, undeva, cândva
soarele îmbrăţişează marea
într-o tainică chemare
în surâsul zorilor şi ţipătul norilor
pe ţărm aşteaptă o femeie
contopită cu cântecul mării
val după val, se pierd în larg, în zbor ireal
tu unde eşti femeie
floare de lotus închis
să te dezbrac de gânduri, de taine, de păcate
să dau de pământ cu toate
nu-mi pasă...
am atins într-o noapte gândul cu buzele
sărutând timpul strecurat între noi
cuvântul tău era o mângâiere lină
tu unde eşti, eu azi nu sunt decât un gând
o mare ne desparte
mi-e dor să plecăm, să fugim spre infinitul iubirii

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fior o străbătu şi se gândi la pasărea pe care nu o văzuse de câteva zile. În clipele acestea, când parcă se cutremura la gândul că poate şi dânsa va trebui să se desprindă, să moară, ca şi celelalte, vederea prietenei pe care o adăpostise atâta i-ar fi fost de ajutor. Şi pasărea parcă auzi chemarea tovarăşei de altădată; veni, dar se opri puţin, pe o altă ramură, ca şi când n-ar fi cunoscut locul obişnuit în care cântase; apoi îşi luă zborul şi, în trecerea grăbită, fără să întoarcă măcar capul, lovi cu vârful aripii frunza care, de-abia mai ţinându-se, căzu la rândul ei. Şi lăvicerul de jos nu se mai îngroşă, din ce fusese, cu această, cea din urmă, moartă.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Frunza
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce casieriţa îi dădu restul de la cinci franci, Georges Duroy dădu să iasă din restaurant. Ţanţoş din fire, dar şi băţos ca un fost subofiţer, el îşi mlădie talia, îşi răsuci mustaţa cu un gest scurt, milităros, şi aruncă asupra celor de la mese o privire repede şi rotitoare, una din acele priviri de băiat fercheş, care seamănă cu nişte repezituri de uliu. Femeile ridicaseră capul spre dânsul: trei lucrătoare de rând, o profesoară de muzică de vârstă mijlocie, rău pieptănată, neîngrijită, cu o pălărie întotdeauna colbăită şi îmbrăcată cu o rochie dezmăţată, şi două cucoane cu bărbaţii lor, obişnuite cu această locantă cu preţul fix.

începutul de la Bel-Ami de Guy de Maupassant (1885), traducere de Garabet Ibrăileanu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neatul dăruit

sting visuri-n focul macului.
roşul sângelui vede,
rostul,
în rozul intrării mângâind sufletul tău.
amintirea-mi citeşte cartea vieţii.
primăvara din trupul meu,
aprinde-n răsărit,
soarele.
deschid galben de aur printre fire,
fără spic,
sau
unduiri de noapte, aştept.
supendat sunt acolo, parcă într-o stea,
culeg căldura ta.
bobul de grâu prin trup devine sămânţă.
răscolit de albul măinilor,
trec de intrarea întunericului
nopţii.
privesc luna printre cele două falii,
buzele ţi le sărut.
ating suav cu palmele pernele vieţii,
iar cu dinţii ating, încet, respiraţii.
apăs adâncul venirii,
şi...
brusc răscolit el se strânge, spre mine.
deodată cazi în prăpastia vieţii,
tresari, mă prinzi strâns de mâini,
şi-ncet mă tragi
în neatul dăruit şi-ntors de amândoi,
între un mine şi-un tine.

poezie de Viorel Muha (octombrie 2009)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmarul din gând

am văzut-o valsând printre resturi de umbre
doar lumina lunii desfiinţa
orice urmă
durerea triumfa
bucăţi decer cădeau peste timp
în aşteptarea mea zădarnică
s-a aşternut frigul
doar ea duhnind a glorie
îşi făcea provizii pentru o altă zi
în care
orice eroare se va corecta
cu un singur clik

nimic nu mai doare

oamenii stau la coadă pentru nimic
se zvoneşte că se dă de pomană
o gânganie mi se aşază pe nas
ţipătul ar suna a disperare
dar tac
ceva mai încolo o mamă
alăptează un copil
printre lacrimi parcă vorbeşte cu Dumnezeu

captiv între noapte şi zi silabesesc
sunt viu

dar ştiu că şi fericirea doare...

