Cândva armata

în armată am debutat
la gazeta de perete
a garnizoanei,
evenimentele regimentului nostru
le comentam pe tăcute
noaptea sub păturile
pe care le legam de grumazul nopţii cu sârme
să nu ni le fure gradaţii
învestiţi cu ordinea cuvintelor şi precizia tăcerii,
ne transformam în licurici
să alergăm gândurile
de parcă am fi căutat să prindem posturi străine
înarmaţi cu galenă şi sârmă ca antenă,
cel mai răsfăţat post cerut era postul santinelei unu,
la miezul nopţii ascultam metronom la radio europa liberă
înroşiţi de emoţii ca în faţa unei mari dileme
oare ne toarnă cineva,
dimineaţa ne legănam
ca sălciile, bătuţi de vânt prin arături
tuşeam ca anemonele lui luchian năduşiţi de speranţe, transpiraţi
de urzeli infantile,
căutam liniştea în bocancii uzi, învioraţi
păşeam spre cantină să ne echilibrăm energetic cu murături şi ceai dezvirginat cu biscuiţi rigizi
precum coaja de copac,
lecţii de echilibristică primeam zilnic
între două alergări şi ora mesei la firul ierbii în care gustarea ne indispunea
cu pateu din resturi şi aşteptări prăjite,
timpul trecea ca un glonţ înecat în osânză,
la poligon exerciţiile de tragere ne îmbogăţeau imaginaţia cu lovituri risipite
prin iarbă, cartuşe şi ţinte virusate,
alergam ca pişcoturile în şampanie ori ca pătrunjelul în oală,
eram instruiţi pentru ugerul viei şi sticlele de pe rafturile
alimentării în care conservele de peşte deţineau recordul
la înjurături,
la cantină şlefuiam cu privirea pardoseala râncedă şi pescuiam pe îndelete
cartofii ori fasolea din cazan
ca pe cele mai tari oferte pentru gurmanzi,
către dormitor băteam cadenţa în ritmul stropilor de nămol de la un ştrand improvizat şi invizibil
în care membrii de vază erau comandanţii,
pe margini înfloreau magnoliile
soarele ne păcălea că aduce în tacâmuri de lux ploaia
să o imortalizăm pe cimentul proaspăt vopsit cu trupuri tinere,
speranţele înfloreau ca ciupercile după ploaie
ne doream permisii şi elogiam amr-ul de la jurământ până la lăsarea la vatră
ca pe cel mai important sfânt al tinereţii noastre.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceaiul duminical

de câte ori ne naştem
într-o viaţă de om
ne cresc aripi din amurg,
topim cu privirea minunile cereşti,
înotăm sub soare, ploaia caldă o sorbim ca pe un ceai
duminical,
după slujba de înviere
uimiţi păşim spre izvoare
să învăţăm de la iarbă a fi verde
iar de la vânt a fi prezenţi.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul negării

străinul cu faţa de ceară
îmi cerea să nu tac,
de parcă ar fi ieşit dintr-o iubire năpraznică
o tinereţe târzie.
lumea se făcea coada unui şarpe ce nu ajungea cu limba
în pahar,
valurile mării urmau dâra de sare,
încărcând atmosfera.
totuşi noaptea,
noaptea în care nu crezusem niciodată că voi nimeri
toiagul vreunui înţelept
deprins cu cercurile
şi certurile
sau bârna vreunui păcătos mai recunoscător
decât mine, cel care împietream
cu privirea la tine,
cerul s-a deschis pentru câţiva copii,
pe care Dumnezeu îi dădea exemplu:
unu şi cu unu fac mai mult decât viaţa.
degeaba îmi suflecam pantalonii să trec prin faţa Lui
murdar de intriga firii,
un crocodil pătrat îşi tăia din răsărit o porţie zdravănă
de nămol,
fericirea
părea cuvântul ce duce la moarte,
copaci din aceeaşi sămânţă cu rădăcinile-n casă
voiau să plece spre locurile unde păsările
nu puteau ajunge la muguri,
nici la braţul de lemne pe care imaginea mamei zăbovise
un timp de iubire.
mai mult decât orice beţie,
limba ceasului vechi trecea pe vârfuri
- balerină nefericită
pe podeaua ce înghiţea nesătulă
aplauze.

