Picoteala conacului

a fost tulburată de boierii tineri.
erau trei mânji fandosiţi cu musteaţa
în furculiţă, îmbrăcaţi după moda
de la paris sau milano şi-o muiere
subţiratică, numai horbotă, care stătea
sub o umbrelă albă ca spuma laptelui.
din plictiseală, au pogorât tăpşanul
prăvălit spre liziera pădurii, culeg
maci şi albăstriţe. domniţa, urcă
în droşcă, cu bucheţelul în mână
şi-şi face vânt cu evantaiul de santal.
trag o ochiadă peste hârtie. era povestea
unei isprăvi de pomină bună de scris
în letopiseţe. tinerii, de la hurducăială,
şi-au pus în minte să se pună pe capul
acelor balerci cu gând luminat să mute
vinul în burdihane. în casele tocmite
spre hodină era dănţuire. alături, un minaret
şi din vârf un muezin răcnea de mama focului.
chemarea muezinului a fost luată la băşcălie
de tinerii boieri. ba au prăvălit şi minaretul,
cu tot cu muezin. isprava a ajuns
până la urechile lui vodă care era rupt
de grijile ţării. ar fi vrut să-i pedepsească
cu mânie, da' erau de neamuri alese.

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei zile

de caniculă se abate pe capul
omului toropit de lapte şi miere
oferite de conducere cu nesaţ
care visează fântâni unde curge
bere rece cu spuma albă
ca zăpada din povestea ce revine
în minte prin aburii slabi

trei zile de înghiţit în sec şi crezi
că autostrada se îngustează
arzând de dimineaţă până seara
în adierea bicisnică a vântului
plimbă scaieţii amestecaţi cu paie

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi aşa, aide, aide, merse până înseră şi se puse a se odihni. Când, ce să vezi d-ta? unde venea o ceată de fii de împăraţi şi de boieri mari, îmbrăcaţi numai în fir şi pe nişte armăsari de mâncau foc. Se părea că nu-i mai încape locul. El, biet, se dete mai la o parte. Mai văzuse el cai buni, înşelaţi şi înfrânaţi frumos; mai văzuse şi fii tineri de boieri îmbrăcaţi cu haine scumpe, auzise că unii dintr-înşii sunt limbuţi, dezmierdaţi, luători în râs şi înfumuraţi, de nu le ajunge cineva cu strămurarea la nas, dar ca şi aceştia, ba, ba, ba! Trase şi ei aci spre a mânca peste noapte. Puseră deci de le făcu un foc mare de părea că au să frigă un bou, se puseră pe lângă dânsul şi, după ce cinară, începură a vorbi verzi şi uscate; mai multe rele decât bune. Nu le scăpase nimic pe lume de care să nu se alege. Stau tolăniţi pe nişte rogojini pe dasupra cărora erau aşternute nişte velinţe lucrate cu meşteşug.

Petre Ispirescu în Ciobănaşul cel isteţ sau ţurloaiele blendei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe hârtie

îţi stă acum gândul
şi capul tău minunat
plin de ifose (!?) idei publi
ce hârtie albă a fost
nu se poate a
mâna versul într-un colţ
mai alb de la ortografie (!?)
o să vin cu un braţ
de hârtie de murdărit

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eroii intrau

în poveste când aveau chef
şi ieşeau după moarte
sub diferite pretexte
era o brambureală ce se isprăvea
înainte de a începe
mureau foarte uşor
şi prindeau viaţă mai repede
decât se aşteptau
chiar înainte de a se naşte
povestea era din ce în ce
mai alambicată despre un cer
de foc albastru pirotehnic
deasupra unei ţări
semăna perfect cu a noastră
dar era adăugată mai multă fericire
eroii vorbeau despre povestea lor
alţi interpretau un rol
mulţi erau marionete
unul a vorbit despre durerea mării
extrăgeau petrol şi gaze de acolo
câţiva şi-au amintit despre oul alb
învelit de aripa găinii
a fost foc şi gheaţă într-un timp
nedefinit nici după distrugerea ţării
au pierit gustând dorinţă

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori rupte

Numai părinţii au rămas să plângă
acei tineri sortiţi ca să dispară,
c-au fost ucişi cu gaze şi pară
de Corupţia cu inima nătângă.

De atunci nu mai contenesc să frângă
şi alte destine de tineri frumoşi.
Ei nu erau îndrăciţi ori păcătoşi,
dar moartea n-au putut s-o-nvingă.

Dar în oraşe mulţimea tot strigă:
Să terminăm cu tot sistemul corupt
ce la călcarea legilor instigă,
cu cei ce avuţia ţării au supt!