poezie de Teodor Dume (2016)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă e foame de moarte de ne căutaţi prin toate spitalele? Aşteptaţi-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nicio întâlnire. Cei care nu mă credeţi, puneţi mâna pe o lamă şi ascuţiţi-o pe venele de la o mână. Straniu e faptul că majoritatea dintre voi vor muri fără să se fi născut...

Fănuş Neagu în Scrisoare către jurnalistul Marius Tucă (2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ene Lelea îi răsturnă tabachera în pumn, silindu-l să le ia pe toate şi ieşi în cute grăbit, căci văzuse afară, la geam capul Soricăi. Apăsa cu fruntea pe sticla rece, topind încrestăturile ca de ferigă ale gheţii, pe care austrul încă firav n-avea putere să le şteargă

Fănuş Neagu în În văpaia lunii (1971)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se-ntoarce în vis

pe priciul ticsit cu puricii plini
cu poezii lungi care îşi refuză
vârsta pe paginile memoriei
aproape că intră într-un coşmar
pe o bucată de scândură de nuc
şlefuită din topor cu lama
de argint
descântat noaptea de vrăjitoarea
neagră mesteca mentă şi busuioc
la urmă
strecura
încet cucuta în poezii şi învârtea
se învârtea pe priciul care-l pişca
de unde apuca în şopronul pe unde
vântul recita poezii despre flori
de tei şi dragoste juvenilă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O seară ca oricare

O seară ca oricare...
Nu este ieşită din tipare.
A apărut din depărtare
cu-a ei magie de-nnoptare,
cu secretele în faşă
şi-a lor privire trufaşă,
cu nelinişti fugare
şi un dor care doare...
O seară ca oricare
îşi lasă umbra sa mare
peste a lumii mirare.
Gândul rău, gândul bun
îşi pregătesc de pe-acum,
a nopţii cărare.
Se-aud clopotele, parcă, mai tare,
culorile au aceeaşi culoare,
iar eu mă simt ca oricare,
nici mai mic, nici mai mare...
O seară care păşeşte uşor,
alături de păsări în zbor,
alături de stele, de ceaţă,
de florile iernii de gheaţă...
O seară ca oricare,
ce-a apărut dintr-un nor
şi-acum, în noapte dispare,
încetişor...

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Băiatul se numea Bănică, iar căţelul, pentru că fusese prins de două ori cu botul într-o cratiţă, primise porecla Tocănel.
Era în februarie, ninsese o zi şi o noapte - acum zăpezile acopereau geamul până la două palme de marginea de sus a cercevelelor şi ei şedeau în odaie: Bănică în pat, iar Tocănel lângă uşă, vârât într-un ciorap de lână, căruia băiatul îi deşirase laba, transformându-l astfel într-un costum, pe care căţelul îl privea cu mândrie ori de câte ori ieşea afară în aer. Soba frigea - ardeau în ea lemne de brad cu miros de cetină - şi undeva, într-o spărtură a peretului, cânta un greier, parcă bătându-şi joc de vântul care gonea pe sub streşini, răsucind zăpada şi aruncând-o peste coama salcâmilor.
- Tocănel, zise Bănică, ţinând ochii închişi, moleşit de căldură, spune-i ticălosului ăla să tacă!
- Eh, dac-aş şti unde e! făcu Tocănel.