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Revoluţie un glonţ rătăcit

La Revoluţie un glonţ rătăcit care m-ar fi căutat
Mi-ar fi curmat viaţa plină cu deşarte speranţe
Atunci drumul era clar şi limpede, drept şi cinstit
Astăzi suntem în mlaştină captivi fără orizont
Zările s-au întunecat, vântul e rece,
Lupii urlă în păduri necunoscute
Timpul nostru s-a scurs în clepsidra şansei
Am îmbătrânit odată cu drumul pierdut
Ne dor oasele şi bolile muscă din carnea trupului
Noi, revoluţionarii de la 89 nu mai luptăm pentru nimic
Am murit deja dar noi nu ştim
Speranţele au zburat ca şi cum n-au fost
Vorbim în jur şi nimeni nu ne înţelege
Încet, încet ne împinge drumul pe marginea prăpastiei
Nu mai e nevoie de soldaţii care au câştigat lupta
Ne fac trădători şi încurcăm ordinea
Să stai o clipa nemişcat încleştat în raţiunea gândurilor
Unde am fost pe drumul nostru şi unde am ajuns
Nu e bine
Şi-atunci mai bine,
La Revoluţie un glonţ rătăcit care m-ar fi căutat
Mi-ar fi curmat viaţa plină cu deşarte speranţe.

poezie de Nucu Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce numărase secundele

fusese ca un zeu alungat pe sânii unei statui
atât de ipocrit
atât de familiar sorbindu-i muncile
pe jumătate mort
tăcea
tăcea ca o fericire în armură de cavaler

două răzbunări albe
două amănunte venite din viciu
numai ţinând timpul şi trupu-i negru
creşteau în pieptul lui

nimeni nu mai urcase atât de mult
nimeni nu mai revenise din iernile galbene ale uitării
drumul şi rătăcirea
penetrau gândurile
ca pe-o virginitate răstignită

important e că era întreg
ca un fluviu gata să-şi desfacă aripile
să înţeleagă mai bine ce i s-a întâmplat
acelui ţinut sălbatic
cel mai înalt avanpost
se rotea parcă să ardă adâncurile nopţii
luna şi balansoarul vechi
umbletul prin iarbă
copilul încărunţit
cuvintele nu le va şti niciodată

poezie de Mariana Cornea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte umedă

astă noapte s-au desfăcut pereţii

ca într-un film

păşeam pe iarbă printre craniile

pădurii

oase albe asemeni

unor margini de toaletă

pe care aşezat cu picioarele

ascultam tăcerea rece

simţeam spatele tremurând

până ce greierii s-au alarmat

de gestul meu de gardian

ritmic respiram în fumul unui vis destrămat

umbră
şi glas

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ocazia pentru care voiam să fac drumul era foarte rară şi cu atât mai frumoasă; dar parcă palpitaţia întârzierii îi dădea o încă şi mai mare importanţă. Parcă şi semafoarele, cufundate într-un somn agitat, îmi resimţeau emoţiile, pentru că tresăreau, din când în când, parcă speriate. Căsuţele de la marginea oraşului erau învelite într-un întuneric odihnitor, ca nişte paturi de dormitor. Curbele străzilor îşi dezveleau genunchii de femeie, netezi şi catifelaţi, ca într-un vis din care ar fi vrut să evadeze. Încă era noapte. Aerul de afară era proaspăt, pentru că lumea îl respira numai pe cel din case.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu este criticul cel care contează, ori cel care arată cum s-a împiedicat omul puternic, ori cum ar putea cel care face lucruri să fie mai eficient. Meritul este al celui care este în arenă; al celui care are faţa murdară de praf, sudoare şi sânge; al celui care se străduieşte neobosit; al celui care greşeşte şi ratează în mod repetat; care este entuziasmul, dăruirea pentru o cauză nobilă; al celui care, în cel mai bun caz, cunoaşte triumful unei mari realizări, iar în cel mai rău caz, dacă nu reuşeşte, va şti că a îndrăznit; locul lui nu este împreună cu acele suflete slabe care nu cunosc nici victoria şi nici înfrângerea.

citat din Theodore Roosevelt
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cameră de hotel, etajul al 12-lea

Azi dimineaţă am urmărit
un elicopter învârtindu-se ca o insectă rănită
în jurul Empire State Building-ului, acel
burghiu de dentist enorm, pentru a ateriza apoi
pe-acoperişul de pe clădirea zgârâie nori a PanAm-ului.
Acum, din ţinuturi străine,
soseşte miezul nopţii. Întunericul lui vulgar
este împuşcat de milioane de ferestre luminate, toate
la înălţime şi de partea cealaltă.