Pentru gingaşe flori care le-au rupt
răzbunarea din cer să îi atingă!

sonet de Ioan Friciu (9 noiembrie 2015)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt trei clase de locuitori în oraşul Alexandria: în primul rând egiptenii sau stocul nativ de oameni, care n-au fost înclinaţi spre viaţa civilă, în al doilea rând clasa mercenarilor, care au fost nemiloşi, numeroşi şi nesupuşi şi a treia, tribul alexandrinilor, care, de asemenea, nu au fost înclinaţi spre viaţa civilă, totuşi ei erau greci de origine şi conştienţi de obiceiurile comune grecilor.

citat din Strabon
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-am fost...

Mi-ai fost şi muză, dar şi scuză –
De-a-mi lăsa sufletul pătruns...
Ai fost şi râset, dar şi plâns,
Ţi-am fost "muşcat de buză".

Mi-ai fost şi lună, dar şi soare,
Mi-ai luminat întreaga nebunie...
Ai fost tristeţe, dar şi bucurie,
Ţi-am fost ce ai vrut la picioare...

Mi-ai fost şi înger, dar şi necurat,
M-ai luminat, dar şi întunecat...
Ai fost bordei, dar şi palat...
Ţi-am fost ce am, ce ai visat.

Mi-ai fost gând negru, dar şi alb,
Mi-ai fost şi ploi, şi curcubeu...
Ai fost şi "noi", şi "tu", şi "eu",
Ţi-am fost ce ai avut mai dalb.

Mi-ai fost şi minus, dar şi plus,
Ne-am înmulţit, ne-am împărţit...
Ai fost şi nou, dar şi-nvechit,
Ţi-am fost ajuns şi neajuns.

Mi-ai fost şi-ntreg, dar şi pustiu,
Complici ne-am fost în toate...
Ai fost şi viaţă, dar şi moarte,
Ţi-am fost ce nu o să-ţi mai fiu...

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (7 septembrie 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţă fără final

Mai ţii minte când, în Casa Sfântă,
Peste prag, păşirăm cu sfială,
Ascultând cum păsările cântă
Arii dintr-o operă regală?...

Spre Altar ne îndreptarăm paşul,
Ne-am jurat credinţă spre vecie,
Şi sfioasă, tremurându-ţi glasul,
Ai jurat, atunci, să-mi fii soţie...

Din icoane, răspândeau mânie
Şi Maria şi Iisus şi sfinţii,
Ce-nsemna, la tine, veşnicie,
Ce-nsemnau bărbatul şi părinţii?...

Care jurământ, când tu-l uitasei
Încă dinainte de-a te naşte?...
Cum să 'nalţi, semeţ, deasupra casei
Steg trădării,-n sfântă zi de Paşte?...

Nu ne-a fost sortită cununie,
Lumânările nu ne-au fost strajă,
Toate-au fost doar visuri pe hârtie,
Aşternute-n clipele de vrajă...

Tu mi-ai scris doar, "Dragă cavalere,
Mă mărit, croieşte-ţi altă soartă,
Nu mai alerga după himere,
Eve vei găsi la orice poartă!"...

poezie de Ion Duduveică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unor tineri

Un concediu-n doi au vrut
Tinerii însurăţei,
Însă barza n-a ştiut...
Şi l-au petrecut în trei.

epigramă de Sin Arion din Palatul de Justiţie (octombrie 2000)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefăniţă-Vodă

Cu grabnicele sărituri
A sprintenei lăcuste
Apare-un cal, la cotituri.
Nechezul înspumatei guri
Speria tăcerea din păduri
Şi pacea văii-nguste.
În gura văii, lângă pod
Boierii stau cu frică;
Ei par o gloată de norod,
Pe cai pitici şi plini de glod
În scări temutul voievod
Cu hohot se ridică.

Strângea de frâu şi tremura:
Iar calul, ud de cale,
Pământu-n loc îl frământa
Şi spuma alb-o mărita
Cu sânge roş ce picura
Din strânsele zăbale.

Când vrei să-i afli, nu-i aduni!
Boieri, nu vi-e ruşine?
Vă văd aşa de-atâtea luni,
N-aveţi acasă cai mai buni?
Ori cum? Boieri, sunteţi nebuni?
Vă bateţi joc de mine?

E grea ocara ce ne-o faci
Spătarul îi răspunde.
Dar ţara-i suptă de haraci,
De greci nebuni şi de cazaci;
Săracă ţara, noi săraci,
Şi cai voinici, de unde?