Fănuş Neagu în Târziu când zăpezile sunt albastre
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi se va lumina de ziuă

te baricadezi înlăuntrul tău
singură cu idolii tăi de-ntuneric
cu anotimpul din care mereu pleacă cineva
demult nu mai simţi naşterea dimineţilor
aroma cafelei
frigul priveşte prin tine ca printr-o fereastră
de cealaltă parte cerul
ţipătul unui pescăruş
şi chipul tău în oglinda unei ape
din care creşte o linişte albă

toate umbrele tale stau aliniate în şir indian
aşteptând să te intorci
toate femeile care au locuit în tine
îşi revendică dreptul la fericire

într-o zi va veni cineva şi va arde pe rug
cerul lor îndărătnic
şi se va lumina de ziuă
în mijlocul unei nopţi

poezie de Nuţa Crăciun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Începutul

Plăcerea ilicită a celor două trupuri tinere a fost satisfăcută.
Acum se îmbracă repede, fără o vorbă.
Ies din casă separat, cumva furişându-se;
Şi, cum merg în josul străzii, par un pic stingheriţi,
de parcă ar simţi că ceva din jurul lor dezvăluie
patul pe care au stat nu demult întinşi.

Dar ce profit pentru viaţa unui artist:
mâine, poimâine sau ani mai târziu, el va da voce
puternicelor legături care şi-au avut începutul acolo.

poezie de Constantine P. Cavafy, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne

M-am maturizat rămânând aceeaşi...
Am crescut până ai spus Tu să mă opresc.
Pot vedea până unde decizi Tu că pot vedea.
Aud doar ce îmi este dat să aud.
Dar m-ai lăsat să simt, să gândesc şi să visez fără limite.
Şi totuşi...

Ce să caute cineva ca mine într-o lume atât de rea?
Ce lecţie m-ai trimis să-nvăţ şi, mai presus de toate,
Când o să mă-ntorc?
Chiar nu ştii
Cât de mult mă doare
Să trăiesc într-o realitate în care nimeni nu mă înţelege?
Chiar nu auzi
Cum te strig plângând în somn şi te implor
Să mă salvezi?
Chiar nu simţi
Cum caut refugiu ca o corabie lovită de furtună care...
Respiră aerul unei lumi gata să o înece?
Chiar nu vezi
Cum mă chinui să trăiesc printre ei,
Rugându-mă Ţie să nu devin
Una de-a lor?

Să nu fiu, Doamne, te implor...
Să nu fiu indiferentă
Şi să arunc cu ură peste tot în jur,
Fără să-mi pese
Pe cine lovesc.

Nu ştii?
Nu auzi?
Nu vezi?
Nu simţi?
De ce taci?
De ce continui să mă speri cu tăcerea ta dureroasă?
Ce jucăm noi doi încontinuu?
Ce joc absurd şi imatur?
Sau poate Tu vorbeşti
Şi eu sunt incapabilă să aud?!
Ce drept am să te judec, Doamne?
Căci Tu oricum n-ai ţine cont de fericirile mele...
Inutile
Tu deja m-ai binecuvântat,
Făcându-mă altfel...
Tu ai încredere în mine
Şi nu m-ai părăsit nicio clipă
Pentru că ştii că fără Tine
Nu aş fi decât
Una dintre ei...

poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul

Un glas porneşte din lăuntrul meu,
ecoul se întoarce peste gânduri
din spectrul rupt al unui curcubeu
rămas din vară priponit în prunduri.
Izvorul nu mai curge pe sub prund
dar curcubeul din pripon ascultă
cuvinte vagi în care se ascund
păreri de rău întoarse dintr-o luptă.

Din glasul renăscut aşa târziu
mai vin si-acum silabe încărcate
cu amintiri din care nu mai ştiu
unde-au plecat iubirile trădate.
Mă-ntorc grăbit cu dorul în trecut
prin vechi uitări aduse într-o seară
de vântul reîntors mai abătut
din marginile unei nopţi de vară.