Dar miezul nopţii nu este
atât de uşor de învins. Întins pe pat, între
un aparat de radio şi un televizor,
aud convulsii războinice vibrând prin
viroagele şi canioanele sclipitoare-ale marelui oraş –
maşini de poliţie şi ambulanţe în plin iureş
spre oasele rupte, spre ţipetele guturale
din apartamente fără apă caldă, spre glazura
de sânge de pe trotuare.

Frontiera nu este niciodată-n altă parte.
Şi nu există baricade
care să poată ţine miezul nopţii departe.

poezie de Norman MacCaig, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piticul

în casa noastră când cineva moare
orizontul devine mic,
un punct negru,
din el iese piticul ce va duce în spinare
sufletul celui mort
ca pe un trofeu ce-l va da nopţii,
lumina stinsă va acoperi aripile îngerului
retras ca dintr-o armată trecută brusc
în rezervă,
o armata reală în care îngerul a adunat speranţe
citind ziare la umbra gândurilor.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între cer şi pământ doar un timp

Într-un ochi de oglindă, faldurile nopţii
ne-opresc timpul pe strada Mântuleasa,
Intersecţii de raze şi umbre
Punţi către cer.

Galbene frunze, amintiri răscolite prin aerul lunii,
păstrează nisipul din vidul clepsidrei,
Razele sufletului oglindesc mozaicul
paşilor mei prin întuneric.

Prin lumina felinarelor
aripi de îngeri sfâşie tăcerea nopţii,
Prelinse în urmă două din umbrele mele
se întind către cer.

Sunt umbrele sufletului nostru
risipite în tu... în eu...
în eu... în tu...

Îşi caută urmele noastre în timpuri...

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da, sunt gelos!

Sunt gelos
pe toţi bărbaţii care au poftit la
carnea-ţi fragedă
abia aşteptând să-şi înfigă dinţii
în icoana mea

Sunt gelos
chiar şi pe mine
cel din tinereţe
care te dorea de la distanţă
până urla aerul nopţii

Sunt gelos
pe fiecare fir de iarbă care ţi-a mângâiat talpa –
pe mine nu m-ai călcat niciodată atât de blând

Păcatele mele, sunt gelos
pe ploaia ce te udă până la piele
înviorându-ţi florile

Sunt gelos
şi pe vântul ce ţi se strecoară în cosiţe -
îi simt parfumul de câte ori te sărut

Drace, sunt gelos
pe ţânţarul care ţi-a supt sângele
după ureche

Sunt gelos
pe toate bucatele care îţi intră-n gură -
ele îţi gustă limba

Zilnic sunt gelos
pe scaunul ce te ţine –
stai mai bine în poala mea
nu mai spune că n-ai timp de nebunii

Sunt gelos
pe pruncul care ţi-a muşcat sfârcurile cu nesaţ
şi care astăzi mă strigă prin casă
(Bine, fie! – pentru asta o să ţi le iert pe toate!)

poezie de Lucian Velea (3 octombrie 2016)
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cantina de vise