N-ai bani de-un cal? Ia calul meu!
Boierii-n tremurare
Dau slujbe-n gând lui Dumnezeu,
Spătarul suflă des şi greu,
Se pipăie la cap mereu
Să vadă de-l mai are.
Măria ta, vorbim şi noi.
Ei, las-o încurcată!
Vă văd aşa de rupţi şi goi
De latră câinii după voi!
Sânteţi boieri, ori marţafoi?
Spătare, hai odată!

Şi vodă sare jos din şea,
De frâu, fugaru-şi ţine.
Spătaru-ngălbenit privea,
Vedea ce e, şi nu vedea,
Spătarul asta n-o credea
Spătaru-n urmă vine.

Aşa, jupâne, eşti cinstit,
Şi-al tău să fie darul.
Dar frâul nu! Mi l-am oprit
Şi vodă frâul l-a smuncit
Şi-apoi cu frâul a lovit
Ponciş în ochi fugarul.

Cu ochii-nchişi şi fulgerat
De spaima loviturii,
Se nalţă roibu-nviforat,
S-azvârle-n lături şi, turbat,
Ia câmpu-n goană, îndreptat
Spre râpele pădurii.

Se duce-orbiş, fără stăpân,
Cu vuiet ca furtuna.
Boierii-ncremeniţi rămân
Iar coama calului păgân
Cu barba bietului bătrân
S-amestecă, sunt una.
Boieri! Mai ziceţi-mi apoi,
Că vodă nu v-ajută!
Sunteţi săraci, flămânzi şi goi;
Dar fiecărui dintre voi
Eu am să-i dau un cal de soi,
Că-n grajd mai am o sută!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceea ce întotdeauna a fost acolo

În bezna râului şi-a pădurii
nu puteai fi sigur decât de ceea ce vedeai –
şi chiar în nopţile cu lună nu puteai vedea prea mult.
Când făceai un zgomot – scufundarea unei vâsle în apă –
te auzeai pe tine ca şi cum ai fi fost altcineva.

Râul şi pădurea erau nişte prezenţe,
mult mai puternice decât tine.
Te simţeai nesigur, un intrus...

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceva familiar,
ceva pe care tu îl cunoscuseşi cândva şi pe care l-ai uitat
sau ignorat, dar care fusese întotdeauna acolo.

Simţeai cum pământul te trage înapoi spre ceea ce era acolo
acum o sută de ani, spre ceea ce întotdeauna a fost acolo.

poezie de V.S. Naipaul din Un cot de râu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zece

Că "Zece"-aş vrea să-mi fie nu doar titlu,
Vă spun acum senin, cu "modestie",
Dar tare mi-ar plăcea: zece să fie
Şi-o notă pe volum (ca un subtitlu).

Să vă explic de ce e titlul "Zece"?
E simplu: zece strofe-au fost de-ajuns
Ca, în poem de-au fost, să fi pătruns
În noul meu volum şi... să nu plece.

Dar unele poeme, cu ardoare,
Deşi erau mai lungi decât am vrut,
Au fost bine-venite, şi-au avut
Bilet cu "Doi ori zece", la intrare.

Iar spre final, venite-aşa, puhoi,
Spunându-mi că-s frumoase, vor şi ele,
Au mai intrat, din versurile mele,
Şi poezii de "Zece supra doi".

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ştii dumneata, dragă Ancuţa, că acest mazâl de la Bălăbăneşti, care se uita acum linistit la noi şi grăieşte aşezat, a fost un om cum nu erau mulţi în ţara Moldovei. Voinic şi frumos – şi rău. Bătea drumurile, căutându-şi dragostele; se suia la mănăstiri şi cobora la podgorii. Si pentru o muiere care-i era dragă, îşi punea totdeauna viaţa. Aşa om a fost, ş-a avut ibovnice cătră toate zările. S-adulmeca pe drumuri făra hodină si fără astâmpăr...

Mihail Sadoveanu în Hanul Ancuţei - Fântâna dintre plopi (1928)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nero i-a acuzat pe nedrept şi i-a executat în cele mai grele chinuri pe acei oameni numiţi creştini, care erau răi pentru lucrurile abominabile pe care le făceau... întâi au fost prinşi cei care îşi recunoşteau credinţa, iar apoi, folosind informaţiile culese, marea lor majoritate au fost condamnaţi, nu atât pentru crima de a fi ars oraşul, ci pentru ura pe care o nutreau faţă de rasa umană. Iar moartea lor era transformată, în plus, şi într-un sport: ei au fost omorâţi de câini, fiind îmbrăcaţi în piei de animale, sau au fost răstigniţi ori arşi, iar când lumina zilei se stingea erau folosiţi drept lămpi pentru noapte.