Şi dintr-odată parcă le zăresc
desprinse din văzduh, neconsolate,
în inimă aş vrea să le primesc,
cu un sărut să le împac pe toate.
Dar timpul parcă m-a înlănţuit,
iar ele mi se par tot mai ostile,
în cercul lor mă strâng necontenit
şi îmi cobesc cu bocet de sibile.

poezie de Corneliu Neagu din Tăcerea din adâncuri (2018)
Adăugat de ugalen
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era în 1946, an de secetă cumplită, Şuşteru nu mai văzuse pic de tutun de patru zile. Ca să fumeze, într-o zi rupse un smoc de frunze de iederă din rugul care îmbrăca faţa casei, le fărâmă între degete şi-şi umplu luleaua. Avea ochii cârpiţi de somn, fiindcă, deşi era trecut de amiază, abia se sculase din pat. "Al dracului, se gândi, pierzi o noapte la priveghi şi nu-ţi mai vii în fire pe urmă două zile.

Fănuş Neagu în Dincolo de nisipuri
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câinele

Aici câinele trebuie să latre, că de-aia e câine,
Iar când mănâncă stăpânii la măsuţa joasă
Pe scăunele cu trei
Picioare,
Să se uite în gura lor, înghiţind în sec.
Până când, la sfârşit,
După seninul crucii şi slăbitul curelii, cu un oftat,
I se aruncă mămăliga,
Iar el dare de-un stânjen în sus,
S-o prindă din zbor.
Cu cât sare mai sus, cu atât e un câine mai bun,
Dat de exemplu.
Pui şi găini n-are dreptul
Săia decât vulpea, hoaţa, pe furiş.
"Iar dete vulpea la noi azi-noapte,
Spune lelea Anica,
Aproape cu mândrie, fir-ar a diavolului!
Nici n-o să mai ctesc păsări,
Că mă canonesc degeaba,
Că i-am spus alui meu: astupă, mă, rostul!"

poezie celebră de Marin Sorescu din La L(L)ilieci, Cartea a doua (1977)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra salcâmului de lângă fântână în care dormeau, pe prăjini, câteva perechi de curci şi bibilici, cădea peste el ca o plasă deasă. Două crengi noduroase închipuiau pe pământ figura unui călăreţ cu cojoc şi căciulă. Ene Lelea se aplecă şi potrivi la şoldul călăreţului un vreasc, în formă de spadă. Când era copil, în nopţi ca astea, maică-sa chema o bătrână să-i "toarne cositorul". Baba venea, topea cositor într-o lingură şi-l răsturna, bolborosind, într-o găleată cu apă descântată. Cositorul se închega luând înfăţişări ciudate, în care bătrâna desluşea, după semne ale ei, norocul băiatului. Îşi aminti că mereu era vorba de bani mulţi, o comoară, de un drum lung prin Bărăganul ascuns în ceaţă şi de o fată frumoasă.

Fănuş Neagu în În văpaia lunii (1971)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prâslea dus în gradină a fost. Cum veni seara, se duse, îşi luă cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţile. Îşi alese un loc de pândă într-un colţ pe lângă pom, bătu ţepuşele în pământ şi se puse între ele, aşa cum să-i vină unul dinainte şi altul la spate ca, daca îi va veni somn şi ar moţăi, să se lovească cu barba în cel de dinaintea lui şi daca ar da capul pe spate, să se lovească cu ceafa în cel de dinapoi. Astfel pândi până când, într-una din nopţi, cam după miezul nopţii, simţi că-l atinge încetişor boarea ziorilor care îl îmbăta cu mirosul său cel plăcut, o piroteală moleşitoare se alegă de ochii lui; dară loviturile ce suferi vrând să moţăiască îl deşteptară, şi rămase priveghind până când, pe la revărsat de ziori, un uşor fâşâit se auzi prin grădină. Atunci, cu ochii ţintă la pom, luă arcul şi sta gata; fâşâitul se auzi mai tare şi un oarecine se apropie de pom şi se apucă de ramurile lui; atunci el dete o săgeată, dete două şi, când dete cu a treia, un geamăt ieşi de lângă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu; iară el, cum se lumină puţin, culese câteva mere din pom, le puse pe o tipsie de aur şi le duse la tatăl său. Niciodată n-a simţit împăratul mai mare bucurie decât când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată.

Petre Ispirescu în Prâslea cel voinic şi merele de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!