Şi-acum mi-aduc aminte la cantină
cotcodăceau tacâmuri printre mese
şi ne zâmbeau din fălci bucătărese
prin aburul călduţ ca de latrină
Se auzea o muzică lascivă
Sportivii, teologii, literaţii
se studiau în muşchi şi afirmaţii
iar filosofii disertau colivă.
De la cantină parcă ni se-acrise
Prohod cu sârbă studenţească
Când sufli-n viaţă ca să se răcească
Şi moartea o-ncălzeşti cu-atâtea vise

poezie de Alin Ghiorghieş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Breaking news: Azi-dimineaţă a răsărit Soarele şi ne aşteptăm ca el să apună în cursul serii. Pământul e rotund iar Luna are faze, cratere, ba chiar munţi şi mări. Oamenii au în general două mâini şi două picioare, dar numai un singur cap, din fericire... Iarna e frig, vara e cald, în timpul zilei e lumină iar în timpul nopţii întuneric. La Polul Nord e multă zăpadă de culoare albă, la fel şi la Polul Sud. Balenele sunt nişte mamifere foarte mari, care trăiesc în mări şi oceane. Muntele Everest e cel mai înalt de pe Pământ. Se aude că omul se trage totuşi din maimuţă, deşi lucrurile nu sunt foarte clare. Este ora douăzeci şi peste exact o oră va fi ora douăzeci şi unu. Până atunci, vă dorim toate cele bune.

Mihail Mataringa (2 martie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legenda greierilor

Dumnezeu, cu gândurile sale,
coborî pe Pământ
şi mergând, şi mergând,
nu observă că-n cale
toţi şi toate i se închinau
şi-L preamăreau.
Obosit cum era
şi cum noaptea cobora,
îşi întinse mantia de lână
şi se lungi, cu capul pe o mână,
sub un copac. Dar liniştea prea mare,
deşi nu era zi de sărbătoare,
era întreruptă de zgomotele mii
din jur, de prin câmpii.
Şi-atunci, luă o mână de întuneric
din spectacolul nopţii, feeric,
El, Dumnezeu cel Sfânt,
fărâmiţând-o spre Pământ.
Şi unde fărâmele cădeau,
cânturi izbucneau,
cânt de greieraşi,
negri îngeraşi.
Şi în ţârâit şoptit
toată lumea-a adormit,
chiar şi Dumnezeu cel Sfânt
ce venise pe Pământ.

poezie de Gheorghe Vicol
Adăugat de Gheorghe Vicol
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cheia lumii

Din vechiul Egipt se remarcă geografia sa egocentrică. Desenul lumii în
formă de triunghi cu un vârf în jos reunea cele două părţi ale ţării,
cea înaltă şi cea joasă. O linie în centru îl împărţea în două. Figura obţinută din această
reprezentare era cheia vieţii, cheia întregii existenţe. În termeni
generali nordul era bogat şi sudul mult mai sărac. Marile capitale
precum Memphis, Tebas ori Alexandria înfloreau la frontieră pe malul Nilului sau
în deltă aproape de mare.
Egiptul tindea spre stele ori se afunda în nisip.
Cu o imensă cheie a vieţii făcută din plumb aurit se deschid astăzi cele două
temple din Abu-Simbel sau cel din Luxor, în antica Tebas, cu coloanele sale,
obeliscuri, statui de zei şi marele bulevard incomplet cu trei kilometri de
sfincşi ce unea în vechime această ultimă construcţie cu cea de la Karnak.
La întorcerea spre vapor după vizita la Luxor, un grup de copii ce-i
salutau pe turişti, urmându-i pe aleea ce coboară până s-ajungă la
portul înflorit, au făcut un cor în jurul nostru. Fetiţa cea mai mică, cu un
chip frumos ca faţa lumii când se trezeşte, s-a apropiat de fusta mea. Din Egipt
mi-am adus amintirea acestor obraji iluminaţi, am mers să caut
zborul incredibil al ciucurilor roşii ce înfloresc în salcâmi, şi am găsit
fructul seminţei pe care am plantat-o ca un sărut, şi am făcut-o să crească, precum o
cheie a vieţii, în
albul dinţilor unui surâs.

poezie de Rosa Lentini, traducere de Eugen Dorcescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul cu trei felinare şi o roată bolnavă mintal

vreau să-ţi povestesc iubito
despre oraşul cu trei felinare
şi o bancă uitată în parc
unde în fiecare zi primeam o gogoaşă
şi de atâta fericire plesneam

despre oraşul unde
specialiştii în administrat
supozitoare în urechi
se înmulţeau alarmant
iar trupurile noastre se zvârcoleau
pe o frunză neîncetat
până când dimineaţa a explodat
în bucăţi mari de lumină
şi de chin

despre oraşul în care şeful
secţiei de reparat timpul
era mereu cu degetul arătător
îndreptat spre o cisternă cu apă
sau către umbra mea firavă
de om cocârjat
dar de cele mai multe ori arăta
către femeia călare
pe o motoretă carpaţi
din pântecul căreia ţâşneau la viraj
ceasuri cu pendulă şi un cuc turmentat
până într-o zi când şeful de post
a interzis berea şi negrul de fum