citat celebru din Tacit
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fuchsiada

Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa... La început, când a luat fiinţă, nu a fost nici văzut, ci a fost numai auzit, căci Fuchs când a luat naştere a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavând deloc ureche muzicală...
După aceea, Fuchs se duse direct la Conservator... Aci luă forma de acord perfect şi după ce, din modestie de artist, stătu mai întâi trei ani ascuns în fundul unui pian, fără să îl ştie nimeni, ieşi la suprafaţă şi în câteva minute termină de studiat armonia şi contrapunctul şi absolvi cursul de piano... Apoi se dete jos, dar, în contra tuturor aşteptărilor sale, constată cu regret că două din sunetele ce îl compuneau, alterându-se prin trecere de timp, degeneraseră: unul, în o pereche de mustăţi cu ochelari după ureche, iar altul, în o umbrelă - cari împreună cu un sol diez ce îi mai rămase, dădură lui Fuchs forma precisă, alegorică şi definitivă...

Mai târziu, la pubertate - zice-se - îi mai crescu lui Fuchs şi un fel de organe genitale cari erau numai o tânără şi exuberantă frunză de viţă, căci era din firea lui afară din cale de ruşinos şi nu ar fi permis, în ruptul capului, decât cel mult o frunză sau o floare...

Această frunză îi mai serveşte şi ca hrană cotidiană - se crede. Artistul o absoarbe în fiecare seară înainte de culcare, apoi intră liniştit în fundul umbrelei sale şi, după ce se încuie bine cu două chei muzicale, adoarme dus pe portative şi legănat pe aripi de armonii angelice, acaparat de visuri auzite până a doua zi, când - ruşinos cum este - nu iese din umbrelă până nu i-a crescut altă frunză în loc.

poezie clasică de Urmuz din Fuchsiada I (poem eroico-erotic şi muzical, în proză)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atingerea

ţi s-a umezit uşor mâna
într-a mea
mângâiam cu grijă
o albă catifea
te-mbujorasei
ca o fată mare
inocenţa ta
era mirare
coborai pleoapa
leneş, şovăitor,
simţeai iubirea
îngăduitor
firavele degete
făceau dragoste
se împreunau sublim
în dulcea pacoste
erau albe, imaculate,
erau zece
numai împreună
şi-un mic poem de toamnă
ar fi vrut să spună
dar nu-l spuneau
pentru că nu era cuvântul
nu erau spusele
erau numai o atingere
de catifea
erau visele!

poezie de Valeriu Marius Ciungan din Haina de molton
Adăugat de Genovica Manta
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar bătrân şi o păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa. Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile încetau a paşte când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână; iară Lăptiţa, cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr moale ca lâna mieluşeilor, era frumoasă — mai frumoasă decât surorile sale împreună — frumoasă cum numai dânsa era. Într-o zi de vară, când razele soarelui erau mai stâmpărate, cele trei surori se duseră ca să culeagă căpşune în marginea codrilor. Pe când ele culegeau căpşunele, îndată se aude un şir de tropote, ca şi când ar veni şi s-ar apropia o ceată de călăreţi. Era cine era: era tocmai feciorul împăratului, venind ca să meargă cu prietenii şi cu curtenii săi la vânat. Tot voinici frumoşi, crescuţi în şeile cailor, dar cel mai frumos şi pe cel mai înfocat armăsar era... cine altul putea să fie?... Făt-Voinic, feciorul de împărat. Focul cailor se stâmpără în zărirea celor trei surori şi călăreţii deteră în pas mai încetişor, până ce, veniţi şi sosiţi, se simţiră duşi.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veche anecdotă irlandeză

Urme de bere rămăseseră ici-colo pe podea
La-închiderea crâşmei, galbene ca nişte petunii.
Din gaura lui s-a strecurat un şoricel cenuşiu
Şi-a rămas un minut, neclintintit, în lumina lunii.

Prudent, a lins cu grijă spuma prelinsă pe duşumea;
Apoi, prăvălit într-o rână, lovit parcă de deochi,
S-a pus pe urlete întreaga noapte: "Aduceţi încoa'
Nenorocitul de motan să-i trag o labă peste ochi!"

poezie de autor necunoscut/anonim, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corzile inimii

le-am întins până nu le mai simt
acum le visez
de aceea scriu liber
de propriile mele coşmaruri
după ce am scăpat de confuziile
care mă ţineau prizonier
erau hidre evoluate
modificate de gândurile mele
erau cuplate la sistemul nervos

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!