îţi voi povesti
mai ales despre ambulanţa care plimba
în jurul spitalului judeţean
o roată cu ciucuri bolnavă mintal

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai important bărbat din viaţa unei femei

Cine i-a trecut prin pat,
Pentru ea, nu mai contează;
Cel mai important bărbat
Este cel... care urmează.

epigramă de Marian Cioacă (1 octombrie 2008)
Adăugat de Marian Cioacă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul cu trei felinare şi o roată bolnavă mintal

vreau să-ţi povestesc iubito
despre oraşul cu trei felinare
şi o bancă uitată în parc
unde în fiecare zi primeam o gogoaşă
şi de atâta fericire plesneam

despre oraşul unde
specialiştii în administrat
supozitoare în urechi
se înmulţeau alarmant
iar trupurile noastre se zvârcoleau
pe o frunză neîncetat
până când dimineaţa a explodat în sfârşit
rupând din noi bucăţi mari de lumină
şi de chin

despre oraşul în care şeful
secţiei de reparat timpul
era mereu cu degetul arătător
îndreptat spre o cisternă cu apă
sau către umbra mea firavă
de om cocârjat
dar de cele mai multe ori arăta
către femeia călare
pe o motoretă carpaţi
din pântecul căreia ţâşneau la viraj
ceasuri cu pendulă şi un cuc la costum
până într-o zi când şeful de post
a interzis berea şi negrul de fum

îţi voi povesti
mai ales despre ambulanţa care plimba
în jurul spitalului judeţean
o roată cu ciucuri bolnavă mintal
şi nu se mai făcea
niciodată tu şi nici dimineaţă în inima mea

poezie de Petre Ioan Creţu din Recviem pentru o roată bolnavă mintal
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul cu solzi de peşte

am trimis dragostea în exil
pe magica insulă a lui Ovidiu
unde soarele creşte mai sus cu o octavă
iar răsăriturile sparg valurile cu liniştea lor

dragostei mele i se deschid scoicile
are reflux ca o mare agitată
din nisipuri dragostea această urcă spre soare
construieşte la infinit castele
în timp ce orizontul îi sângerează în palme
cu gust de sare şi singurătăţi

voi mai primi din exil culorile nopţii
/curcubeul acela scris pe portativ /
voi mai sorbi absenţa ta gravata pe irişi?

se scurge timpul ca nişte cozi de şobolani de apă
lent tot mai lent pe pământul umed
în adâncurile mării s-au retras bancuri de peşti
iar delfinii sar în larg jucându-se cu singurătatea de foc

pe insula lui Ovidiu
dragostea sapă cu ghearele
în poeme care îşi prind aripile
de lumină
iar insula devine tot mai mică pentru
soarele care creşte din mare
şi dispare în cer

poezie de Angi Melania Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incertitudini... (odă Limbii Române)

Prin care ceruri-nalte umbli,
Prin care zări te porţi in vânt,
Şi pentru care lumi incerte
Eşti intrebare şi cuvânt?

Prin care vis curat alergi,
Prin care anotimp pribeag,
Şi pentru care munţi de vină
Eşti poarta Cerului cel drag?

Prin care clipe din amurg,
Prin care stele luminate,
Şi pentru care ev demiurg
Eşti timpul ce la poartă bate?

Prin care vieţi de-amărăciune,
Prin care vetre-n care ard,
Şi pentru care sărbători uitate
Eşti steaua ce atârnă-n brad?

Prin care vis de glorii mute,
Prin care soartă ţi-e pieirea,
Şi pentru care albe file
Iţi este scrisă nemurirea?

poezie de Gheorghe A. Stroia din revista "Armonii Culturale" din Adjud (5 august 2014)
Adăugat de Gheorghe A. Stroia
Comentează! | Votează! | Copiază!